CARTE. Dr. Nicolae Paulescu: „SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL si FRANCMASONERIA” / Detalii despre autor

by SPITALUL Domnilor, vă întrebaţi, poate, de ce v-am chemat în acest aşezământ? V-am chemat ca să vă fac câteva lecţii clinice, – şi v-am chemat aici, căci n-am avut unde în altă parte. Într-adevăr, pentru mine nu este loc în spitalele din Bucureşti. Cei ce au reuşit să intre în aceste spitale, au avut precauţia să închidă uşa şi chiar să o zăvorască cu regulamente, care fac ca nimeni să nu mai poată pătrunde acolo, – afară, bineînţeles, de dânşii şi de ciracii lor. loading... Dar, mulţi dintre D-voastră mă vor întreba: De ce vrei să ne faci nişte […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

SPITALUL

Domnilor, vă întrebaţi, poate, de ce v-am chemat în acest aşezământ?
V-am chemat ca să vă fac câteva lecţii clinice, – şi v-am chemat aici, căci n-am avut unde în altă parte. Într-adevăr, pentru mine nu este loc în spitalele din Bucureşti. Cei ce au reuşit să intre în aceste spitale, au avut precauţia să închidă uşa şi chiar să o zăvorască cu regulamente, care fac ca nimeni să nu mai poată pătrunde acolo, – afară, bineînţeles, de dânşii şi de ciracii lor.

loading...

Dar, mulţi dintre D-voastră mă vor întreba: De ce vrei să ne faci nişte lecţii clinice? Nu ne sunt oare de ajuns lecţiile ce ni le fac profesorii de clinică?
Desigur că aceste lecţii, primite de la profesorii D-voastră, sunt la rigoare suficiente; ele constituie un fel de clinică clasică, pe care orice medic e dator s-o cunoască.
Ceea ce vă aduc eu sunt ideile personale ale unui om de geniu care, nemulţumit cu rutina şi cu obscurităţile clasicismului medical, a clădit medicinei, piatră cu piatră, un palat măreţ, cu ferestre largi şi luminoase, în care se vede clar.

Acest om este LANCEREAUX. Şi ca să ştiţi cine este LANCEREAUX, e de ajuns să vă spun că omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca dânsul.
Vă miră mult cuvintele mele!

Într-adevăr, acest nume nu l-aţi întâlnit decât rareori în cărţile de medicină şi aproape nimeni dintre profesori nu l-a pronunţat înaintea D-voastră.
Veţi zice poate că admiraţia mea se explică prin împrejurarea că am fost crescut la şcoala acestui maestru. Dar pietatea elevului se află aici în faţa da¬toriei profesorului, care trebuie să-şi cântărească toate vorbele ce rosteşte şi să probeze tot ceea ce afirmă.

Ei bine, Domnilor, repet sus şi tare că medic ca LANCEREAUX n-a mai fost altul. Şi această afirmaţie o voi demonstra, cu probe palpabile, în lecţiile viitoare.

Pentru moment, reţineţi faptul că, nici înainte de LANCEREAUX, printre medicii celebri, ca LANNEC, TROUSSEAUX, RAYER – nici în timpul său, printre cole-gii săi renumiţi, ca CHARCOT, POTAIN, BOUCHARD – şi nici printre medicii altor ţări, ca BRIGHT, ADDISON, VIRCHOW, nu găsim pe nimeni care să-l egaleze, ca observator fără seamăn şi ca spirit ştiinţific extraordinar.

El singur a înţeles importanţa noţiunii de cauză şi a pus medicina pe drumul unei adevărate ştiinţe. Pot zice că LANCEREAUX a fost pentru medicină ceea ce CLAUDE BERNARD a fost pentru fiziologie, ceea ce PASTEUR a fost pentru microbiologic. Iată omul ale cărui idei vin să vi le împărtăşesc.

LANCEREAUX, murind, mi-a lăsat mie greaua povară de a duce la bun sfârşit o carte , de o importanţă capitală, pe care n-a avut vremea s-o termine. În acelaşi timp, mi-a dat şi sarcina morală să fac cunoscută lumii opera lui, care e imensă.

Dar, o asemenea moştenire e peste puterile mele. Aici, în Bucureşti, mai ales, sunt ca într-un puţ. Oricât voi strigă, nu mă va auzi nimeni.
Voi face şi eu ce voi putea.

Din fericire vă am pe D-voastră, care sunteţi în stare să vă pasionaţi, – după cum m-am pasionat şi eu – pentru adevărul ştiinţific. Vom organiza astfel o falangă românească, ce va merge să arate Franţei că cel mai mare dintre medicii lumii este fiul ei, – fiu oropsit, căci, din nenorocire, n-a fost înţeles.

Am de gând să vă vorbesc anul acesta, mai întâi, despre afecţiunile rinichiului, – şi pe urmă despre afecţiunile cordului şi ale vaselor (artere/vene şi limfatice), – subiecte asupra cărora LANCEREAUX a lăsat lucrări nepieritoare.

Dar, pentru a pricepe bine afecţiunile rinichiului, trebuie să încep prin a vă descrie nişte sindroame ca albuminuria, ca uremia, – sindroame oare¬cum întine¬rite prin cercetări făcute în laboratorul meu… dacă adevărul mai are trebuinţă de întinerire. Aceste sindroame vor face subiectul lecţiilor viitoare.

Pentru astăzi, daţi-mi voie să vă întreţin, spunân-du-vă câteva cuvinte despre spiritul ce se cuvine să-i însufleţească pe medici, când se află în faţa bolna-vilor, într-un spital ca acesta în care ne aflăm.

Dar, ce este un medic?
Ce este un bolnav?
Ce este un spital?

  1. Ce este un medic?

Un medic este un om care exercită medicina. Dar ce este medicina?
Medicina este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o profesie.

1 – Ca ştiinţă, medicina studiază omul, – şi-l stu¬diază întreg, corp şi suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic şi patologic.
Într-adevăr, medicina, după cum ştiţi, studiază:

  1. a) – forma corpului omenesc şi a organelor ce-l constituie (anatomia), – structura intimă a acestor organe (histologia), – precum şi evoluţia şi repro¬ducţia individului (embriologia, obstetrica);
    b) – fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (fizi-ologia) ;
    c) – bolile generale şi afecţiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (nosologia şi patologia).

Prin urmare, medicina studiază omul şi, singură printre ştiinţe, are omul ca unic obiect al studiului ei. Ce e mai mult, – medicina, fiind o ştiinţă cu apli-caţii practice, are meritul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoştinţă imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.
Medicina cunoaşte deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filozofiei.

  1. – Ca profesie, medicina serveşte pe om:
    a) – prin igienă, ce-l protejează de boli;
    b) – prin terapie, ce-i alină durerile şi caută să-l vindece sau, cel puţin să-i evite moartea.
    Dar nu e numai atât.

Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pen¬tru cei ce suferă şi, de multe ori chiar, să-şi rişte viaţa pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găseşte abnegaţia absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?

Este evident deci că, dintre toate profesiile, medicina este cea mai binefăcătoare.
Dar, – în plus, – medicul, prin profesia sa, devine prietenul şi chiar confidentul celor ce suferă, – bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, – care-l ascultă şi se supun orbeşte la prescripţiile lui. Ori, cum un medic instruit cu-noaşte instinctele şi prin urmare şi patimile, îi este uşor ca, – prin grai şi prin exemplu, – să poată să lumineze omenirea şi să-i îndrumeze educaţia socială, care combate aceste patimi, – adică să răspândească principiile adevăra-tei morale ştiinţifice.

Astfel, părintele medicinei, HIPOCRATE, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, – ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.

Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei… şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi ne¬demni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.
Acum înţelegeţi înalta demnitate a profesiei medicale şi respectul ce i se dă din toate părţile. „Cinsteşte pe medic” zice Biblia,…” căci ai trebuinţă de el”.

NOTĂ OrtodoxInfo

Cine a fost Doctorul Nicolae Paulescu? Citam din cateva articole:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Paulescu

Nicolae Constantin Paulescu (n. 8 noiembrie sau 30 octombrie SV 1869,București; d. 19 iulie 1931București), om de știință românmedic șifiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziuinsulină.

[…]

Răspunzând campaniei internaționale inițiată de fiziologul scoțian Ian Murray,[16][17] profesorul A.W.K. Tiselius, vicepresedinte al Fundatiei Nobel, recunoaște în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale[18]. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin,[19] publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.

În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.

Nicolae Paulescu: „Fără Dumnezeu, viaţa nu poate fi explicată“, Lumina:

Din pleiada de medici pe care România i-a avut la începutul secolului al XX-lea, doar despre unul s-a spus că a atins genialitatea. Este vorba de marele fiziolog Nicolae Paulescu, cel care a descoperit insulina. Născut în Bucureşti, la 30 octombrie 1869, fiul comerciantului Costache Paulescu urmează la Paris Facultatea de Medicină, pe care o termină în 1891. Rămas în capitala Franţei încă nouă ani, timp în care devine doctor în medicină şi în ştiinţe naturale, obţine mai multe specializări în chimie biologică şi fiziologie generală. Alături de Étienne Lancereaux, cel mai cunoscut fiziolog din lume în acea vreme, îi apar mai multe lucrări de medicină, care vor constitui unele dintre tratatele de specialitate editate atunci.

Deşi i s-a oferit posibilitatea rămânerii în străinătate, Paulescu s-a întors în ţară, unde a continuat munca de cercetare începută în Occident. Astfel, în 1921, ilustrul cercetător trimite patru comunicări către societatea de Biologie din Paris cu privire la descoperirea pancreinei, prima formă de insulină. La o distanţă de opt luni, doi tineri şi obscuri cercetători canadieni îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcţie şi primesc premiul Nobel pentru Medicină. Protestele făcute către forurile internaţionale rămân fără răspuns. Doctorul Paulescu va muri în 1931 cu amărăciunea nerecunoaşterii muncii sale de o viaţă.

O străduinţă continuă pentru alinarea durerii

Cu toate acestea, au existat mulţi care au apreciat valoarea distinsului medic. Unul dintre foştii săi studenţi, Aurel Abramovici, vorbea cu admiraţie despre ţinuta strălucitului savant român: „Ca profesor, Paulescu era o figură covârşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau extrem de impresionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emoţie atunci când, în faţa unei studenţimi atente şi iubite, evoca existenţa dumnezeirii, a acelei forţe supreme în care el credea cu o convingere neclintită? Viaţa lui, pe care o petrecea mare parte în laborator a fost o perseverentă şi dezinteresată cercetare a adevărului şi o străduinţă continuă şi neobosită pentru alinarea durerilor omenirii. În aceasta punea el tot sufletul, pentru că o considera suprema ţintă a vieţii lui.“

La unul dintre cursurile ţinute la facultatea de medicină despre rolul spitalului, ca aşezământ de tămăduire a suferinţelor, şi despre medic, ca slujitor al oamenilor, profesorul Paulescu, pornind de la pasajul Evangheliei după Matei, capitolul XXV, 36-40: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat… Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut,“ se adresa studenţilor săi: „Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Toţi oamenii, buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau nu, primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seama de meritele sau nemernicia lor…“.

„Îngrijiţi pe bolnav nu ca pe un frate, ci ca pe Însuşi Dumnezeu!“

„Când veţi intra în vreun spital – spunea el discipolilor săi -, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi-vă şi de trândăvie şi daţi-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi. (…) Urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om, nu ca pe un frate care suferă, ci ca pe Însuşi Dumnezeu…“.

Nicolae Paulescu a fost un medic cu tact şi deosebit de atent cu pacienţii lui. Într-o zi, pe când i-a fost adus la consult un bolnav sărac, plin de păduchi, laborantul doctorului, văzând mizeria pe care suferindul o lăsase pe pardoseala cabinetului, a exclamat nemulţumit, în barbă: „Şi acesta fu cu păduchi!“ Profesorul a prescris bolnavului reţeta în care a înfăşurat şi o sumă de bani, a condus pacientul până la uşă, după care i-a replicat tăios ajutorului său: „Ia mai taci din gură! Şi nu te apuca ca un năuc să spui cuiva… să nu-l umileşti. Cine ştie de unde i-a luat?… Bietul om… Parcă a vrut el să-i ia?!“

Conferinţele susţinute de fiziologul Paulescu în deschiderea lecţiilor de medicină predate în cadrul aşezământului spitalicesc „Betleem“, din Bucureşti erau urmărite cu mare atenţie de publicul divers, nu doar de cadrele din spital.

„Medicul trebuie să fie un apostol al moralei“

Vorbind despre demnitatea profesiei medicale, Paulescu descria portretul ideal al celui chemat să aline suferinţele oamenilor: „Medicul trebuie să fie, în acelaşi timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte; în sfârşit, să fie un apostol al omenirii, sau mai bine zis un apostol al moralei… Prin profesia sa, medicul devine prietenul şi confidentul celor ce suferă, fie ei bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, care-l ascultă şi se supun prescripţiilor lui. Or, cum un medic instruit cunoaşte instinctele – şi prin urmare şi patimile – îi este uşor ca, prin grai şi prin exemplu, să lumineze omenirea şi să-i îndrume educaţia socială care combate aceste patimi.“

Scopul vieţii nu este căutarea plăcerii

În natură, instinctele sădite de Dumnezeu la toate palierele de existenţă sunt cele care guvernează viaţa. Însă, dintre vieţuitoarele de pe pământ, doar omul are capacitatea de a transforma instinctele în acte voluntare. De aici, spune Paulescu, „rezultă că în timp ce animalul, încătuşat de instincte, nu se abate niciodată de la legile proprii de subzistenţă, omul liber poate să încalce ceea ce a stabilit Dumnezeu“. Iar pentru ignoranţi sau neînţelepţi, această prerogativă de a-şi alege singur modul în care vrea să trăiască poate deveni ceva mortal. Un astfel de om nu remarcă şi nu reţine din viaţă decât senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea unui anumit act. Iar aceasta este patima, căutarea exclusivă a plăcerii. Când nu se mai urmăreşte scopul, finalitatea instinctului, atunci raţiunea pentru care sunt săvârşite unele fapte dispare, şi persoana se afundă în bezna oarbă a lipsei de sens, a morţii.

De aceea, Paulescu spune că doar morala creştină deţine remediul patimilor care bântuie sufletele oamenilor.

Medicul care făcuse carieră în Franţa afirma în lucrarea „Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale“ că dezordinea şi lupta dintre oameni în societate sunt efectele a două patimi care distrug armonia şi pacea în lume: lăcomia şi dorinţa de a domina. Neliniştea şi grija pe care omul o manifestă în faţa viitorului, ca şi plăcerea pe care o generează adunarea fără măsură a bogăţiilor sunt biruite de voinţa omului sprijinită pe porunca lui Hristos: „Nu vă adunaţi comori pe pământ unde moliile le mănâncă şi unde furii le sapă şi le fură… Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor…“.

Pilda unei vieţi de apostol

În 1921, Cincinat Pavelescu îi scria de la Paris lui Paulescu: „Tu eşti un sfânt şi ai o minte largă, întărită de o voinţă neînduplecată şi de o putere de renunţare excepţională. După tine va rămâne o operă întreagă şi pilda unei vieţi de apostol.“ Acest portret succint schiţează în câteva tuşe figura marelui om de ştiinţă, descoperitor al insulinei: un profil moral creştin fără pată, dublat de o putere de cercetare ştiinţifică, ce l-a făcut egalul vestiţilor medici fiziologi din Occident: Étienne Lancereaux, cel mai mare anatomo-patolog şi clinician din epocă, cu care va alcătui Tratatul de medicină, „Julien Huber“ sau „Ernest Scott“.

Apelativul „maestru“, adresat de savanţii întregii lumi medicale, ne îndreptăţesc să credem că Paulescu era un nume de referinţă în medicina mondială de la începutul secolului al XX-lea. Fiziologia, ca disciplină care se ocupă cu studiul fenomenelor vitale, adică cercetează mutaţiile de energie şi materie care se petrec la fiinţele vieţuitoare, i-a dat posibilitatea să deducă existenţa sufletului şi a lui Dumnezeu, ca autor al naturii.

Paulescu infirmă teoriile eronate ale ateismului biologic

Deşi în epocă adepţii lui Darwin şi ai lui Haeckel păreau a fi imbatabili, totuşi, Nicolae Paulescu a combătut cu succes erorile ateismului biologic şi a conchis că finalitatea funcţiilor fiziologice ale organismului uman pretinde în mod logic existenţa lui Dumnezeu. Ipoteza generaţiei spontanee, care stă la baza teoriei darwiniste, presupune două elemente: 1) cauza apariţiei vieţii a fost la origine combinarea anumitor elemente chimice şi 2) formarea substanţei vii (viaţa) a avut loc spontaneu, adică fără nici o altă intervenţie decât a energiei deţinută de materia elementelor care intră în combinaţie. Experienţa a demonstrat că nici o fiinţă vieţuitoare nu se naşte din materia brută în mod spontan. Profesorul Paulescu citează în sprijinul său o mulţime de experimente realizate de Spallanzani, Schultze, Schwann sau Louis Pasteur, care resping ipoteza generaţiei spontanee ca antiştiinţifică. „Energia fizico-chimică este incapabilă să efectueze transformarea substanţei neînsufleţite în substanţă vie“, afirmă cu tărie fiziologul român. „Trebuie să admitem aici intervenţia unor puteri, altele decât această energie. Aşadar, creaţia nu este efectul hazardului, adică al unor serii de circumstanţe întâmplătoare, ci al unei voinţe, care concepe scopul şi dispune mijloacele în vederea realizării acestui scop. Finalitatea vitală are drept cauză un agent, sufletul, care nu este perceptibil de simţurile noastre şi diferă prin natura sa de energia fizică. Cauza primară a existenţei sufletului este Dumnezeu“. În concluzie, Paulescu, la finalul cursului de fiziologie, sublinia: „Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare. A demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii, imateriale, unice şi infinit înţelepte – iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această primă cauză este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi deci să zică: „Credo in Deum“ (Cred în Dumnezeu). El trebuie să afirme: „Scio Deum esse“ (Ştiu că Dumnezeu există).“

De ce nu a primit profesorul Nicolae Paulescu premiul Nobel, Adevarul:
Decizia din 2003 a autorităţilor pariziene de-a inaugura bustul profesorului în faţa spitalului Hôtel Dieu a fost întâmpinată cu proteste din partea organizaţiilor evreieşti. Din scrisoarea trimisă de Centrul „Simon Wiesenthal“ ministrului francez al sănătăţii şi ambasadorului României la Paris: „Dacă în 1923, Comitetul Nobel a judecat întreaga persoană a laureatului (n.r.: în original „persona“, care este şi un termen din psihologia lui Jung), atunci la fel trebuie să procedeze şi Hôtel Dieu în 2003 şi să concluzioneze că brutala inumanitate a lui Paulescu îi anulează orice merit ştiinţific.“
Nicolae Constantin Paulescu, Crestin Ortodox:

[…] savantul Paulescu a fost martorul principal al apararii, in procesul acestuia [Corneliu Zelea Codreanu], din ziua de 23 martie 1924.

In anul 1922, impreuna cu profesorul Alexandru C. Cuza (1857-1947), savantul Paulescu infiinteaza partidul „Uniunea Nationala Crestina”. Peste numai un an, cei doi pun bazele „Ligii Apararii Nationale Crestine”.

In data de 22 noiembrie 1925, cu ocazia unei sedinte a Ligii Apararii Nationale Crestine, savantul Paulescu spunea: „Romania Mare e ca un fruct splendid de o frumusete uimitoare, dar ea poarta in sanul ei un parazit de curand pripasit care-i suge toata vlaga; acest vierme neadormit e jidanul, care ii otraveste fiii in carciumi nenumarate, care ii rapeste fecioarele si le face sa devina sterpe, care prin tot felul de speculatii fura painea de la gura bietilor romani si care, in sfarsit, prin Francmasonerie, prin Socialism si prin Bolsevism, incearca sa aduca pe acesti jefuiti in starea urgisita de robi ai lui Iuda.”

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Paulescu:

Ca mentor[35][36] al lui Corneliu Zelea Codreanu, Paulescu a fost martorul principal al apărării în procesul acestuia din 23 martie 1924. Cu această ocazie declara:

„Cauza ajunsă înaintea domniilor-voastre este conspirația Forțelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate și de a fonda aici în spatiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-național cu evreii clasa conducatoare și exploatatoare în calitate de națiune învingătoare și cu noi, românii, clasa subordonată și exploatată în calitate de națiune învinsă. ”

— citat de Șerban Milcoveanu în „Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu”, 2007 [37].

loading...

http://ortodoxinfo.ro/2017/03/02/carte-dr-nicolae-paulescu-spitalul-coranul-talmudul-kahalul-si-francmasoneria-detalii-despre-autor/

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Came

Cocoon.ro - Conspiratii indeplinite: Conspiratii, Arta, Fibonacci, Divizia de Aur, Rapire, Serialul Sosirile, Medicina Naturista, Geometrie Sacra, Spiritualitate, Reptilieni, Biblie si multe altele... Contact: came@cocoon.ro