Dr. N.C. Paulescu inventatorul insulinei vorbeste despre importanta lui Iisus, a lui D-zeu si a bisericii in stiinta si contra raului de pe planeta

Distribuie!by DR. N.C. PAULESCU PROFESOR LA FACULTATEA DE MEDICINĂ DIN BUCUREŞTI FIZIOLOGIE FILOSOFICĂ CELE PATRU PATIMI ŞI REMEDIILE LOR „Şi nu ne duce pre noi în ISPITA, Ci ne izbăveşte de Cel rău.” Dr. N.C. PAULESCU (S. Matei, VI, 13) Lucrarea de faţă reproduce ediţia apărută în 1921 la Bucureşti, „Cartea Românească” SA, […]
Distribuie!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

paulescu


DR. N.C. PAULESCU
PROFESOR LA FACULTATEA DE MEDICINĂ DIN BUCUREŞTI
FIZIOLOGIE FILOSOFICĂ

CELE PATRU PATIMI ŞI REMEDIILE LOR


„Şi nu ne duce pre noi în ISPITA,
Ci ne izbăveşte de Cel rău.”

Dr. N.C. PAULESCU (S. Matei, VI, 13)
Lucrarea de faţă reproduce ediţia apărută în 1921 la Bucureşti,
„Cartea Românească” SA, Atelierele Sfetea.
Notele de subsol aparţin autorului.


Cele patru patimi

ORIGINILE PATIMILOR

INSTINCTELE

Dumnezeu – care e ziditorul lumii şi a cărui existenţă o demonstrează astăzi Ştiinţa1 – a dat fiinţelor vieţuitoare – oamenilor, ca şi animalelor – instinctele, adică nişte acte ce se
referă:
-la întreţinerea traiului;
-la continuarea seminţiei.

Instinctele sunt absolut trebuincioase – căci fără ele viaţa nu cu putinţă. De aceea ele se capătă din naştere şi mintea vietăţii nu intervine câtuşi de puţin în producerea lor. Ele sunt legi divine, cărora orice fiinţă trebuie să li se supună. Ele procură fericirea, când sunt satisfăcute.
Un instinct e compus dintr-o idee (impresie senzitivă) şi dintr-o mişcare (reacţie motoare). Dar atât impresia, cât şi reacţia sunt însoţite de plăcere sau de neplăcere; şi acest caracter emotiv distinge actele instinctive de actele care nu sunt instinctive. Aşa, bunăoară, un câine flămând rămâne nepăsător faţă de o bucată de piatră (impresie indiferentă neinstinctivă); el sare însă de bucurie şi îşi linge botul când vede o bucată de carne (impresie plăcută instinctivă) şi se repede să o înghită (reacţie plăcută instinctivă).

De asemenea, acelaşi câine trece liniştit pe lângă o oaie (impresie indiferentă neinstinctivă); dar el e cuprins de groază când zăreşte un lup (impresie neplăcută instinctivă), şi o tuleşte la fugă (reacţie neplăcută instinctivă).

Caracterul de plăcere sau de neplăcere al actelor instinctelor depinde, prin urmare, de folosul de care profită, sau de primejdia în care e pusă, viaţa individului şi a progeniturii sale.

Actele instinctive se îndeplinesc toate în vederea unui scop. Dar acest scop, care e sau hrana, sau apărarea sau reproducţia (înmulţirea), e cu totul necunoscut. Astfel, câinele, căruia îi place carnea şi simte nevoia de a o înghiţi, nu ştie pentru ce-i place şi în ce scop o mănâncă.
Toate actele animalelor sunt instinctive. Omul, singur dintre toate animalele, bănuieşte, pe ici, pe colo, scopurile actelor instinctive pe care le îndeplineşte. Aceste acte instinctive, al căror scop e cunoscut, se numesc acte de voinţă, sau voluntare. Aşa, de exemplu, omul instruit face act de voinţă când, ştiind că zahărul, ca hidrant de cărbune, e necesar nutriţiei sale, îl introduce în regimul său alimentar. Pe când copilul se supune pur şi simplu instinctului, când caută zaharicale, numai şi numai pentru că îi place gustul lor dulce. Remarcaţi că omul poate, prin voinţă, să se împotrivească imboldurilor instinctive. Dar această putere e mărginită. Nu poţi lupta multă vreme înpotriva nevoii de a mânca când ţi-e foame sau de a bea când ţi-e sete; şi, în faţa primejdiei de a te îneca sau de a arde de viu, nu e voinţă care să poată rezista. Puterea voinţei de a rezista are şi ea un scop, anume acela de a lupta împotriva unor ispite instinctive pătimaşe, adică abătute de la calea prescrisă de Dumnezeu.

Instinctele sunt de două feluri:

-unele îl privesc pe individ (instinctele individuale);
-altele se referă la societăţile naturale adică la familii, triburi, naţii (instincte sociale).

Instinctele individuale se împart în trei categorii:

I. instinctele de nutriţie;
II. instinctele de apărare;
III. instinctele de reproducţie.
I. Instinctele de nutriţie consistă în:

1. trebuinţa de hrană, manifestată prin foame şi sete;
2. alegerea neraţionată a alimentelor şi a băuturilor ce sunt necesare; într-o îmboldire imperioasă de a introduce aceste substanţe în gură şi de a le înghiţi; într-un sentiment de plăcere sau de suferinţă, după cum trebuinţa e sau nu satisfăcută.

Astfel, un câine ce e nemâncat şi nebăut de multe zile simte în mod chinuitor foamea şi mai ales setea. El ştie – fără să raţioneze – să aleagă, din mulţimea corpurilor ce îl înconjoară, tocmai pe acelea ce conţin substanţele indispensabile nutriţiei sale. Dacă îi pui înainte câteva bucăţi de piatră, de lemn, de cauciuc, de carne, precum şi mai multe străchini cu lichide transparente, ca alcool, eter, glicerina, apă, el se va repezi numai la carne şi la apă, care singure îi sunt trebuincioase. Ba această admirabilă apreciere se produce nu numai asupra calităţii, ci şi asupra cantităţii alimentelor. Câinele în chestiune va mânca atâta carne şi va bea atâta apă cât îi va fi necesar, nici mai mult, nici mai puţin.

II. Instinctul de apărare este compus:

1. din trebuinţa fiinţei de a-şi salva viaţa;
2. din aprecierea neraţională a primejdiei; dintr-un sentiment penibil de temere, de frică, de spaimă, de groază şi dintr-o impulsie nerezistibilă de a o lua la fugă Frica iepurelui e un exemplu bine cunoscut, asupra căruia e inutil să mai insist.

III. Instinctul de reproducţie e constituit:

1.dintr-o dorinţă, o trebuinţă, de a se uni cu o fiinţă de aceeaşi specie, dar de sex diferit (iubirea sexuală);
2.dintr-o alegere neraţională a unui individ, care se apropie mai mult de tipul ideal al speciei (frumuseţea), în scopul ignorat de a păstra şi de a perpetua acest tip specific (selecţia sexuală); în sfârşit, dintr-o impulsie puternică de a îndeplini actele reproducătoare, ce sunt însoţite de o vie plăcere (voluptatea). Acest instinct, ca şi cele precedente, există la toate animalele, precum şi la om.

Instinctele sociale prezida la formarea şi menţinerea societăţilor naturale, de familie, de trib, de naţie, în care trăiesc oamenii şi animalele.

I. Instinctele de familie consistă în:

1.Iubirea conjugală ce îi uneşte între ei pe părinţi, adică pe tata şi pe mama. Aşa, de exemplu, turturelele, mascul şi femelă, sunt legate între ele printr-un sentiment de iubire intensă, care le face inseparabile. Moartea unuia din soţi aduce după sine pe a celuilalt.

2.Iubirea părintească ce face ca părinţii să-şi consacre toată activitatea pentru a da copiilor hrana zilnică, să îi apere în caz de pericol, chiar cu preţul propriei vieţi. Aşa, de pildă, o cloşcă îşi hrăneşte puii cu grăunţele pe care le găseşte scormonind în pământ. O scroafă îşi nutreşte purceii cu laptele ţâţelor ei. Dar ambele îşi apără cu îndârjire progenitura, de care nu poţi să te apropii, fără ca mama să nu sară asupră-ţi. De iubirea părintească sunt legate două instincte complementare, anume: instinctul de dominaţie şi instinctul de
proprietate.

1.instinctul de dominaţie din partea părinţilor şi de supunere din partea copiilor corespunde trebuinţei unei unităţi de acţiune, în menţinerea păcii în sânul familiei şi în apărarea ei în caz de primejdie. Astfel, cocoşul exercită o adevărată dominaţie asupra găinilor şi mai ales asupra puilor, pe care e gata să îi apere cu preţul vieţii când vreun pericol îi ameninţă. La rândul lor, puii se supun orbeşte la cârâitul capului familiei.

2.instinctul de proprietate se raportează la necesitatea de a procura hrana familiei şi de a o prezerva de intemperii. Acest instinct părintesc e compus dintr-o întreită impulsie, şi anume:

a) Părinţii clădesc o locuinţă, care să adăpostească puii, mai ales împotriva străşniciei iernii. O pasăre simte, la un moment dat, trebuinţa de a construi un cuib. Ea ştie, deşi în mod neraţionat, să aleagă materialele cele mai proprii pentru acest scop, şi, supunându-se unei impulsii neapărate şi grabnice, ea aşază aceste materiale cu o artă uimitoare, deşi nimeni nu i-a arătat vreodată cum se face un cuib. Ceva mai mult: ea nici nu bănuieşte că acest cuib va servi să conţină ouăle, pe care încă nu le-a ouat şi mai târziu puii ce vor ieşi din ele. Cu toate acestea, ea îl zideşte perfect adaptat la aceste viitoare usagii. De asemenea, cârtiţa îşi aranjează un culcuş, care e o adevărată capodoperă de arhitectură, de o complexitate extraordinară şi care posedă toate comodităţile pentru familie, până şi un loc cu apă de băut şi o groapă pentru excremente.

b) Părinţii îşi apropriază o bucată de pământ, pe care să poată cultiva plantele şi creşte animalele, ce servesc ca hrană familiei.

Această proprietate există nu numai la oameni, dar şi la animale. Aşa, bunăoară, fiecare familie de capre sălbatice are câte o păşune proprie, pe care n-o părăseşte niciodată şi din care ţapul goneşte orice altă familie nou pripăşită. Acelaşi lucru se întâmplă cu marile carnivore (tigrul, leul) ale căror familii posedă câte un teren de vânătoare bine delimitat.

c) Părinţii adună provizii sau rezerve pentru trebuinţele viitoare ale familiei. Toată lumea a gustat din proviziile delicioase ale albinelor şi s-a minunat de sârguinţa furnicilor de a aduna rezerve pentru timp de iarnă. Şoarecele acumulează uneori grămezi mari de grăunţe, de nuci, de alune, ce ating până la 30 cm înălţime. Un alt şoarece din Mongolia recoltează mari provizii de fân, pe care le strânge în căpiţe, le acoperă cu multe foi, pentru a le prezerva de ploaie şi de grindină. In iernile grele, mongolii îşi hrănesc caii şi oile cu aceste provizii ale şoarecelui. Proprietatea locuinţei, a pământului şi a proviziilor e familială. Ea are o origine instinctivă, adică dumnezeiască.

II. Instinctele de trib şi de naţie sunt formate din:

1.iubirea naţională, care leagă între ei pe membrii unei naţii, şi care se numeşte naţionalism.
2.instinctele de dominaţie şi de subordinaţie, prin care un individ (împărat, rege, prinţ) domneşte peste ceilalţi membri ai naţiei, care i se supun fără murmur. Rolul şefului naţiei, identic cu cel al tatălui în familie, este:

a) să dirijeze apărarea naţiei contra primejdiilor exterioare;
b) să menţină ordinea interioară.

Asemenea instincte se observă şi în triburi, de pildă în sălaşurile ţiganilor, în care vătaful e un fel de suveran. Ele există şi în multe stoluri, haite, turme, grupuri de animale şi prezintă aceleaşi caractere ca la oameni.

III. Instinctele de omenire. Instinctele sociale ale omului nu se opresc la naţie, ci se întind şi la omenirea întreagă. Într-adevăr, noi avem, pentru orice om, un sentiment instinctiv de simpatie, ce seamănă oarecum cu iubirea naţională, dar e mult mai slab ca ea.

Această iubire omenească se manifestă sub formă de milă, mai ales faţă de o persoană ce suferă. Acum, că ştiţi ce este un instinct şi câte instincte sunt, vă fac să remarcaţi că instinctele sunt nişte adevărate minuni. Ele sunt executate, cu o precizie neînchipuită, fără învăţătură prealabilă. Şi, ceea ce e de înţeles, ele se îndeplinesc în vederea unui scop, pe care fiinţa îl ignoră cu totul. Iată, ca probă, încă un exemplu, demonstrativ: larva unei viespi (Amofila) trebuie să fie hrănită cu ţesuturile vii ale unei mari omizi. De aici rezultă absoluta necesitate pentru viespe să păstreze omida în viaţă; dar, în acelaşi timp, să o facă imobilă, pentru ca, prin mişcările ei, să nu poată vătăma larva. Amofila trebuie deci să îşi poată paraliza prada, fără să o omoare. Pentru aceasta, ea e obligată, nici mai mult, nici mai puţin, să distrugă toţi centrii nervoşi, în număr de nouă, care prezida la mişcările omidei.
Şi, într-adevăr, ea îşi înfige acul în corpul omidei, pe linia mediană, şi nu pe faţa dorsală, ci pe faţa ventrală, în nouă puncte diferite, şi de fiecare dată desfiinţează unul din aceşti centri nervoşi. Această operaţiune e condusă cu o măiestrie nemaipomenită. Or, pentru ca să-ţi explici, în mod natural, realizarea unui asemenea act supranatural, ar trebui să admiţi că, la început, Amofila a cunoscut anatomia, topografia şi fiziologia centrilor nervoşi ai omidei, efectele paralizante ale distrugerilor, precum şi trebuinţele viitoare ale larvei sale, pe care n-are nici măcar ocazia s-o vadă, căci moare înainte ca aceasta să fi ieşit din pământ.
În rezumat, oamenii formează societăţi naturale: familii, triburi, naţii. Un sentiment puternic de iubire (conjugală, părintească, tribală, naţională) prezida la constituirea şi la menţinerea acestor societăţi, pe când organizarea lor se face în virtutea instinctelor de dominaţie şi subordinaţie. Aceste instincte se rezolvă şi ele în sentimente de iubire, căci capii de familii, de triburi, de naţii au un fel de simpatie pentru supuşii lor; iar aceştia, la rândul lor, resimt gratitudine pentru şefii lor binefăcători. Or, simpatia şi gratitudinea nu sunt, în ultimă analiză, decât variante ale iubirii.

Prin urmare, legea supremă, care conduce societăţile naturale, la oameni şi la animale, este IUBIREA.

CONFLICTE ŞI PATIMI

Dar observaţia ne arată că între oameni, ca şi între animale, se produc numeroase conflicte care par a fi o sfidare a legi naturale a iubirii. Care sunt cauzele acestor învrăjbiri?
Conflictele iau naştere:

1. din trebuinţele instinctive naturale;
2. din trebuinţele instinctive alterate, adică din patimi.

1. Trebuinţele instinctive normale, care provoacă conflicte, sunt de două feluri:
a) trebuinţele individuale: de nutriţie, de apărare şi de reproducţie;
b) trebuinţele sociale: de proprietate şi de dominaţie.

Ciocnirile ce rezultă din trebuinţele individuale se produc numai atunci:

a) când hrana lipseşte sau este insuficientă. Foamea şi setea nimicesc orice sentiment de iubire. Individul cel mai puternic îşi apropriază cu forţa alimentele disponibile, în dauna semenilor săi. Doi câini flămânzi, cărora li se aruncă un os, se bat pe el; iar osul îi rămâne celui mai tare.

b) când viaţa e ameninţată, bunăoară în incendii sau în naufragii. Primejdia de a se îneca sau de a arde de viu îi împinge de multe ori pe bărbaţi să caute scăpare, trecând peste cei slabi, peste femei şi peste copii. De asemenea, o panică, într-o turmă de animale, are adesea efecte dezastruoase şi îngrozitoare.

c) când reproducţia individului e împiedicată de concurenţi. O fată de măritat e peţită de mai mulţi flăcăi, dintre care ea îl alege pe cel mai frumos (adică pe cel care se apropie mai mult de tipul ideal al speciei) şi îi respinge pe cei urâţi sau diformi (adică pe cei ce au suferit alteraţii ale caracterelor specifice). Această alegere (care are scopul de a împiedica degradarea speciei) provoacă adesea conflicte între pretendenţi.

Asemenea conflicte se observă de altfel şi la animale. O femelă e solicitată de mai mulţi masculi, între care se încinge o încăierare în toată regula. În cele din urmă, ea îi cedează învingătorului. Dar aceste lupte – simple demonstraţii de ordine estetică – au drept scop să-l pună în evidenţă pe luptătorul cel mai puternic şi, prin urmare, cel mai capabil de a se reproduce.

2. Gâlcevile, ce provin din trebuinţele sociale2, se întâmplă numai atunci:

a) când omul n-are ce îi trebuie pentru a-şi întreţine familia; adică ori n-are locuinţă, ori n-are pământ şi nu găseşte de lucru, ori n-a putut să îşi agonisească provizii pentru vreme de iarnă. Acelaşi lucru se întâmplă şi la animale, care, în general, respectă proprietăţile semenilor lor.

b) când ridicarea la supremaţie a unui individ e stânjenită de rivali. Dar luptele ce se dau între candidaţii la putere nu constituie propriu-zis conflictele; ele sunt nişte simple demonstraţii de ordine politică, destinate să-l pună în lumină pe bărbatul cel mai ager la minte şi, prin urmare, cel mai destoinic de a guverna. De altfel, asemenea lupte pentru întâietate se întâlnesc şi la animale. Toate aceste conflicte sunt relativ puţin serioase şi rareori sunt împinse până la suprimarea părţii adverse. Trebuinţele instinctive anormale, alterate, ce se numesc patimi sau vicii, dau naştere la conflicte de o gravitate excepţională, care se observă numai la oameni, animalele nefiind pătimaşe.

Dar ce e o patimă? Şi câte feluri de patimi sunt? Animalul, încătuşat de instincte, nu înfrânge niciodată legile naturii. Omul însă, lăsat mult mai liber, a putut să lepede lanţul instinctelor şi a călcat în picioare aceste admirabile legi, pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru fericirea lui. El nu ţine seamă decât de senzaţiile plăcute, ce însoţesc îndeplinirea actelor instinctive. Şi, în loc  ă se înalţe până la scopul instinctului, el nu urmăreşte decât plăcerea… din care şi-a făcut ţinta activităţii sale.

Astfel s-au născut patimile sau viciile, care nu sunt altceva decât căutarea exclusivă a plăcerii, ce rezultă din satisfacerea unor trebuinţe instinctive anormale, alterate, deviate. Sunt atâtea feluri de patimi câte trebuinţe instinctive, şi anume:

1.patimi de nutriţie: beţia de alcool, de tabac, de morfină etc.3
2.patimi de reproducţie: desfrâul;4
3.patimi de proprietate: hoţia;
4.patimi de dominaţie: trufia.

În capitolele următoare, vom lua unul câte unul toate aceste vicii şi vom arăta suferinţele îngrozitoare pe care le îndură omenirea de pe urma lor.

3 Trebuinţa instinctivă de apărare, destinată a feri de primejdii, neproducând omului nici o senzaţie plăcută, nu a dat loc la patimi.

4 Patima de reproducţie se numeşte pe româneşte curvie. Dar acest cuvânt fiind trivial, l-am înlocuit cu desfrâu, al cărui înţeles este ceva mai restrâns.

I. BEŢIA (Patima de nutriţie)

Instinctul de nutriţie. Dumnezeu a dat omului, ca şi tuturor vietăţilor, trebuinţa de a se hrăni. Ion simte sete şi foame. El se satură bând apă şi mâncând felurite mâncăruri, pe care ştiinţa le desparte în trei categorii: substanţele albu-minoide (carne, ouă, lapte), făinoase (grâu, porumb, orez, zahăr) şi grase (unt, slănină, ulei). Satisfacerea setei şi a foamei se însoţeşte de plăcere. Astfel, Ion, când e însetat şi bea un pahar cu apă rece sau când e flămând şi mănâncă un muşchi de purcel bine fript, simte o mulţumire
nespusă.

Foamea şi setea, împreună cu plăcerea ce rezultă din saturarea lor constituie instinctul de nutriţie. Patima de nutriţie. Ei bine, această plăcere e cauza unor vicii degradatoare, dintre care cel mai răspândit e cel al beţiei. Dar patima n-a putut recurge la mâncărurile şi la băuturile trebuincioase omului, deoarece lăcomia provoacă greaţă şi vărsături. Ea s-a strecurat în instinctul de hrană, ţinând în gheare o otravă, numită spirt sau alcool, care nu e de nici un folos şi care nu e decât o murdărie, un excrement al unui microb, ce se cheamă drojdie sau levură.
Or, această otravă e ameţitoare, şi ameţeala, întunecând mintea omului, îi produce o stare de veselie stupidă, din care ia naştere patima beţiei. Se zice că un om e beţiv când el bea mult şi mereu, adică în fiecare zi. Un individ beat poate să nu fie pătimaş, bunăoară dacă se îmbată numai din Paşti în Crăciun. Dar beţivul e deja prada patimii beţiei.

Această patimă se capătă de multe ori prin învăţ rău. Un om, încă tânăr, intră într-o cârciumă, cu prietenii, care îl cinstesc şi sfârşesc prin a-l îmbăta. În urma acestei otrăviri, ce se numeşte chef, nenorocitul aiurează, ameţeşte, se împleticeşte şi în sfârşit cade mort. El e dus acasă bolnav şi zace toată noaptea în nesimţire. El se dezmeticeşte, a doua zi, cu dureri mari de cap şi cu greaţă; uneori el varsă fiere. Tocmai a treia zi, el îşi revine în fire. La o nouă ocazie de chef, omul se fereşte de a bea cu lăcomie şi nu se mai îmbată în halul de întâia oară. Pe urmă, el prinde gust şi, dacă îi dă mâna, face chefuri din ce în ce mai dese.

Dar, într-o zi, se pomeneşte că otrava îi e trebuincioasă şi că nu mai poate trăi fără ea. Din acel moment, el e ca şi pierdut, căci patima lui nu mai are leac. De aici înainte, el devine robul cârciumarului, în punga căruia el toarnă şi îndeasă tot ce agoniseşte. Şi nu numai hrana lui, dar şi pe cea a femeii şi a copiilor lui se duce pe rachiu. Într-adevăr, pe zi ce trece, el se tâmpeşte şi ajunge să nu mai aibă decât un singur gând, acela de a înghiţi spirt. Nenorocirea e înzecită şi însutită când femeia a căzut şi ea în patima beţiei. Tot ce posedă o gospodărie, ca mobile, scoarţe, pânză, până şi ouăle de găină, totul e schimbat, la cârciumă, pe   alcool.

În zadar încerci să-i demonstrezi unui beţiv că se intomoară cu zile, căci argumentele cele mai convingătoare n-au nici un efect asupra lui. El continuă să bea ştiind bine că o să se facă de râs, că o să bată câmpii prosteşte, că o să umble pe două cărări, că o să zacă în noroi, într-un hal cum unui porc i-ar fi scârbă de el însuşi. Beţivul şi-a pierdut voinţa. Alcoolul i-a luat acest dar dumnezeiesc, şi mizerabilul se afundă din ce în ce în mocirla viciului.

Pedeapsa.

Dar nu e numai atât. După câtva timp, beţivul nu mai doarme, somnul său devenind un adevărat chin. De-abia aţipeşte, şi îl vezi sărind din pat, năduşit şi cu ochii holbaţi, de spaimă. El visează vise îngrozitoare. I se pare că a căzut în prăpastie sau că e sfâşiat de bestii sau că arde de viu. Şi să nu credeţi că asemenea vise sunt închipuite de mine; ele sunt reale şi se întâlnesc foarte des la aceşti nefericiţi bolnavi. În urmă, visurile înfiorătoare, începute noaptea, se continuă şi în timpul zilei. Individul aiurează; el se vede urmărit de duşmani sau de fiare sălbatice şi caută să scape, lovind, în disperare, în cei din jurul său. În acelaşi timp, el tremură din toate mădularele, ceea ce face ca această agitaţie extremă să fie numită delirium tremens. Dar o asemenea zbuciumare, ajunsă la culme, nu poate dura decât o zi sau cel mult două. Ea e înlocuită printr-o toropeală, care sfârşeşte repede prin moarte. Din fericire, acest deznodământ, atât de trist şi de dezgustător, se întâmplă rareori în ţara românească, deoarece românul din firea lui nu e beţiv. Dimpotrivă, în alte ţări, în Rusia, în Ungaria, în Germania, în Anglia, ba chiar şi în Franţa, mulţi oameni sunt ucişi de delirul alcoolic. Când beţivul are norocul să nu moară de aiurare, el cade, mai curând sau mai târziu, într-o stare de tâmpeală, din ce în ce mai pronunţată. El pierde încetul cu încetul noţiunea de curăţenie şi trăieşte într-o murdărie respingătoare, cu veşmintele în dezordine, semn distinctiv al patimii beţiei. El ajunge chiar să facă pe el, atât urina, cât şi materiile fecale. Acestea sunt principalele efecte ale alcoolului asupra creierului.

Otrava atacă însă şi nervii, când e amestecată cu esenţele de izmă, de anason, de portocală, de pelin (absint), producând nişte senzaţii foarte dureroase de arsură mai ales la picioare, care par a fi puse să frigă pe jăratic. Aceste suferinţe insuportabile se termină printr-o paralizie a celor patru membre.  Dar, înainte de toate, spirtul provoacă o boală de stomac, care se manifestă prin pierderea poftei de mâncare, prin vărsături mucoase sau pituite, prin slăbirea progresivă a organismului. În unele ţări, bunăoară în Franţa, vinul falsificat dă naştere la o boală a ficatului, în urma căreia survine dropica. În tot cazul, spirtul îi debilitează pe cei ce îl beau şi îi predispune la oftică. Astfel, în ţara franţuzească, unde beţia este foarte răspândită, un mare număr de oameni mor ofticoşi. Dar tuberculoza nu atacă numai plămânii, ci, la copii, ea loveşte în oase, în încheieturi, şi mai ales se urcă la cap
5 Lancereuux et Pauleseo. Traité de médicine; T.I, pg. 134 (meningită), omorându-i repede pe micuţii pe care părinţii neştiutori îi îndoapă cu vin, vrând să-i întărească. Spirtul este o otravă şi mai teribilă pentru copiii de ţâţă, cărora mamele neînţelepte sau doicile criminale le dau rachiu ca să-i adoarmă, comiţând astfel un adevărat omicid. În rezumat, insomnie, cu aiurare, tremurături şi moarte năprasnică, sau imbecilitate, dambla, dropică şi în cele din urmă, oftică… iată câte bunătăţi îl aşteaptă pe cel ce cade în patima beţiei. Unde mai pui că beţivul e o adevărată pacoste pentru familia sa, pe care o sărăceşte, risipându-i avutul, pentru a-şi sătura pofta pătimaşă. El e un factor de dezordine în societate, căci e în stare săcomită delicte şi chiar crime când e surescitat de băutură.
De astfel, el îşi primeşte imediat răsplata, nu numai în viaţa
lui, după cum aţi văzut, dar şi în cea a progeniturii lui. Într-adevăr,
el nu se mai poate înmulţi, căci devine neputincios, dă naştere la
copii piperniciţi şi slăbănogi, care mor la o vârstă fragedă. Iar cei
ce prin minune supravieţuiesc sunt predispuşi prin ereditate să
contracteze patima nefastă a părinţilor. Pedeapsa acestui viciu e
deci scurtarea existenţei şi stingerea descendenţei.
Alte patimi de nutriţie. Câteva buruieni otrăvitoare au dat
naştere la patimi, analoge cu aceea a beţiei – dar mult mai puţin
răspândite. Aşa, de pildă, tutunul e fumat şi inspirat în plămâni, e
ţinut în gură şi zeama-i puturoasă e înghiţită; e vârât în nas, unde
produce o gâdilitură, ce provoacă strănutul. Bine că nu i-a dat
omului în cap să şi-l bage în ochi! Ceea ce desigur s-ar fi întâmplat
dacă praful de tabac n-ar fi atât de usturător.
Remarcaţi că patima tutunului se întâlneşte mai cu seamă la
rasele inferioare: la sălbaticii din America şi din Africa, la ţigani,
la unguri, la turci etc. Ea dă loc la ameţeli, însoţite adeseori de
greaţă şi vărsături; iar, când intoxicaţia e intensă, survin dureri
sfâşietoare de cord (angină de piept), care de multe ori se termină
prin moarte subită.
Un alt exemplu e macul, care conţine opiul şi morfina,
întrebuinţate în medicină pentru calmarea durerilor; el dă loc la o
patimă, de care cu greu poţi scăpa. Organismul se obişnuieşte
repede cu această otravă, care îi devine până într-atât de
15
Dr. N.C. PAULESCU
indispensabilă, încât simte o trebuinţă imperioasă şi progresivă de
ea şi îndură suferinţe inexprimabile când nu poate fi satisfăcută.
O femeie, chinuită de trebuinţa de morfină, a declarat
doctorului Lancereaux, care o îngrijea, că, pentru a avea o injecţie,
era în stare să sacrifice pruncul pe care-l alăpta, azvârlindu-l pe
fereastră de la al treilea etaj.
Remedii generale. Să ne întrebăm ce remedii propune
înţelepciunea omenească împotriva acestor dezastruoase patimi.
1. Marii filosofi nu se ocupă de ele, dispreţuindu-le.
2. Legislaţiile civile se mulţumesc să pedepsească
delictele şi crimele (injurii, loviri, răniri, omoruri), săvârşite
sub influenţa beţiei.
Totuşi autorităţile statului ar putea să întemeieze monopoluri,
prin care aceste otrăvuri să fie inabordabile pentru cei mulţi, şi să
reglementeze în chip riguros debitul, atât al alcoolului, cât şi al
tutunului, al morfinei etc, în scop de a împiedica abuzurile şi
repetarea lor.
Ele mai pot să încurajeze comerţul cu băuturi inofensive sau
puţin vătămătoare (ceaiul, cafeaua, vinul, berea) – a căror
falsificare să fie aspru pedepsită – şi să interzică vânzarea
băuturilor periculoase (rachiurile, spirturile, esenţele, ca acelea de
izmă, de absint etc).
3. Printre legislaţiile religioase, cele păgâne ale lumii
antice, în loc să combată beţia, au divinizat-o prin Bachus.
Legea lui Moise, precum şi caricaturile ei, Coranul şi
Talmudul, interzic cu severitate întrebuinţarea alcoolului. Astfel se
explică faptul incontestabil că beţia se observă rareori printre evrei
şi printre mahomedani.
Dar ştiţi cu toţii că jidanii, dacă ei înşişi nu se îmbată, apoi
nu se sfiesc să otrăvească neamul românesc prin crâşmele pe care
le exploatează şi care sunt puzderie, mai ales în Moldova.
Remedii creştine. Trebuie să recunoaştem că toate măsurile
despre care am vorbit nu pot decât să prevină uneori contractarea
patimii. Ele nu sunt îndeajuns să o suprime definitiv, într-adevăr,
orice măsură coercitivă, la care voinţa beţivului nu aderă, nu face
decât să exaspereze patima; iar, la cea dintâi ocazie, îndată ce
pătimaşul se va simţi nesupravegheat, el va reîncepe să bea.
16
Cele patru patimi
Voinţa e singurul mijloc capabil de a vindeca o patimă.
Astfel beţivul nu poate scăpa de viciul beţiei decât atunci când
vrea să nu mai bea.
Or, Biserica creştină se adresează tocmai voinţei pe care să o
educe. Ca şi legislaţia mozaică, ea interzice spirtul şi rachiul; dar
ea nu suprimă orice băutură alcoolică, după cum încearcă să facă
Coranul şi Talmudul. Ea îngăduie creştinilor să bea vin la zile
mari, la sărbători, la aniversări şi mai ales la nunţi şi la botezuri,
când e bine ca veselia să fie generală şi oaspeţii să-şi uite grijile şi
necazurile.6
Ea urmează în această privinţă pe Cel care a întemeiat-o.
Într-adevăr, la o nuntă din Cana Galileei, Hristos, prin puterea Sa
dumnezeiască, a schimbat apa în vin, pe care l-a dat nuntaşilor să
se înveselească.
Ba încă, în înalta şi de multe ori neînţeleasa Sa înţelepciune,
Dumnezeu a ales vinul, şi nu apa, să figureze Sfântul Său Sânge în
jertfa eucharistică.
Dar Biserica, mereu ca o mamă, are mare grijă de fiii ei, le
arată acestora groaznicele primejdii ale beţiei, care nu e deloc o
cursă a Satanei. Ea îi îndeamnă la cumpătare, ca să nu îşi piardă
mintea şi să nu cadă mai jos ca animalele. Ea le demonstrează că
omul care se îmbată renunţă la darul cel mai preţios ce i-a fost dat
să primească de Sus, acela prin care se aseamănă cu Dumnezeu.
Într-adevăr, omul, lucrând cu un scop ştiut de el, lucrează ca şi
Atotziditorul, pe când animalele, ce nu cunosc scopurile actelor
lor, îndeplinesc, în scop aproape mecanic, legile divine, ce
constituie instinctele. Orice om are deci în el o rază a Dumnezeirii,
pe care o întunecă prin această patimă degradatoare.
Dar, pentru ca remediile creştine să fie eficace, e
indispensabil ca oamenii să fie instruiţi asupra beţiei şi asupra
efectelor ei funeste. Asemenea instruire nu se poate căpăta decât
printr-o asociaţie de educaţie reciprocă, despre care e vorba mai
departe.
6 Bineînţeles, Biserica interzice a se bea alcool la înmormântări şi la parastase.
17
Dr. N.C. PAULESCU
II. DESFRÂUL (Patima de reproducţie)
Instinctul de reproducţie. Ion e un flăcău înţelept, muncitor
şi cu înfăţişare plăcută. Măria e o fată frumoasă şi harnică la lucru.
S-au văzut. Pe urmă s-au întâlnit la fântână, în sfârşit au jucat
împreună la horă, când la amândoi le-a bătut inima. Ion, mai
curajos, a zis: „Vrei să fii nevasta mea?” Măria a răspuns: „Da.” Şi
s-au dus în fugă acasă şi fiecare a povestit părinţilor întâmplarea.
Bătrânii s-au sfătuit şi s-au hotărât să-i căsătorească. Preotul i-a
cununat. S-a făcut nuntă mare şi veselă. Iar, la anul, tânăra familie
era completată cu un prunc. Iată ce se numeşte instinctul de
reproducţie îndeplinit.
Prin acest instinct, Dumnezeu le-a dat flăcăilor şi fetelor
trebuinţa de a se căuta şi de a se alege. Astfel, de câtă-va vreme,
lui Ion îi era drag să stea de vorbă cu fetele şi Măriei, cu flăcăii.
Însă, fiecare, fără să-şi dea seama, îi supunea pe convorbitori la un
adevărat examen, ce e foarte riguros, căci de el depinde fericirea
sau nefericirea viitorului.
Această stare de căutare s-a prelungit până ce fiecare şi-a
găsit ce îi trebuie, adică un ales al inimii.
Dar pe ce motiv s-a făcut alegerea? Pe motivul frumuseţii
trupeşti şi sufleteşti, adică pe motivul asemănării cu tipul ideal,
creat de Dumnezeu şi care e culmea perfecţiunii. Astfel, atât Ion,
cât şi Măria ar fi respins, prin instinct, orice fiinţă cu trup schilod
sau un suflet vicios, ce s-ar fi prezentat pentru marele act al
căsătoriei.
Scopul acestei alegeri, ce se face fără ştirea celui ce alege şi
care e cunoscut numai de Cel de Sus, e să menţină caracterele
naturale ale speciei, împiedicându-i degenerarea.
Şi ceea ce atinge minunea e faptul că asemenea examen şi
asemenea alegere nu aparţin numai omului, ci se întâlnesc la toate
animalele.
Reproducţia e funcţia cea mai importantă a fiinţelor
vieţuitoare.
Într-adevăr, organizaţia acestor fiinţe are, ca singură ţintă, să
permită funcţionarea organelor generaţiei.
18
Cele patru patimi
Acelaşi lucru se poate zice şi despre evoluţie, cu cele trei
perioade ale ei: pre-genitală sau de creştere, genitală sau de
maturitate şi post-genitală sau de bătrâneţe. În timpul perioadei
pre-genitale, fiinţa se prepară să realizeze generaţia. Iar, când acest
scop a fost îndeplinit, ea devine inutilă, se veştejeşte şi sfârşeşte
prin a muri.
Prin urmare, toate fiinţele vieţuitoare, vegetalele, animalele şi
împreună cu ele şi omul nu fac altceva decât să se reproducă, adică
să se înmulţească. Toate aceste fiinţe nu fac în realitate decât să se
supună legii, promulgată de Dumnezeu în timpul Creaţiei:
„Creşteţi şi vă înmulţiţi.” Reproducţia e deci adevăratul scop
vizibil al vieţii.
Patima de reproducţie. Diavolul viciului, duşmanul
neîmpăcat al neamului omenesc, vrea cu orice chip să distrugă
această operă dumnezeiască.
El a descoperit o portiţă, anume plăcerea instinctivă, prin
care, strecurându-se, a putut ajunge să infecteze sufletul omului.
Într-adevăr, ca orice act instinctiv, trebuinţele genitale
produc, în momentul îndeplinirii lor, o anumită senzaţie plăcută.
Această plăcere, specială instinctului genital, consistă într-un fel
de gâdilitură şi se numeşte voluptate.
Ei bine! Voluptatea, căutată numai pentru ea însăşi, cu
înlăturarea sarcinilor procreaţiei, constituie patima de reproducţie.
Varietăţile patimii de reproducţie. Patima de reproducţie
se observă atât la bărbaţi, cât şi la femei.
1.În ambele sexe, ea se manifestă uneori prin viciul solitar
sau singuratic, viciu ruşinos şi dezgustător, care îl tâmpeşte
pe individul, adesea copil, ce i-a căzut pradă, îl istoveşte, îl
ofileşte şi poate să îl conducă la mormânt.
2.Patima blestemată se mai arată sub o formă şi mai
respingătoare, care atinge limita nebuniei şi în care pătimaşul
recurge la complici de acelaşi sex, la animale, sau chiar la
cadavre, ca să-şi sature imboldul diavolesc.
3.Desfrâul. Dar, de cele mai multe ori, viciul infam ia
aspectul desfrâului.
Bărbaţii desfrânaţi îşi aleg ca victime preferate copile
nevinovate, fete sărace, care sau nu merg încă la şcoală, sau
19
Dr. N.C. PAULESCU
lucrează la croitorese, la modiste ori prin fabrici, sau, fiind
servitoare, muncesc din greu ca să-şi câştige o pâine mizerabilă. Ei
se servesc adesea, pentru a vâna această pradă, de intermediari
infami, care mai toţi aparţin unui neam străin.
„Vă închipuiţi deznădejdea ce o cuprinde pe o fetiţă de 14
sau 15 ani când se vede umplută de boale ruşinoase, ce îi sleiesc
puterile; sau când, în sânul său de copil, adăposteşte un pui de
năpârcă. Chinul trebuie să fie îngrozitor şi de nesuferit când,
aruncată pe stradă, în cea mai neagră mizerie, fără sprijin şi fără o
bucată de pâine, nefericita e silită să nutrească şi să crească
sămânţa desfrânatului, care i-a profanat tinereţea şi a adăpat-o cu
amărăciune pentru restul zilelor”.7
Şi asemenea disperare duce fatalmente ori la avort, ori la
infanticid ori la sinucidere.
Iată deci, la sfârşit, omorul, pecetea oribilă a Diavolului
patimilor.
4. Avortul. Dacă bărbaţii desfrânaţi nu se gândesc la
concepţie, lăsându-şi fructul în spinarea victimelor, dimpotrivă,
femeile desfrânate fac tot ce le stă în putinţă ca să împiedice
zămislirea. Şi când ea a avut loc, fără voia lor, ele recurg la crime
monstruoase, la avorturi şi chiar la pruncucideri, adică la omoruri.
Într-adevăr, zămislirea se face în momentul întâlnirii celor
două celule sexuale, a căror unire formează oul fecundat, în acel
moment, Dumnezeu trimite sufletul, adică artistul incomparabil,
care, supunându-se poruncii divine, se pune imediat pe lucru, ca
să-şi construiască trupul în care va vieţui.
Şi să nu vă scandalizeze faptul că Dumnezeu e de faţă la
actul procreării unui om, act ce nu e decât o urmare a creaţiei
divine şi care e voit, ba chiar e impus de înţelepciunea infinită. Ei
bine! Acest suflet, ce iese desăvârşit din mâinile Creatorului, e
asasinat de propria mamă.
Şi această grozavă nelegiuire e apanajul dat de Satana
mamelor omeneşti. Nu veţi găsi o fiară, oricât de sălbatică şi oricât
de feroce v-aţi închipui-o, care să fie în stare să calce ordinul lui
Dumnezeu şi să îşi distrugă progenitura.

Şi, dacă judecata oamenilor le condamnă pe aceste infame
criminale, precum şi pe complicii lor (moaşe, doctori etc), la
pedepse echivalente cu ale omuciderii, vă închipuiţi în ce torturi
infernale îşi vor ispăşi, pe veci, păcatele mamele pruncucigaşe.
5. Adulterul. Dar viciului nu i-a fost de ajuns să împiedice
în chipul acesta înmulţirea oamenilor pe pământ. El încearcă să
dea o lovitură piezişă în temelia familiei şi să distrugă astfel
izvorul natural şi nesecat al omenirii. El a inventat adulterul, prin
care jurământul de credinţă al soţilor, jurământ confirmat de
Dumnezeu, e batjocorit şi călcat în picioare.
Ceea ce face ca adulterul să producă oroare oamenilor şi să
fie blestemat de Cel Atotputernic e faptul că această nelegiuire se
însoţeşte de un adevărat furt, în acelaşi timp moral şi material, de o
perversitate satanică neînchipuită. Astfel, femeia adulteră
îndrăzneşte să înşele iubirea părintească a bărbatului său,
prezentându-i ca fiind al lui… un copil ce e al altuia. Ea frustrează
zelul de părinte al bietului soţ înşelat, impunându-i, de multe ori,
să lucreze ziua şi noaptea pentru ca să hrănească şi să crească un
copil ce nu e al său. Ea fură averea adunată de bărbat pentru
propriul copil, şi o dă unui copil străin. De altfel, ea îşi bate joc şi
de acest nenorocit copil, căruia îi ascunde ce e mai scump pe lume,
adică paternitatea.
Acelaşi lucru se poate zice despre bărbatul adulter, care,
întreţinând concubine, risipeşte averea pe care Dumnezeu i-a dat-o
pentru hrană, creşterea şi înzestrarea copiilor legitimi.
Se înţelege uşor de ce adulterul a fost condamnat, cu o
asprime excesivă, de toate legislaţiile antice, civile şi religioase, şi
mai ales de cea a lui Moise, care prescrie uciderea cu pietre atât a
femeii adultere, cât şi a bărbatului cu care ea a păcătuit. Şi, dacă
oamenii procedează în contra acestei crime cu atâta severitate, vă
întreb ce credeţi de bătaia lui Dumnezeu, care va pedepsi infernala
stricăciune?
Pedeapsa. De altfel, pedeapsa dumnezeiască începe chiar din
viaţa aceasta.
„Fără a mai aminti bolile grave, zise venerice, la care se
expun şi accidentele adeseori mortale ale avortului, aceşti pătimaşi
sunt pedepsiţi prin faptul că sunt lipsiţi de descendenţă.
21
Dr. N.C. PAULESCU
Ca şi beţivii, desfrânaţii nu sunt demni să procreeze şi
familia lor se stinge cu ei.
Dar desfrâul e funest nu numai pentru indivizi şi pentru
familii, ci şi pentru naţii. El este viermele civilizaţiilor înaintate, şi
mai ales al celor factice. Vai de naţia în moravurile căreia a intrat
libertinajul, căci pieirea ei este iminentă!
Exemplele abundă. Pentru a nu vorbi decât de noi, desfrâul sa
încuibat mai ales în oraşe, a căror populaţie de baştină nu numai
că nu se înmulţeşte, dar încă se împuţinează în mod simţitor.” 8
Remedii generale. Să ne întrebăm: ce prescrie înţelepciunea
omenească împotriva patimii de reproducţie?
1.Marii filosofi au dispreţuit acest ruşinos viciu şi nici nu sau
ocupat de el.
2.Legislaţiile civile se mărginesc să ia măsuri coercitive, în
contra abuzurilor desfrânaţilor.
Astfel statul ar putea:
-să reglementeze prostituţia;
-să-i pedepsească cu mare asprime pe seducătorii de
minore;
-să-i trimită la muncă silnică pe ticăloşii care vând fete
tinere, aruncându-le în desfrâu;
-să impună taxe considerabile asupra celor ce trăiesc în
concubinaj;
-să îngreuneze procedura divorţului şi chiar să suprime
această pacoste, care nu numai că devastează oraşele, dar s-a
întins şi la sate;
– să facă avortul sau infanticidul să fie considerate crime
monstruoase, pasibile de aceleaşi penalităţi înfricoşătoare ca şi
omicidul.
Asemenea măsuri administrative pot stânjeni până la un
oarecare punct desfrâul, dar nu îl pot suprima. Într-adevăr, cu toate
că multe dintre ele există în legislaţiile civile actuale şi sunt riguros
aplicate, totuşi patima diavolească se întinde din ce în ce asupra
omenirii, pe care vrea să o stârpească.
3. Legislaţiile religioase păgâne din antichitate, în loc să
combată desfrâul, l-au divinizat prin Venus.
8 Paulescu. Instinctele sociale; p. 105
22
Cele patru patimi
Legislaţia mozaică conţine o măsură drastică înpotriva
adulterului.
„Omul care va preacurvi cu o femeie ce are bărbat… cu
moarte să se omoare şi curvarul, şi curva.”
Însă ea permite izgonirea femeii, adică divorţul. Falsificarea
acestei legi, adică Talmudul, dezlănţuie viciul faţă de femeile
creştine. Se ştie că evreii sunt desfrânaţi şi mulţi trăiesc din
specularea prostituţiei.
Cât despre Coran, care e caricatura legislaţiilor religioase, el
readuce desfrâul, prin poligamie şi divorţ, la o culme ce întrece cu
mult pe cea în care îl aşezaseră păgânii din vechime.
Remedii creştine. Singură Biserica lui Hristos a arătat că e
în stare să se împotrivească, în chip eficace, acestui viciu ruşinos,
educând voinţa, care e unicul mijloc capabil de a-l vindeca pe
deplin.
Într-adevăr, ca şi beţia, această patimă nu cedează decât
numai atunci când pacientul vrea să se opună el însuşi impulsiilor
ei. Hristos arată mai întâi în ce constă desfrâul pe care îl combate:
„Auzit-aţi că s-a zis celor de demult: Să nu preacurveşti. Iar eu zic
vouă că tot cel ce caută la muierea altuia, spre a o pofti pre ea, iată
că a preacurvi cu dânsa întru inima sa. Iar, dacă ochiul tău cel
drept te sminteşte pre tine, scoate-l pre el şi îl leapădă de la tine.
Căci mai de folos îţi este ţie ca să piară unul din mădularele tale şi
nu tot trupul tău să se arunce în ghenă.”
Căsătoria şi divorţul. Împotriva poftelor desfrâului, Hristos
prescrie remediul căsătoriei. Şi, ca să arate oamenilor ce
importanţă dă Dumnezeu sfintei uniri a căsătoriei, El a binevoit să
îi cinstească celebraţia, prin propria prezenţă, la Nunta din Cana
Galileei.
Iar Biserica creştină, în nemărginita-i înţelepciune, sfinţeşte
generaţia omului, ridicând măritişul la treapta supremă de taină
dumnezeiască. Unirea conjugală a creştinilor devine astfel pentru
vecie şi numai moartea, care separă sufletul de trup, poate rupe
legăturile ei, ce sunt indisolubile. Ea nu se poate reînnoi, după cum
nu se reînnoieşte nici botezul. Ea nu se poate desface, deoarece e
făcută nu pentru soţi, ci pentru copiii ce ies din această legătură şi
care au trebuinţă de ambii părinţi, până ce ajung la maturitate.
23
Dr. N.C. PAULESCU
Cu chipul acesta, divorţul, care există în legea veche, e
desfiinţat.
„Şi au venit la IIisus fariseii, ispitindu-L pre El şi zicând:
oare se cade omului să îşi lase muierea sa pentru fieştece pricină?
Iar El, răspunzând, a zis lor: Dar n-aţi citit că Creatorul a făcut pre
ei bărbat şi muiere? Şi a zis: Omul va lăsa pre tatăl său şi pre
mumă-sa şi se va lipi de muierea sa, vor fi amândoi un trup. Pentru
aceasta nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ce a împreunat
Dumnezeu omul să nu despartă. Zis-au lui: Dar cum Moise a
poruncit să se dea muierii carte de despărţire şi să o lase pre ea?
Răspuns-a lor şi a zis: Că Moise, după învârtoşarea inimei voastre
a dat vouă voie să vă lăsaţi muierile voastre. Dar din început nu a
fost aşa. Iar eu grăiesc vouă: Că oricine îşi va lăsa muierea sa afară
de cuvânt de curvie şi va lua alta, preacurveşte. Aşijderea, cela ce
va lua pre cea lăsată preacurveşte.”
Şi băgaţi de seamă că cuvintele Evangheliei nu sunt zise în
glumă. Ca toate cuvintele divine, ele au sancţiuni înfricoşătoare.
Cel ce are urechi de auzit să audă!
Căsătoria civilă şi concubinajul. Dar, în afară de divorţ,
patima desfrâului a mai născocit în contra căsătoriei creştine şi alte
unelte distrugătoare, şi anume:
1.Căsătoria civilă, care atinge mai ales populaţiile atee din
Apusul Europei;
2.Concubinajul, care şi-a ales cuibul în satele României.
Căsătoria civilă este un fel de concubinaj public, care pune
legătura dumnezeiască a soţilor la discreţia viciului diavolesc al
desfrâului. Adulterul nu mai e o crimă abominabilă, ci e ca o
simplă călcare a unui contract de închiriere reciprocă.
Concubinajul românesc e o întoarcere la viaţa dobitoacelor,
din josnicia căreia Dumnezeu a vrut să-l ridice pe om până la
culmea căsătoriei. El are ca pretext cheltuielile nunţii, ca şi când
Hristos ar fi venit pe pământ să dea Sfintele Taine… pe bani! El are
consecinţe bastarzii, care poartă pe frunte, pentru toată viaţa, pata
neştearsă şi ruşinoasă a copiilor din flori.
Dar doctrina sublimă a creştinismului mai are şi efectul
minunat să deschidă ochii pătimaşului, să-i pună mintea în faţa
24
Cele patru patimi
luminii dumnezeieşti şi să-l facă să priceapă măreţia scopului
Creaţiei, la îndeplinirea căreia e chemat şi el să participe.
Consecinţa unei asemenea purtări e o pocăinţă totală şi
definitivă.
Acesta e drumul urmat de Maria-Magdalena şi, după ea, de
nenumărate curtezane, dintre care multe au devenit sfinte,
bunăoară ca Sfânta Zoe, ca Sfânta Măria Egipteanca etc.
Dar, pentru ca remediile creştine să poată fi folositoare,
trebuie ca oamenii să cunoască ce e desfrâul şi care îi sunt urmările
nenorocite. Această cunoştinţă nu se capătă decât printr-o asociaţie
de educare reciprocă, despre care vom vorbi în rândurile ce vor
urma.
25
Dr. N.C. PAULESCU
III. HOŢIA (Patima de proprietate)
Instinctul de proprietate. Oamenii trăiesc în familii, adică
în societăţi naturale, care sunt formate din părinţi şi din copii.
Părinţii simt pentru copiii lor un puternic sentiment instinctiv,
numit iubire părintească.
Dragostea de părinte face ca atât tata, cât şi mama să nu mai
lucreze decât ca să agonisească pâinea cea de toate zilele a copiilor
lor. Şi această muncă impusă de Dumnezeu, pe care părinţii o
îndeplinesc cu sfinţenie, durează fără răgaz cât timp copiii nu sunt
în stare să îşi procure ei înşişi hrana zilnică.
Şi băgaţi de seamă că Dumnezeu a dat o asemenea
însărcinare şi animalelor. Cocoşul şi găina bunăoară îşi nutresc
puii până când aceştia pot să îşi găsească singuri de mâncare.
I. Pământul de cultivat. Omul se hrăneşte:
1. cu aer, pe care îl respiră;
2. cu apă, pe care o bea;
3. cu bucate, compuse din albumină, zahăr şi grăsimi, pe
care le mănâncă şi pe care le ia de la plante sau de la
animale.
Aerul şi apa se găsesc în tot locul. Ele sunt ale tuturor şi nu
poate fi vorba de un drept de proprietate asupra lor. Totuşi, e de
ajuns ca omul să-şi dea osteneala să sape un puţ pentru ca apa,
astfel dobândită, să fie a lui, şi nu a altuia.
Prin urmare, apa, căpătată cu preţul muncii omului, e
proprietatea lui.
Acelaşi lucru se poate spune despre plantele şi animalele de
la care luăm hrana zilnică. Ierburile ce cresc pe câmp şi animalele
ce trăiesc în stare sălbatică nu sunt ale nimănui. Omul n-are decât
să-şi dea osteneala să le culeagă pe unele şi să le vâneze sau să le
pescuiască pe celelalte ca ele să devină proprietatea lui.
Dar el nu va găsi, în jurul său şi întotdeauna, plantele şi
vânatul ce îi trebuie pentru hrana sa şi mai ales a familiei sale, a
femeii şi a copiilor.
26
Cele patru patimi
Astfel omul e obligat să semene anumite grăunţe (grâu,
porumb) şi să crească anumite vite (boi, oi, porci, păsări), care să-i
poată da zilnic această hrană trebuincioasă.
El e, fără doar şi poate, proprietarul grăunţelor adunate şi al
animalelor crescute de el, căci ele sunt fructele muncii sale. Dar, în
acelaşi timp, el trebuie să fie proprietar şi al pământului, pe care îşi
cultivă plantele şi îşi creşte animalele, şi care e unicul mijloc de a
putea, prin muncă, să-şi câştige „pâinea cea de toate zilele”.
II. Provizii de hrană. În plus, culesul plantelor cultivate
nu se face decât vara sau toamna. Or, familia trebuie să mănânce
tot anul. De aceea omul a primit de Sus un imbold să adune
grăunţele în hambare sau în pătule, adică să facă rezerve sau
provizii pentru trebuinţele viitoare. Aceste rezerve se pot face azi
şi în bani, în schimbul cărora poţi căpăta hrană, veşminte şi alte
lucruri necesare.
III. Locuinţa. Omul mai simte trebuinţa instinctivă de a
clădi pe pământul său o locuinţă, să-şi pună familia la adăpost de
ploaie, de vânt, de ger şi de zăpadă. Dar ceea ce constituie o
adevărată minune este faptul că toate animalele posedă terenuri de
vânătoare, adună provizii pentru iarnă şi îşi construiesc admirabile
cuiburi sau culcuşuri pentru preogenitură.
Prin urmare, o locuinţă, o bucată de pământ de muncit (care
poate fi înlocuită cu o meserie oarecare) şi rezervele nutritive
formează proprietatea pe care Dumnezeu i-a dat-o în dar omului ca
să-şi întreţină familia, cu singura condiţie să şi-o obţină prin
muncă cinstită.
„Întru sudoarea feţei îţi vei căpăta pâinea.”
Patima de proprietate. Diavolul viciului atacă această
proprietate de origine divină cu scopul de a distruge familia
omenească.
Într-adevăr, îndeplinirea trebuinţei instinctive de a asigura
familiei adăpost şi hrană procură părinţilor un sentiment de
satisfacţie.
Ei bine! Acest sentiment plăcut, dezbrăcat de caracterul
familial, altruist şi transformat într-o josnică mulţumire egoistă
constituie patima de proprietate, care se manifestă prin cupiditate,
adică prin lăcomia de avuţii.
27
Dr. N.C. PAULESCU
Viciul începe de obicei printr-o grijă excesivă care se
raportează nu la viitorul familiei, ci la cel al pătimaşului.
Asemenea nelinişte, neîntemeiată, îl împinge pe cupid să strângă
numai pentru el bogăţii supraabundente. El adună neîncetat şi fără
măsură avuţii, pe care de multe ori le capătă nu prin munca sa, ci
prin furt sau prin înşelăciune.
Sunt naţii întregi vicioase şi parazitare care nu cunosc alt
mijloc de îmbogăţire decât hoţia. Unii pătimaşi sunt risipitori.
Ceea ce iau cu o mână dau cu cealaltă. Dar cei mai mulţi sunt
avari. Aceştia se lipsesc pe ei înşişi de cele necesare, sacrificând
totul plăcerii de a aduna.
Varietăţile acestui viciu. Patima de proprietate poate infecta
pe tot omul, mare sau mic, bogat sau sărac, tânăr sau bătrân. Dar
ea îşi atinge culmea la cei avuţi, mai ales când ei ajung la o
oarecare vârstă.
Ea se manifestă sub diverse aspecte:
1.Furtul. Cupiditatea se întâlneşte la tot soiul de hoţi de
meserie, de la borfaşi, găinari, pungaşi de buzunare, la
escroci, la şarlatani, la hoţii de cai, la tâlhari de case, la
bandiţi de codru, la piraţi de mare. In această categorie de
vicioşi intră şi complicii hoţilor, cei ce cumpără lucruri
furate, de gazdele hoţilor, tăinuitorii, oploşitorii etc.
2.Înşelăciunea. Patima cupidităţii se mai găseşte la tot felul
de negustori necinstiţi, de la vânzătorii cu coşul sau cu
taraba, până la marii toptangii, ce prin acaparări, speculând
asupra trebuinţelor vieţii, jupuiesc o lume întreagă. Ea se
constată şi la meseriaşii şi industriaşii necinstiţi. Toţi aceşti
hoţi nu se mulţumesc că îşi fixează ei înşişi preţurile şi
câştigă mai mult decât li se cuvine. Dar, pe deasupra, ei îl
înşală pe bietul cumpărător, care, de obicei, e părinte de
familie, asupra cantităţii sau asupra calităţii mărfii, şi iau
astfel un al doilea sau chiar un al treilea preţ.
Acest viciu îi stăpâneşte de asemenea pe agricultorii
necinstiţi (moşieri, arendaşi) care nu plătesc salariul celor ce le
muncesc, în general pe toţi indivizii care nu achită leafa slugilor.
Dar el îi infectează şi pe meşteşugarii, lucrătorii, servitorii sau
28
Cele patru patimi
păzitorii care cer plată pentru o muncă pe care n-au săvârşit-o sau
pentru un timp când n-au lucrat.
Tot lăcomia de bani îi face pe medicii pătimaşi să uite că au
de îndeplinit un adevărat sacerdoţiu, făurit din jertfă personală şi
din dragostea aproapelui, să speculeze asupra sănătăţii, care e
bunul cel mai scump al omului, şi să profite de frica de moarte, ca
să-i stoarcă nenorocitului bolnav ultimul ban.
În această categorie de hoţi intră şi farmaciştii şi droghiştii
necinstiţi care falsifică medicamentele, jucându-se astfel cu viaţa
oamenilor, sau vând publicului, pe preţuri colosale, substanţe prost
studiate, incapabile de a produce vreun efect apreciabil, însă
admirabil răspândite printr-o reclamă asurzitoare.
3. Camătă. Patima de proprietate bântuie cu furie mai ales
la indivizii care speculează banii, de exemplu:
a)la cei ce-i împrumută pe nenorociţi şi le iau, în plus de
zăloage de siguranţă, o camătă jidovească, sugând astfel tot
sângele familiilor ca nişte lipitori nesăţioase. „Daţi împrumut”,
a zis Hristos, „nimic nădăjduind.”
b)la cei ce înjgheabă monopoluri, consistând în carteluri, în
trusturi şi acaparează cele necesare hranei şi vieţii, pentru ca,
mai târziu, să le vândă la preţuri cămătăreşti. Asemenea
păduchi infami se înmulţesc mai cu seamă în timpuri de
nenorociri publice, de foamete, de războaie.
4. Jocurile de noroc. Patima lăcomiei se observă la cei ce
joacă la noroc, şi anume:
a)la cei ce joacă la bursă, mărind sau micşorând, după placul
lor, preţurile alimentelor şi ale obiectelor indispensabile;
b)la cei ce joacă la loterii, la cazino, la cursele de cai, la cărţi
măsluite sau ne măsluite. Toţi aceşti vicioşi vor să se
îmbogăţească fără muncă, toţi vor să câştige pe spinarea altora,
furându-le de multe ori acestor neghiobi hrana zilnică a
familiei.
Insist, mai ales, asupra patimii infame a jocului de cărţi,
patimă grecească, ce, din nenorocire, s-a încuibat în multe case
româneşti, de unde se întinde din ce în ce ca o boală molipsitoare
şi ameninţă să infecteze ţara întreagă.
29
Dr. N.C. PAULESCU
Prea adesea vezi părinţi de familie, bărbaţi şi chiar femei,
pierzând zile şi nopţi ca să dea „la stos” nu ce e al lor, ci ceea ce
Dumnezeu le-a dat pentru copiii lor.
5.Mituirea. Aceeaşi patimă există la funcţionarii publici care
jefuiesc banii statului, adică averea a sute şi mii de familii, ce
formează poporul; sau care, deşi gras plătiţi, îşi neglijează
funcţiile şi nu îşi îndeplinesc însărcinările decât atunci când
li se dă mită. De altfel, de câtăva vreme, mituirea a devenit
viciul general al funcţionarilor români. Această infamie se
vede uneori la judecătorii venali, care vând dreptatea, se lasă
corupţi prin bani sau prin daruri şi fac ca familiile sărace să
piardă pricini juste.
6.Sinecurele.9 Patima cupidităţii îi mânjeşte de asemenea pe
toţi cei ce se pleacă sub jugul vreunui partid politic sau, mai
bine zis, pe toţi cei ce fac parte din bandele ce exploatează
priodic bugetul statului şi renunţă astfel la sfânta independenţă
numai ca să capete un ciolan de ros, o înaintare
nedreaptă, vreo sinecură sau vreun ghelir10 gras şi pântecos.
Dar viciul satanic îi murdăreşte mai ales pe episcopii avari
care, fiind călugări şi neavând copii, trebuie să trăiască în sărăcia
ideală creştinească, dând tot ce au lui Hristos, adică săracilor.
Bogăţia, la urmaşii apostolilor, înseamnă cea mai abominabilă
hoţie. Într-adevăr, ei îl fură pe Dumnezeu.
7. Spolierea. Cupiditatea se încuibează adesea în suveranii
şi în guvernele pătimaşe, care ajung să despoaie propriile popoare:
a) prin taxe, amenzi şi biruri exorbitante, ce sunt smulse cu o
cruzime de fiară, lăsându-i pe bieţii supuşi în sapă de lemn. S-au
văzut vistieri care, nemulţumiţi de a sufla până şi cenuşa din vatră,
i-au vândut, ca robi, pe femeile şi pe copiii acestor oropsiţi de
soartă. Astfel, printr-o fiscalitate savantă şi meticuloasă, împăraţii
bizantini au ajuns să transforme într-un pustiu dezolant regiuni de
o fertilitate minunată, ca Mesopotamia, „raiul pământesc” de
altădată.11
9 SINECÚRĂ, sinecuri, s.f. Slujbă, funcţie bine retribuită, care cere muncă minimă sau nu cere nici o muncă. –
Din fr. sinécure.
10 GHELÍR, gheliruri, s.n. (Turcism înv.) Câştig obţinut fără muncă. – Din tc. gelir.
11 Mesopotamia da două sau chiar trei recolte pe an.

b) prin rechiziţii, adică prin jafuri cu nemiluita, practicate pe
o scară întinsă, în avutul familiilor, care sunt definitiv şi
iremediabil ruinate. Dar ordinar pretextul invocat este „necesităţile
armatei”, deşi aceste necesităţi trebuie satisfăcute prin impozitele,
peste măsură de grele, cu care sunt împilaţi contribuabilii.
Când o naţie duşmană a invadat ţara, jaful cu rechiziţiile e
împins până la capăt şi nenorociţii învinşi cărora li se răpeşte cu
forţa tot, dar absolut tot, ce posedă rămân muritori de foame, şi de
multe ori nu mai au nici unde să se adăpostească, locuinţele lor
fiind pustiite sau incendiate.
8)Devastarea. In sfârşit, această patimă cumplită se arată la
bestiile fioroase care, în timp de război sau de răscoale, se
năpustesc asupra averii fraţilor lor, le pustiesc casele, le
pradă hambarele, pătulele, pivniţele, le sparg dulapurile şi
cămările, le fură ce găsesc în ele, dau foc la tot ce a mai
rămas în picioare, ca să nu se mai aleagă de pe urma lor decât
scrum şi cenuşă.
9)Hoţia naţională evreiască. Dar, mai presus de toate, stă
hoţia organizată, ridicată la rangul suprem de instituţie
naţională a neamului jidănesc, prescrisă de legislaţia religioasă
a Talmudului, reglementată în detaliu de legislaţia
civilă a Cahalului, şi care se manifestă sub forma a trei
partide răufăcătoare, anume: Liberalismul, Socialismul şi
Bolşevismul.
La toţi aceşti furi, ce sunt puzderie nenumărată şi vă
înconjoară cu lanţurile lor din toate părţile, Diavolul patimii le
şopteşte în taină: „Proprietatea e o uzurpare! Proprietatea e o hoţie!
Puteţi deci lua din ea ce vreţi, cât vreţi şi de unde vreţi!”
În realitate, proprietatea e un dar dumnezeiesc ce se capătă
prin muncă cinstită, în scopul de a întreţine familia. O avere, fie ea
chiar mare, e legitimă şi binecuvântată de Dumnezeu când e
clădită pe onestitate şi corespunde trebuinţelor familiei.
Biserica îşi îndeplineşte datoria de mamă prevenindu-i pe
oameni că furturile, oricât de ascunse ar părea că sunt, se săvârşesc
în faţa Celui ce vede totul, care le va răsplăti cu vârf şi îndesat.
Remedii generale. Să vedem ce măsuri a luat înţelepciunea
omenească împotriva patimii de proprietate.
31
Dr. N.C. PAULESCU
1.Marii filosofi nu au înţeles ce e cu acest viciu diavolesc,
care a nenorocit omenirea întreagă. Mulţi dintre ei, ca Platon
sau Rousseau, sfătuiesc suprimarea proprietăţii. Cu alte
cuvinte, cer nimicirea unui instinct, adică a unei legi dumnezeieşti.
Socialismul jidovesc, care a umplut lumea, vrea să
stabilească un fel de comunism sau colectivism absurd. El ia
proprietatea familiei şi o da statului, care va fi „singurul proprietar”
şi va fi reprezentat prin conducătorii socialişti, adică
prin… jidani.
Legislaţiile civile ignoră patima şi nu îi urmăresc decât
consecinţele. Legislatorii nu şi-au dat seama că, pentru a scăpa de
efecte, trebuie să ataci cauzele. De altfel, ei nu au priceput nici ce e
instinctul de proprietate. Dreptul roman îl denaturează şi îl întinde
nu numai asupra pământului, caselor şi proviziilor, ci şi asupra
oamenilor, adică asupra femeii, asupra copiilor, asupra robilor. De
asemenea, legislaţiile actuale înlocuiesc proprietatea familială,
singura naturală, printr-o proprietate individuală, absolută şi
exclusivă, ce conduce fatal la patimă. Nici una din legislaţiile
politice, fie antice, fie moderne, nu conţine vreun remediu eficace
împotriva patimii de proprietate, adică împotriva lăcomiei de
avuţii, deoarece ele nu pot avea acţiune asupra voinţei. Ele se
mulţumesc să aducă doar câteva sancţiuni penale. Dar teama de
pedeapsă îl împiedică pe hoţ de a fura numai atâta timp cât e
ameninţat să fie surprins şi descoperit.
3. Legislaţiile religioase, ca şi cele civile, nu cunosc patima
şi nu îi combat decât urmările. „Să nu furi”, zice legea mozaică, şi
adaugă: „Să nu râvneşti nici casa aproapelui tău, nici boul, nici
asinul, nici toate ce sunt ale lui.” Această lege are totuşi o
superioritate imensă asupra legislaţiilor civile, deoarece ea
introduce ca sancţiune pedeapsa divină. Dar ea are şi un defect
capital, care îi întunecă strălucirea, acela de a fi naţională, adică de
a se mărgini numai la jidovi.
O contrafacere modernă a legii lui Moise, anume Talmudul,
schimbă perceptul biblic „Să nu furi” în îndemnul tâlhăresc „Să nu
furi pe nici un om, adică pe nici un evreu”. Goimii însă nu sunt
oameni şi, prin urmare, pot fi jefuiţi în voie. Iată ce le mai spune
jidanilor Talmudul, care e pentru ei ca un fel de Evanghelie:
32
Cele patru patimi
„Dumnezeu a dat evreilor pe goimi, adică pe cei care nu sunt evrei,
cu toate avuţiile lor.” „Averea unui neevreu e ca un lucru fără
stăpân, ca un obiect părăsit. Ca nisipul mării. Adevăratul ei stăpân
este evreul care pune primul mâna pe ea.” Şi pentru că e vorba ca
jidanii să îşi ia avutul, Talmudul le recomandă: furtul, camătă,
înşelătoria şi chiar sperjurul.
Remedii creştine. Singur Hristos cunoaşte patima de
proprietate şi o combate în mod, ca să zic aşa, ştiinţific, căutând să
îi suprime cauzele şi stimulând voinţa, adică unicul mijloc capabil
să se împotrivească impulsiilor pătimaşe.
V-am arătat, mai devreme, că viciul de proprietate ia adesea
naştere dintr-un sentiment exagerat de nelinişte, de grijă pentru
viitor.
Ei bine! Hristos începe prin a-i îndemna pe oameni să
înlăture orice temere excesivă de viitor demonstrându-le că o
asemenea grijă e zadarnică şi fără temei, deoarece Tatăl ceresc,
cunoscându-le trebuinţele, îngrijeşte El însuşi de îndestularea lor.
„Nu vă grijiţi, cu sufletul vostru, ce veţi mânca şi ce veţi
bea… Căutaţi spre păsările cerului că nici seamănă, nici seceră, nici
adună în grânare şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe dânsele.
Au voi nu vă deosebiţi mult de acestea? Şi cine din voi, îngrijinduse,
poate să-şi adauge măcar un cot la înălţimea lui?
Şi de haine ce vă grijiţi? Socotiţi crinii câmpului cum cresc,
nu se ostenesc, nici torc; iar zic vouă că nici Solomon, întru toată
mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Deci dacă pre
iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor,
Dumnezeu aşa o îmbracă, nu oare cu mult mai vârtos pre voi, puţin
credincioşilor?
Nu vă grijiţi zicând: ce vom mânca? Sau ce vom bea? Sau cu
ce ne vom îmbrăca? Aceste toate ginţile le caută. Căci ştie Tatăl
vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de toate acestea. Ci căutaţi mai
întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se
vor adăuga vouă. Drept aceea, nu vă grijiţi de ziua de mâine.”
Hristos afirmă deci, mai întâi, că pericolul temut e iluzoriu,
ceea ce fără îndoială linişteşte imediat orice frică.
În urmă, El îi invită pe oameni să reziste ispitei îmbelşugării
bogăţiilor şi, pentru a îmboldi voinţa împotrivitoare, El le arată
33
Dr. N.C. PAULESCU
deşertăciunea unor asemenea plăceri, care poate uşor să se
schimbe în neplăcere.
„Vedeţi şi vă feriţi de lăcomie, căci nu întru a prisosi cuiva
avuţiile este viaţa sa. Şi a zis pildă către jidovi, grăind: Unui bogat
i-a rodit ţarina. Şi cugeta întru sine zicând: Ce voi face, că nu am
unde aduna rodurile mele. Şi a zis acesta ce voi face: strica-voi
grânarele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate rodurile
şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe
bunătăţi, strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te
veseleşte. Iar Dumnezeu i-a zis lui: Nebune, într-această noapte
sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit ale cui vor
fi? Aşa este, cela ce-şi strânge lui comoară în Dumnezeu nu se
îmbogăţeşte. Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde moliile
şi rugina le strică şi unde hoţii le sapă şi le fură. Ci vă adunaţi
comori în cer.”
Apoi Hristos îi face să spere pe cei ce au triumfat faţă de
impulsiile pătimaşe răsplătiri însemnate, şi anume în timpul acestei
vieţi „împărăţia lui Dumnezeu”.
„Fericiţi cei săraci cu duhul (adică cei ce n-au patima
proprietăţii – n.n.)că a lor este împărăţia cerurilor.”
Iar, după moarte, fericirea veşnică: „Bucuraţi-vă şi vă
veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri”.
Cât despre cei ce au căzut în ispita diavolească şi au călcat o
poruncă dumnezeiască din cele mai de seamă, furând hrana
familiilor, soarta lor e pur şi simplu îngrozitoare.
Într-adevăr, Dumnezeu zice celor ce n-au dragoste
creştinească: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic, care e gătit Diavolului şi îngerilor lui. Căci am flămânzit şi
nu mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu mi-aţi dat să beau; străin
am fost şi nu m-aţi primit; gol şi nu m-aţi îmbrăcat; bolnav şi în
temniţă şi nu m-aţi cercetat pre Mine.
Atunci vor răspunde ei zicând: Doamne, când te-am văzut
flămând sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă,
şi nu ţi-am servit Ţie? Atunci va răspunde lor zicând: Amin,
grăiesc vouă. Întrucât n-aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, nici
mie nu mi-aţi făcut.”
34
Cele patru patimi
Şi, dacă un păcătos, care nu îşi iubeşte aproapele, va avea să
sufere o asemenea pedeapsă, vă întreb ce judecată neîmpăcată îi
aşteaptă pe nişte criminali, care fură munca părinţilor de familie şi
răpesc astfel hrana unor bieţi copilaşi neputincioşi şi fără apărare?
Şi nu uitaţi că cel ce a pronunţat această sentinţă e însuşi
Dumnezeu, care nu glumeşte şi ale cărui cuvinte se îndeplinesc
întocmai.
Dar, pentru ca remediile creştine să îşi producă efectul dorit,
trebuie ca oamenii să ştie ce e hoţia şi să mediteze asupra
urmărilor ei dezastruoase.
Aceste noţiuni nu se pot dobândi decât printr-o asociaţie de
educaţie reciprocă, de care va fi vorba mai departe.
35
Dr. N.C. PAULESCU
URMĂRILE PATIMII HOŢIEI
CRIZA SOCIALĂ
Patima hoţiei, care a intrat în ţara românească, cu grecii şi
mai ales cu evreii, a sfârşit prin a-i molipsi şi pe români. Ea a luat
o dezvoltare îngrozitoare în timpul războiului mondial, care a fost
o explozie uriaşă a tuturor viciilor, şi mai cu seamă al hoţiei şi al
trufiei. Boala a devenit repede generală şi s-a întins de sus până
jos.
Zilele trecute un ministru acuzat de hoţie a fost obligat să
îngâne o dezvinovăţire searbădă şi puţin convingătoare în faţa
Parlamentului. Un alt fost ministru e arătat cu degetul, deoarece se
şopteşte că şi-a făcut, prin concesii, o avere de sute de milioane.
De asemenea, în comisiile de aprovizionare, găsiţi multe
specimene de lăcomie monstruoasă, despre care se zvoneşte că au
adunat averi de zeci de milioane.
Prin ministere, mişună samsarii mai abitir ca prin bâlciuri, şi
nu poţi obţine un neînsemnat permis fără să dai de zece ori mită
celor zece funcţionari cupizi, prin mâinile cărora trece autorizaţia.
La poliţie, mituirea e în toiul ei şi face ca jefuitorii să rămână
nepedepsiţi.
La Căile Ferate e şi mai şi. Nu poţi mişca din loc un vagon
fără să ungi o sumedenie de osii, de la şeful de staţie până la cel
din urmă acar. De altfel, aici furturile prin efracţie se fac pe o scară
întinsă şi se ţin lanţ. Mii de vagoane sunt desfundate şi jefuite chiar
de funcţionarii statului, puşi să le păzească. Şi lucrurile se petrec
aidoma în toate celelalte administraţii.
Când e vorba de armată, te apucă paraponul. Ofiţerii
superiori şi inferiori sunt târâţi în faţa tribunalelor marţiale pentru
hoţii, şi plaga e atât de mare, că nu mai poţi vedea un gradat de
intendenţă fără să simţi nevoia instinctivă de a-ţi păzi buzunarele.12
12 Şi nu mai vorbim de jafurile depozitelor abandonate de nemţi în fuga lor pripită, depozite care, deşi enorme, sau
volatilizat în două sau trei zile. lată o listă incompletă: “… Caracal, Craiova, Turnu-Severin, Bârlad, laşi,
Bucureşti, Constanţa, Brăila, Cernăuţi, Giurgiu, Buzău… Apoi, Babadag, Zimnicea, Urziceni, Găeşti, Piatra-Olt,
Balş, Corabia… Pe urmă satele fără importanţă. La Botoşani s-au găsit milioane chiar în altarul Bisericii, unde
oficiază socrul unui colonel de intendenţă, arestat de curând”. (Universul, 20.IX.1919). Şi nici nu mai pomenim de
interminabilul lanţ de incendii, care au mistuit, unul câte unul, mai întâi depozitele militare, şi în urmă pe cele
civile. Iată ce zice un ziar din Constanţa cu ocazia focului care a distrus în port şase magazii colosale, conţinând o
avere de peste 200 de milioane. “Ne aducem aminte cu groază de seria aceea nefastă a incendiilor care consumau,
36
Cele patru patimi
Dacă pătrundem în rândurile poporului, întâlnim o adevărată
jale. Indivizii se fură făţiş unii pe alţii. Formula infernală homo
homini lupus e pe de-a întregul pusă în aplicare.
Negustorii îi întrec în îndrăzneală pe cei mai fioroşi bandiţi.
In piaţă, ca în Lipscani, eşti ca în Codrul Vlăsiei. Toţi, din toate
părţile, caută să te jefuiască.
Ei cer preţuri fantastice pentru mărfuri pe care le-au acaparat,
preţuri care urcă la sute de lei pentru o cămaşă sau la o pereche de
ghete, şi la mii de lei pentru o pereche de haine.
Nu mai vorbesc de hotelieri şi de birtaşi, care îşi dezbracă pur
şi simplu clienţii, nici de căruţaşi şi mai ales de birjari care au
neobrăznicia să ceară sute de lei pentru o cursă în oraş!
Şi, fiindcă în negoţ te îmbogăţeşti fără să munceşti, o grămadă de
indivizi s-au improvizat negustori. Astfel, vezi foşti servitori, vezi
mahalagioaice, ba chiar şi ţărani făcând contrabandă şi jupuindu-i de vii pe
nenorociţii ce le cad în gheare.
Pe de altă parte, escrocheriile au ajuns la apogeu. În plus, tâlhăriile
nu mai contenesc; se sparg casele oamenilor, se cambriolează dulapurile,
cuferele, lăzile de bani, se pungăresc trecătorii pe stradă sau în îmbulzeli…
Cu toate astea, nimeni nu se indignează. Nimeni nici măcar nu se
mai miră. Din când în când, auzi pe vreunul, ce pare că se trezeşte din
amorţeala nepăsării, spunând că starea insuportabilă de care suferim e
datorită unei nevroze (?) consecutive războiului.
Dar nu e numai atât.
Pe când aceşti duşmani ai proprietăţii, de care a fost vorba,
constituie un fel de franctirori, care lucrează pe ascuns, izolaţi, fiecare pe
cont propriu, alţii mult mai numeroşi şi mai primejdioşi sunt puternic
organizaţi şi formează armate formidabile, care au şi declarat pe faţă
război proprietăţii.
Astfel, un partid politic, Socialiştii, care în momentul de faţă
îşi recrutează aderenţii cu duiumul, îşi face programul din
monstruozităţi ca: socializarea locuinţelor, exproprierea
pământului, confiscarea capitalului. Un alt partid politic,
Bolşevicii, bazat pe aceleaşi principii hoţeşti, dar împinse la
extrem, a ajuns la putere în Rusia, de unde ameninţă să invadeze
rând pe rând, depozitele militare din diferite puncte ale ţării. Ele au început, ce stranie coincidenţă, o dată cu
terminarea războiului, o dată cu terminarea lichidărilor şi a predării gestiunilor. Azi a început să bântuie aceeaşi
epidemie, printre depozitele civile, în aceleaşi stranii coincidenţe” (Farul. 25.VIII.1920).
37
Dr. N.C. PAULESCU
toată Europa. El a suprimat orice proprietate, dând totul pradă
sovietelor iudaice ale lui Troţki.
De teama bolşevismului care bate la uşă şi ale cărui orori
sunt îngrozitoare, românii s-au gândit să recurgă la…reforme. Dar
ei nu s-au înţeles, nici până astăzi, asupra chestiei capitale: ce
trebuie reformat? Totuşi, au hotărât să dea iama prin proprietăţi…
nu de alta, dar ca să nu le ia bolşevicii. Unii au zis: să se
exproprieze moşiile proprietarilor actuali şi să se dea ţăranilor
pământurile pe care ei le muncesc. Zis şi făcut. Toată lumea a fost
mulţumită, ca şi cum i s-ar fi luat din spate o piatră grea de moară.
Dar s-a văzut imediat că nu e de ajuns.
Atunci, o ceată de demagogi încearcă să ia casele
românilor… ca să le dea păduchilor ce s-au aciuat prin oraşe după
război, venind din Galiţia şi din Ungaria, unde acum se procedează
la o scuturare radicală. Bine însă că această încercare smintită, care
a rămas de pomină, n-a reuşit. E curios însă că nimeni nu s-a
gândit să confişte şi capitalurile, mai ales pe cel comercial, ce a
îmbogăţit o minoritate pătimaşă.
Dar iată că şi alţi guvernanţi ai noştri, ca să-şi dea aere că
lucrează pentru binele obştesc, s-au apucat să scindeze ministerele
(asta ne lipsea!) şi să creeze unul al Muncii, uitând însă pe cel al
Proprietăţii, care, în momentul actual, ar avea mare trebuinţă de o
grabnică apărare.
În realitate nimeni nu ştie ce face. Omenirea aiurează de-a
binelea. Ne aflăm în plin haos şi bâjbâim prin întuneric. Nu se mai
pricep legile naturii şi s-au dat uitării perceptele biblice „Să nu
furi” şi „Să nu râvneşti la ce nu e al tău”.
Oamenii sunt pe cale să piardă noţiunea instinctivă a
proprietăţii.
În timpul acesta, conflictul acut dintre jefuiţi şi jefuitori,
conflict înveninat de aţâţători pătimaşi şi care s-a generalizat între
săraci şi bogaţi, ia pe zi ce trece proporţii mai înspăimântătoare.
Nimănui, însă, nu îi vine în minte să acapareze amnarul
ştiinţei, căci atunci s-ar vedea clar ca ziua că lupta de clasă se
sprijină pe patima de proprietate, adică pe hidoasa hoţie.
38
Cele patru patimi
Articolul de faţă are drept scop să atragă atenţia oamenilor de
bine asupra acestui viciu oribil şi să îi îndemne ca, prin sforţările
lor, să pună stavilă puhoiului pătimaş.
Dar, mai înainte de toate, trebuie să vă arăt ce e proprietatea
şi să precizez elementele din care ea e compusă.
Proprietatea
După cum am spus mai sus, prin instinctul de proprietate,
omul, ca orice animal13, îndeplineşte trei operaţiuni:
1.îşi construieşte o locuinţă, în care să se poată adăposti de
intemperii, el şi familia lui;
2.ia în stăpânire un teren, care să îi procure alimente organice
(vegetale şi animale);
3.îşi adună provizii sau rezerve, cu care să trăiască, el şi ai
lui, în intervalul recoltelor.
Locuinţa, pământul şi rezervele sunt cele trei elemente ale
proprietăţii oamenilor, ca şi ale proprietăţii animalelor.
Prin instinct, proprietatea e familială14. Ea e exclusivă,
perpetuă (iar nu temporară) şi transmisibilă prin moştenire, de la
părinţi la copii.15
1. Locuinţa. Locuinţa omenească e analogă cu cuibul unei
păsări sau cu culcuşul unei fiare sălbatice. Ea are drept scop să
pună la adăpost, de vânt, de ploaie, de zăpadă, de ger, ca şi de
zăpuşeală o familie ale cărei lăstare plăpânde n-ar putea rezista
rigorilor vremii.
2.Pământul. Pământul, ca aerul şi ca apa, e un dar al Naturii,
din care omul, cu ajutorul muncii, scoate hrana organică a lui
şi a familiei lui. La început, omul a luat pământul în posesie,
în mod instinctiv, prin ocupaţie, ca fiind un rel nul-lius, adică
fără stăpân;16 dar, numai muncindu-l, el i-a devenit cu
adevărat proprietar. În urmă, el l-a transmis altora, fie prin
13 Paulesco, Traité de Physiologie médicale T. III
14 Idem, l.cit
15 Dreptul de-a testa este instinctiv şi derivă din dreptul de proprietate. Într-adevăr, părinţii supravieţuiesc
in copiii lor, cărora le aparţine proprietatea familială întreagă.
16 Proprietatea pământului a fost confirmată de legi şi, de altfel, prescripţia întăreşte o posesie al
cărui început se pierde în noaptea vremurilor.
39
Dr. N.C. PAULESCU
moştenire, fie prin vânzare. Suprafaţa pământului având o
întindere limitată şi oamenii înmulţindu-se din ce în ce,
numeroase familii au rămas fatalmente fără proprietate
funciară. Ele îşi câştigă pâinea zilnică muncind ca să
transforme în produse utile substanţele brute obţinute din
pământ de alţii.
3.Rezervele şi capitalul. Rezervele sau proviziile pentru
viitor sunt formate de produse utile, de natură minerală,
vegetală sau animală (metale, cărbuni, petrol, cereale, lemne,
bumbac, lână etc). Aceste produse provin din substanţele
brute oferite de pământ; iar la înfăptuirea lor intervine
munca, ce le conferă pecetea proprietăţii. Uneori, rezervele
adunate întrec trebuinţele familiei. Un om activ cumpătat şi
econom pune de-o parte prisosul, în loc să-l consume sau să-l
risipească. În urmă, aplicându-i o nouă muncă, el îl face susceptibil
să crească la infinit. Acest prisos de rezerve fructificat
prin muncă a fost numit capital. Capitalul poate fi schimbat
în bani. El poate servi astfel la procurarea mijloacelor de
producţie (substanţe brute, instrumente de fabricaţie). El a
permis realizarea industriei moderne cu uriaşele ei
întreprinderi, ca străpungeri de istmuri, săpături de canale,
perforări de munţi, clădiri de uzine imense şi de magazine
colosale etc. Capitalul este deci rezultatul cooperării
economiei cu munca. Această muncă este adesea a însuşi
posesorului rezervelor. Dar, de cele mai multe ori, ea este a
unor oameni care n-au nici proprietăţi de pământ, nici
rezerve economisite, în acest din urmă caz, munca este
salarizată; astfel, capitalistul devine patron, iar muncitorii au
numele de lucrători. Patronul este în acelaşi timp industriaş şi
negustor. El instalează mijloacele de producţie (uzine,
fabrici, maşini, instrumente); el procură materiile prime; el
dă aceste materiale muncitorilor ca să le lucreze; el se ocupă
de vânzarea produselor. El dirijează întreprinderea şi ia
asupra sa riscurile. El este plătit prin câştig, profit sau
beneficii. Câştigul este excedentul preţului vânzării asupra
preţului producerii. El este rezultatul negoţului.

Capitalul ajută munca, ale cărei efecte le înzeceşte sau le
însuteşte prin maşinile pe care el le procură. Pe de altă parte,
posesorii lui (capitaliştii, acţionarii), împrumutându-l pentru
producţie, fac ca şi cum ar realiza ei înşişi o muncă prealabilă,
enormă, de care scuteşte producătorul. Astfel, ca să ţeşi o bucată
de pânză, ai nevoie de bumbac, care trebuie cultivat, recoltat şi mai
ai nevoie de un război, care trebuie fabricat. Or, toate aceste munci
pregătitoare le capeţi imediat, realizate gata prin capital.17
4. Munca. Munca este agentul de transformare a substanţelor
brute ce provin din pământ în produse trebuincioase pieţei. Se
poate zice că ea reprezintă energia, iar substanţele pământului,
materia, din care sunt compuse aceste produse. Ea consistă într-o
forţare nervoasă şi musculară, forţare obositoare pe care omul
caută s-o uşureze şi căreia el nu se supune decât prin necesitate. Ea
este impusă de Creator.
„Întru sudoarea feţei, vei mânca pâinea.”
De altfel prin muncă noi continuăm să îndeplinim opera
Creaţiei. Munca este realizată de oameni, de animale domestice
(vite de muncă) sau de maşini. Munca omului este o forţă motoare,
inteligentă. Ea este indispensabilă pentru orice producţie. Munca
vitelor şi mai ales aceea a maşinilor, care înlocuiesc travaliul
muscular, prin energia inorganică, este o forţă brută ce trebuie
dirijată de om. Munca a trecut până astăzi prin mai multe regimuri.
1.În Antichitate ea era făcută de sclavi sau de robi care, ca
vitele, erau proprietatea absolută a stăpânului. Robii n-aveau
personalitate, nici drepturi şi nici familie. Munca robilor era
a stăpânului care-i hrănea, dar nu le dădea nici o leafă.
2.În Evul Mediu ea este reprezentată prin servajul feudal şi
prin corporaţiile meseriaşilor. Servul sau iobagul era lipit
pământului pe care îl urma în vânzări şi în moşteniri. El nu
era proprietar căci proprietatea aparţinea exclusiv seniorului
sau boierului. El cultiva pământul şi plătea o dijmă. Meseriaşii
erau organizaţi în corporaţii sau bresle care aveau un
17 Acţionarii, deşi nu muncesc, nu sunt simpli paraziţi care trăiesc ca trântorii din munca altora. Ei au dreptul la un
oarecare beneficiu, căci ei nu sunt obligaţi să pună gratis capitalul lor la dispoziţia lucrătorilor. „A nega retribuţia
capitalului înseamnă a pretinde că ai dreptul să te serveşti de bunurile altuia tară asentimentul proprietarului şi că
oricine este obligat să le pună la dispoziţia primului venii casa sa, trăsurile şi animalele sale, banii şi restul fără altă
condiţie decât aceea ca obiectele împrumutate să îi fie restituite înainte de-a muri” (Block. Progres de la science
economique, T. II, p. 319).
41
Dr. N.C. PAULESCU
şef şi trei grade de membri: meşteri, calfe şi ucenici. Meşterii
făceau singuri parte din corporaţie, ucenicii deveneau mai
întâi calfe, pe urmă meşteri.
3. Revoluţia Franceză i-a eliberat pe iobagi şi a suprimat
corporaţiile. De atunci muncitorii pun munca lor în serviciul unui
patron pe un preţ pe care îl tocmesc şi care constituie salariul.
Produsul muncii aparţine în totalitate patronului.
***
Proprietatea omenească ce rezultă dintr-o lege a naturii este
atacată de oameni ignoranţi şi pătimaşi care încearcă să îi anihileze
efectele binefăcătoare. Unii liberalişti pretind că proprietatea este
nu familiară, ci reziduală. Alţii – socialiştii, bolşevicii – susţin că
proprietatea este colectivă; dar ea trebuie să aparţină nu familiei
(ce are asupra ei un drept instinctiv), ci statului, comunei şi
sovietului (adică unor asociaţii lipsite, prin instinct, de orice drept
de a poseda).
Ambele sisteme calcă flagrant o lege Dumnezeiască, iar
consecinţele unor asemenea fărădelegi sunt dezastruoase căci ele
provoacă lupta de clasă care va nenoroci lumea. Or, în omenire
trebuie să domnească legea iubirii, legea instinctivă care de altfel
se observă în întreg regnul animal. Să luăm aceste sisteme unul
după altul şi să punem în evidenţă:
1.ignoranţa legilor naturii;
2.patima hoţiei care a intervenit la alcătuirea lor.
I. Liberalismul
Liberalismul are ca principii fundamentale proprietatea
individuală şi libertatea, care sunt împinse la extrem.
1. Liberaliştii pretind că proprietatea trebuie să fie
individuală, iar nu familială sau colectivă. Ea mai trebuie să fie
exclusivă, perpetuă, transmisibilă şi mai presus de toate absolută,
adică fără control şi fără limite. Codul civil francez, care este o
42
Cele patru patimi
operă a liberalismului, în articolul 544 defineşte astfel dreptul de
proprietate: „Dreptul de a uza şi de a dispune de lucruri în modul
cel mai absolut.” Cele 3 feluri de proprietate, a locuinţelor, a
pământului şi a capitalului, trebuie să întrunească toate aceste
atribuţii.
2. Liberaliştii au ca deviză „Laisser faire, laisser passer”. Ei
susţin libertatea care trebuie să se întindă nu numai asupra
folosinţei proprietăţii, dar şi asupra muncii. Fiecare om trebuie să
poată munci unde vrea, când vrea, cum vrea şi cât vrea. Rolul
statului este să asigure libertatea indivizilor (patron şi lucrător) şi
să vegheze la executarea contractelor. El este „jandarm şi
judecător”. El n-are dreptul să se amestece la facerea contractului
de muncă, ce este absolut liber; dar este indispensabil ca el să
intervină împiedicându-i pe lucrători să se asocieze… căci
asemenea asociaţii protectoare ar atenta asupra libertăţii patronilor.
El nu trebuie să favorizeze pe nici unul dintre contractanţi la
stabilirea salariului şi să nu impună nici un salariu minim, nici o
anumită durată de muncă, nici condiţii avantajoase pentru femei şi
pentru copii, deoarece asemenea restricţii sunt contrare libertăţii
absolute.
„Societăţile sunt dirijate de legi naturale, bune şi ineluctabile.
Lăsaţi deci pe indivizi să facă după voia lor. Dar trebuie să le
acordaţi cea mai mare libertate. Nici prescripţii, nici piedici, nici
tutelă de vreun fel. Suprimaţi pur şi simplu toate obstacolele, şi
adevărata ordine se va stabili în lume.
Concurenţa universală şi fără restricţii face ca fiecare individ
să parvină la locul ce îi convine mai bine şi să obţină o dreaptă
retribuţie a muncii sale. Statul să îşi interzică orice intervenţie în
tranzacţiile omeneşti, să lase libertate întreagă proprietăţii,
capitalului muncii, schimbărilor, şi producţia bogăţiei va atinge
culmea.”18
Critică
18 Paul Leroy-Beaulieu – Precis d’economie politique. De altfel, liberalii nu văd într-un muncitor decât o simplă
maşină care are trebuinţă de combustibil. Iată ce zice, în această privinţă, unul din pontifii lor, De Molinari: „Din
punct de vedere economic, muncitorii trebuie consideraţi ca adevărate maşini, care dau o anumită cantitate de forte
productive şi care cer în schimb anumite cheltuieli de întreţinere şi de reînnoire, pentru a putea funcţiona în mod
regulat şi continuu” (Cours d’economie politique, p. 203).
43
Dr. N.C. PAULESCU
1. Ignorarea legilor naturii. Cunoşti valoarea unui sistem
după efectele sale. Prin urmare, să ne întrebăm: care sunt
rezultatele sistemului liberalist?
Liberaliştii n-au avut decât noţiuni incomplete asupra legilor
naturale. Ei n-au ştiut ce este un instinct şi n-au cunoscut
importanţa covârşitoare a unui asemenea act în viaţa unui om sau a
unui animal. Ei au ignorat existenţa şi rostul instinctelor de
proprietate şi, neţinând cont de faptul că în toată animalitatea (deci
şi în omenire) proprietatea este familială şi numai familială, ei au
proclamat prin legi că de la ei înainte proprietatea va fi pur
individuală.
Acestei proprietăţi contra naturii ei i-au adăugat un
complement indispensabil, o libertate nelimitată care, deşi făcând
parte din legile naturale, dar combinându-se cu o fărădelege, a dat
naştere la dezastre.
a) Locuinţele şi pământul. Liberaliştii permit oricui să
augmenteze din ce în ce numărul caselor şi întinderea pământurilor
pe care le posedă şi astfel să se îmbogăţească indefinit.
Dar abuzul sare în ochi. Acapararea exagerată a acestor
proprietăţi face să crească antagonismul şi ura între clase; ea
împinge pe săraci să caute ca prin mijloace violente să intre în
posesia bunurilor pe care le consideră ca uzurpate. Regimul
latifundiar a fost nefast şi intolerabil la romani. Un singur om
poseda provincii întregi. Iată ce zice în această privinţă Seneca: „O
ţară care a conţinut un întreg popor este prea mică pentru un singur
proprietar. Până unde veţi împinge plugul, voi care nu ştiţi să
restrângeţi exploatarea în hotarele unei provincii? Fluvii ce adapă
câmpii imense şi formau altădată hotare de puternice împărăţii
curg acum pentru un singur individ şi vă aparţin de la izvoare până
la îmbucătură.”19
În ţara românească, sub legislaţia liberalistă, câţiva
latifundiari fanarioţi şi-au rotunjit în aşa fel moşiile că le-au
transformat în domenii ce se întindeau pe mai multe judeţe. Ei sunt
cauza eficientă a exproprierii actuale.
19 Seneque, Lettre 89.
44
Cele patru patimi
„Vai vouă, zice Profetul, vai vouă, care adăugaţi ţarină la
ţarină şi casă la casă, ca şi cum aţi vrea să locuiţi singuri
pământul!”
Există deci o limită care este indicată de prejudiciul binelui
obştesc şi care este depăşită de patimă. Într-adevăr, bogăţiile sunt
mărginite, şi acapararea lor aruncă în mizerie o mare parte a
omenirii.
Sărăcia face să diminueze sentimentul instinctiv de
patriotism şi produce indivizi internaţionali, „fără patrie”, care au
ca deviză formula monstruoasă: „Ubi bene, ibi patria.” De altfel nu
aperi bucuros ţara în care pământul aparţine altora.
b) Rezerve. Liberalismul francmason, devenit atotputernic
prin Revoluţia Franceză, a legiferat pentru întreaga omenire. El a
dat o atenţie cu totul specială capitalului industrial şi comercial şi
l-a favorizat până la a da naştere unei plutocraţii abjecte pe care o
vedem astăzi tronând deasupra omenirii.
Liberaliştii au desfiinţat vechile corporaţii care erau
protectoarele muncitorilor şi i-au lăsat pe aceştia liberi… dar izolaţi
fără sprijin şi fără organizaţie în faţa forţei uriaşe şi potrivnice a
capitaliştilor cupizi.
În plus, prin legislaţia lor, ei au suprimat orice intervenţie a
statului şi au interzis asociaţiile muncitoreşti, chiar când sunt
defensive.
În chipul acesta, ei i-au pus pe lucrători în stare de
inferioritate faţă de patroni care, fiind puţini la număr, pot uşor să
se coalizeze „în jurul unei ceşti de ceai”.
După ce au creat lucrătorilor o asemenea situaţie precară,
liberaliştii i-au dat pradă legii sălbatice a ofertei şi cererii care a
determinat scăderea salariilor.20
Într-adevăr, lucrătorii, fiind forţaţi să muncească pentru a
trăi, ei şi ai lor, iar oferta depăşind de obicei cererea, ei îşi fac o
20 În plus, soarta lucrătorilor a fost înrăutăţită printr-o serie de circumstanţe independente de voinţa liberaliştilor, şi
anume: a) prin dezvoltarea extraordinară a maşinismului, care. servindu-se de forţa motoare brută a aburului şi a
electricităţii, a înlocuit cu ea forţa musculară vie. Astfel, maşinile. În loc să-l ajute pe muncitor, au devenit pentru
el nişte rivale redutabile, care produc mult şi ieftin; b) prin supraproducţia de mărfuri a unor capitalişti lacomi,
care, obligaţi să se debaraseze de stocul îngrămădit, îl aruncă pe piaţă cu preţuri de ruină; c) prin accelerarea
transporturilor, care, combinată cu liberul-schimb, a făcut ca produsele din întreaga lume să invadeze pretutindeni
târgul, provocând o concurenţă nebună, prin faptul că munca este mult mai ieftină în alte regiuni ale Pământului.
Toate aceste împrejurări defavorabile au contribuit la scăderea vertiginoasă a preţurilor şi, prin urmare, şi a
salariilor.
45
Dr. N.C. PAULESCU
concurenţă aprigă, de care profită patronii. Aceştia nu se sfiesc să
zică nenorocitului flămând: „Dacă nu-ţi place… du-te aiurea!”
Astfel leafa s-a diminuat din ce în ce până a ajuns să nu mai
fie destulă pentru hrana muncitorului şi a familiei lui (salariu de
foamete). Liberaliştii l-au transformat pe muncitor în proletar,
dându-i în compensaţie libertatea… de a muri de foame.
3. Intervenţia patimilor. Dar, dacă liberalismul a fost
dezastruos pentru lucrători, el a fost providenţial pentru capitalişti.
Aceştia fiind mai toţi jidani, s-au folosit de libertatea
neţărmurită pentru a da drumul patimii de proprietate. Ei au
început prin a falsifica producţia întrebuinţând materii prime de
calitate inferioară şi, aplicându-le o aparenţă de muncă, le-au dat
aspectul obiectelor trebuincioase.
În urmă ei le-au pus în vânzare pe preţuri de concurenţă care
au distrus adevărata industrie şi cu chipul acesta ei au devenit
singurii stăpâni ai producţiei.
Atunci ei au ridicat preţurile şi au jefuit, fără grijă şi fără
răspundere, mulţimea nenumărată a cumpărătorilor. Cred că este
inutil să mai aduc aici exemple confirmative, deoarece toţi
cunoaşteţi din proprie experienţă valoarea mardalelor jidăneşti – de
la ghetele cu tălpi de carton la rochiile de mătase ce se taie stând în
dulap.
Furând cât au putut, capitaliştii au devenit repede foarte
bogaţi; iar, pe măsură ce ei s-au îmbogăţit, furturile lor s-au făcut
şi ele din ce în ce mai mari şi mai îndrăzneţe.21
Bogăţiile scandaloase, îngrămădite prin hoţie şi prin fraudă,
sunt deci efectele individualismului, combinat cu libertatea
absolută acordată viciilor.
Ele s-au coalizat adesea şi au dat naştere la carteluri, la
trusturi şi la alte blestemate speculaţii (corner, ring etc.)22, care au
21 Altădată, când lumea trăia din muncă cinstită, o viaţă întreagă era necesară pentru a asigura familiei o existenţă
modestă şi mai multe generaţii erau indispensabile pentru a crea o avere. Astăzi, în secolul hoţiei, orice jidănaş
vrea să ajungă imediat milionar, deoarece multe averi ale corelegionarilor, care se cifrează cu miliardele, au fost
adunate în câţiva ani.
22 Cartelul este o ligă a mai multor industriaşi-comercianţi, care, suprimând concurenţa între ei, fixează preţuri
exorbitante. Trustul este o fuziune de capitaluri industrialo-comerciale, sub o autoritate unică, în scop de-a acapara
producţia şi, în urmă, de-a mări extraordinar preţurile. Şi, dacă cei care formează carteluri şi trusturi sunt, în acelaşi
timp, meseriaşi şi negustori, cei care organizează corner şi ring sunt pur şi simplu negustori, adică speculatori care
nu produc nimic. Aceste pacoste jidăneşti constau şi ele într-o acaparare de mărfuri, de către un speculator izolat
(corner) sau de un consorţiu de speculatori (ring), pentru a le vinde, apoi, pe preţuri cămătăreşti. Ele se complică
adesea de agiotagiu. „Speculaţia în ea însăşi, adică speranţa câştigului asupra diferenţelor cursurilor, există în orice
46
Cele patru patimi
acaparat producţiile (de grâu, de petrol, de cupru etc.) şi au sărăcit
o lume întreagă.
În sfârşit, ele s-au întrunit în „înalta bancă”, care este tartorul
iadului pământesc şi care ţine în ghearele sale atotputernicia
banului. Într-adevăr, marea finanţa, cosmopolită sau internaţională,
este compusă dintr-un mic număr de bancheri extrabogaţi. Ea
poate să producă, după voie, creşterea sau căderea asupra oricărei
valori, să scadă după plac chiar cursul unei monede naţionale, să
împrumute statele şi să refuze creditul celor care nu se pleacă şi nu
primesc jugul infam al lui Iuda. De astfel, ea declară război sau
impune pace şi, plătind presa, ea dirijează „opinia publică”. Cu un
cuvânt, ea domină omenirea.
Reacţia. În faţa luxului şi a cheltuielilor nebuneşti ale uşorîmbogăţiţilor,
lucrătorii murmură, şi cu drept cuvânt. Ei compară
belşugul în care se lăfâie aceşti păduchi dezgustători cu mizeria în
care zace veşnic un muncitor cinstit. Şi acestei mizerii i se adaugă
nesiguranţa zilei de mâine, adică cea mai grozavă tortură ce îndură
un om care n-a avut putinţa să adune ceva rezerve şi care lucrează
ca să trăiască de azi pe mâine.
Ei ascultă bucuroşi îndemnurile ispititoare ale patimii de
proprietate, ce este aţâţată de intriganţi circumcişi, de indivizi fără
căpătâi, de agitatori politici, care caută să îi convingă de faptul că
toate bogăţiile sunt ieşite din sudoarea lor şi sunt gata să intre în
posesia bunurilor de care se cred deposedaţi.
Astfel s-a născut mişcarea socialistă, care se întinde pe zi ce
trece şi care, prin revendicările ei exagerate, prin procedurile ei
violente, prin atacurile ei împotriva proprietăţii, ameninţă să
doboare edificiul social întreg.
operaţiune comercială. Dar speculaţia se manifestă în mod special când târgul este pur fictiv şi când câştigul este
nu remuneraţia unei lucrări utile, ci scopul unic al unei tranzacţii factice. În acest moment, speculaţia în numele de
agiotagiu” (Brants, La Cir-culation, p. 273. Citat de L. Garriguet. Trăite de Sociologie, T. III, p. 243). Agiotagiul
este un joc de bursă care se bazează pe variaţiile posibile ale preţului şi are ca ţintă câştigul prin cumpărări sau prin
vânzări închipuite, la o anumită dată. De pildă, un speculator vinde iama altui speculator la preţul de 2000 lei un
vagon de grâu, care va fi recoltat vara viitoare. Dacă la această epocă, preţul curent este mai mare sau mai mic de
2000 de lei. vânzătorul pierde sau câştigă diferenţa.
Iată cum agiotagiul se combină cu corner şi cu ring. Corner „începe prin a cumpăra toate stocurile
disponibile, ceea ce face ca preţurile să urce. In acelaşi timp, el cumpără la termen toate cantităţile oferite, şi
ridicarea preţurilor provoacă înmulţirea ofertelor. Vânzătorii se găsesc în incapacitate de-a preda marfa, din cauza
acaparării ei de către corner. Ei sunt deci obligaţi să plătească grele diferenţe, care constituie câştigul cel mai
important al corner-ului. Astfel au procedat corner-ii cu grâul la Chicago (1882-l887), cu bumbacul la Liverpool,
cu porumbul la Viena (1888)” (Claudio Jannet. Le Capital, la Speculation ct la Financc, au XlX-e, siecle, p. 289.
Citat de L. Garriguet. – Trăite de Sociologie, T. III, p. 241).
47
Dr. N.C. PAULESCU
Remediile liberaliste (?). În timp ce se prepară o asemenea
revoluţie formidabilă, liberaliştii văd aiuriţi cum se dărâmă, bucată
cu bucată, sistemul lor. Libertatea muncii a fost abandonată
pretutindeni de lucrători, care revin la corporaţiile distruse de
liberalism. De asemenea, liberul schimb a fost părăsit de toate
naţiile, chiar şi de Anglia, în care, pe la 1846, înflorea frumoasa
ligă din Manchester.23
Totuşi, în faţa dezastrului, liberaliştii îşi fac singuri curaj şi
declară că societatea, aşa cum a fost organizată de ei, este naturală,
aproape perfectă, şi nu are trebuinţă de nici o modificare.
„Este simplu şi înţelept să laşi libertăţii grija de a corija relele
libertăţii.”24 „Cel mai sigur mijloc de a rezolva chestia socială este
să laşi câmp liber libertăţii, care este motorul, propulsorul
răplătitorului şi răzbunătorul nostru.”25 Ei tot nu pricep cum
libertatea poate duce la dezastre şi nu îşi dau seama că în problemă
există un factor pe care ei nu îl văd şi care le întoarce rezultatul pe
dos.26 Libertatea este bună pentru oamenii de treabă, după cum şi
comunismul este excelent pentru oamenii cinstiţi. Dar nici unul,
nici altul nu se potrivesc la Văcăreşti.
Liberaliştii şi-au construit sistemul servindu-se de procedări
în aparenţă ştiinţifice; dar, în realitate, ei nu au avut nici spirit
critic, nici cunoştinţe suficiente. Codul lor de legi pare să fi fost,
după cum zicea Renan, „pentru un cetăţean ideal, născut copil
găsit şi mort celibatar”, adică pentru un individ fără familie, deci
inexistent.
II. Socialismul şi bolşevismul
Socialismul sau comunismul şi bolşevismul, care, împreună
cu liberalismul, au ieşit din Revoluţia Franceză, repudiază
proprietatea şi prescriu confiscarea locuinţelor, a pământului şi a
capitalului în folosul unei colectivităţi (stat, comună, soviet).27
23 Această ligă preconiza liberul schimb între state şi suprimarea vămilor.
24 Arthur Desjardins – Revue des Deux Mondes, T. CXXXI, p. 57.
25 Frederic Passy, Quatre ecoles d’economie politique, p. 232.
26 Liberalistul Stuart-Mill zice: „Capitalul este necesar, dar capitaliştii nu”.
48
Cele patru patimi
1. Locuinţele. Programul socialismului conţine, după cum
am spus, exproprierea locuinţelor. Iată ce zice în această privinţă
un manifest bolşevic: „Proletariarul trebuie să pună capăt
exploatării populaţiei de către capitaliştii proprietari de case, să
treacă marile locuinţe pe seama sovietelor muncitoreşti locale, să
aşeze populaţia muncitoare în apartamentele burgheze etc.”28
2. Pământul. Socialiştii, prin pana americanului Henry
George, susţin: „Omul nu poate chema al său decât ceea ce este
produsul muncii sale.” Or. Pământul, ne fiind produsul muncii
omului, nu poate în nici un caz să fie obiectul proprietăţii private.29
Pământul trebuie deci să rămână comun.
„Pentru a suprima sărăcia… trebuie să se substituie
proprietăţii individuale a pământului proprietatea comună.”30
„Constituţia Sovietelor” conţine la art. 3 următoarea
dispoziţie: „Pentru realizarea socializării, se suprimă proprietatea
privată a pământului.”31
Iar, ca să mai atenueze amărăciunea hapului, manifestul
bolşevic adaugă:32 „Subliniem aici că mica proprietate nu trebuie
să fie expropriată şi că micii proprietari care nu exploatează munca
altuia nu vor îndura nici o constrângere. Această clasă va fi cu
încetul atrasă în cercul organizaţiei sociale, prin pilda şi prin fapta
care vor dovedi superioritatea noii întocmiri”… adică superioritatea
comunismului. Ţăranii sunt astfel avertizaţi şi ştiu ce soartă îi
aşteaptă.
3. Rezervele sau capitalul. Comuniştii, prin oracolul lor,
jidanul Karl Marx, mai pretind că şi capitalul individual sau
familial trebuie confiscat. Ei nu admit decât proprietatea
individuală a comunităţii (statul, comuna, sovietul), care va lua în
posesie toate rezervele, după cum va lua, prin expropriere,
pământul şi locuinţele.
27 Socialiştii suprimă moştenirea caselor, a pământului şi a capitalului. Deja în 1869, în Congresul din Bale, ei
ziceau: „Congresul recunoaşte necesitatea suprimării totale a dreptului de-a testa”. Epigonii lor impun moştenirile
cu taxe exorbitante, care echivalează cu o adevărată spoliaţie.
28 Platforma Internaţionalei Comuniste. Exproprierea burgheziei, p. 27.
29 Henry George. Progres and Poverty. p. 242.
30 Idem, leit., p. 281.
31 A. Moroianu. Bolşevism?; 1920, p. 76.
32 Platforma Internaţionalei Comuniste, p. 26.
49
Dr. N.C. PAULESCU
Ei trag nădejde că evoluţia (?)33 va expropria întreg capitalul,
chiar şi pe cel al micilor agricultori, meseriaşi, negustori.
Motivele exproprierii capitalului sunt în număr de două:
1. Capitalul are o origine nedreaptă. El rezultă din
reţinerea, de către patron, a plus-valutei, adică a unei părţi din
salariul ce li se cuvine lucrătorilor. El este deci fructul unei hoţii.
„Orice plus-valută, cristalizată sub formă de interes, rentă sau
profit, nu este decât materializarea unei anumite durate de muncă
neplătită.”34
2. Capitalul are efecte dezastruoase. El este reprezentat prin
bani, şi astfel este steril… căci „banii nu fac pui”.„Astăzi, ca
odinioară, capitalul intră pe piaţă sub formă de bani”.35
Prin urmare, „capitalul e inert prin natura sa; el este o muncă
moartă, care, ca un strigoi, nu se însufleţeşte decât sugând muncă
vie… El trăieşte din munca altuia; el exploatează mizeria
lucrătorului şi se îngraşă din sudorile sau, mai bine zis, din sângele
acestuia”.36 Capitalul nu are nici un drept la câştig, care aparţine
integral numai muncii. „Munca omului este singura forţă ce
creează valori şi mărfurile nu au valoare decât prin faptul că ele
conţin muncă omenească”.37
Totuşi, capitalistul îşi însuşeşte acest câştig şi devine astfel
din ce în ce mai bogat… pe când clasa nenumărată a muncitorilor
se afundă într-o sărăcie lucie şi într-o mizerie din ce în ce mai
neagră.Dar ce este plus-valuta? Adică ce este profitul, beneficiul sau
câştigul?
Un exemplu ne va lămuri pe deplin asupra acestor nebuloase
noţiuni.
33 Pe timpul lui Marx, ipoteza evoluţiei a lui Darwin strălucea ca un briliant nestimat. Ca orice bun tartan, Marx sa
grăbit să o şterpelească, pentru ca să-şi poleiască cu ea mardaoa sa şi să-i dea astfel o aparenţă ştiinţifică. Câtva
timp după aceea, s-a dovedit că diamantul lui Darwin era fals (v. Generaţia spontanee şi Darwinismul în T. I. al
publicaţiilor de faţă). Prin urmare, surogatul lui Marx a dat şi el faliment. După Marx, evoluţia economică a
omenirii trece prin trei faze: a) Feudalismul; b) Liberalismul sau capitalismul; c) Socialismul sau comunismul. Este
evident că, dacă faci un proletar şi-l laşi să moară de foame, el se revoltă şi poate cădea în socialism. Dar acest şir
fatal de evenimente s-ar răsturna dacă goimii s-ar decide să-i expulzeze pe jidani în Palestina.
34 Karl Marx. Capitalul, p. 83.
35 Idem, Leit, p. 61.
36 K. Marx, l.cit.. p. 100.
37 Idem, l.cit., p, 14.
50
Cele patru patimi
Un patron cizmar, capitalist, tocmeşte lucrătorii să fabrice
ghete şi, când ghetele sunt terminate, el le vinde pe piaţă cu 25 lei
perechea.
În acest preţ se cuprind cheltuielile de fabricaţie şi câştigul.
Cheltuielile repartizate la o pereche de ghete sunt:
Chiria atelierului şi a prăvăliei………………………2 lei
Pielea, talpa, căptuşeala, aţa etc…………………..10 lei
Leafa lucrătorilor…………………………………………6 lei
Dobânda şi amortizarea capitalului angajat….2 lei
Total…20 lei
Prin urmare, o pereche de ghete care în realitate costă numai
20 lei este vândută de capitalist cu 25 lei. Diferenţa de 5 lei este
câştigul sau plus-valuta. De unde provine acest câştig?
Marxiştii despart în trei faze fabricarea unei perechi de ghete.
În prima fază, patronul cumpără materiile prime (piele, talpă etc).
În a doua fază, el însărcinează lucrătorii să muncească aceste
materii prime. În a treia fază, el vinde ghetele fabricate.
„În perioada dintâi, capitalistul se prezintă cumpărător, pe
piaţa muncii. Banii săi se transformă… În mijloace de producţie şi
în forţă de muncă… În perioada a doua, capitalistul operează ca
producător de mărfuri… destinate vânzării. În perioada a treia,
capitalistul devine vânzător al mărfurilor produse.”38
Care din aceste perioade dă naştere la câştig?
Aici este hopul, pe care MARX trebuia să-l sară, pentru
susţinerea faimoasei sale teze, aceea a plus-valutei. Dar i-a fost
imposibil şi s-a făcut numai că îl sare, servindu-se de o scamatorie
de bâlci, care a înşelat mulţi neghiobi.
După MARX, în prima perioadă, patronul cumpără materiile
prime, pe costul lor. Iar, în ultima perioadă, el vinde ghetele tot pe
costul lor. El nu poate câştiga nimic în aceste perioade.
„Oferta şi cererea trebuie, în mod constant, să tindă să se
echilibreze… Aşa că mărfurile de tot felul se vând, în medie, pe
valoarea lor respectivă, pe preţul lor natural… Este deci absurd să
presupui că profitul provine din preţul mărfurilor, adică din faptul
că ele ar fi fost vândute pe un preţ superior valorii lor.”39

Câştigul nu poate rezulta decât din a doua perioadă. El este
fructul muncii neplătite. Patronul cumpără munca lucrătorului, pe
care o plăteşte cât valorează subzistentele de care acesta are
trebuinţă pentru a-şi repara forţa musculară şi pentru a se
reproduce.
Or, marxiştii pretind că-i este de ajuns unui lucrător să
muncească doar câteva ceasuri (?), pentru ca să dea materiei prime
o valoare echivalentă cu salariul pe care îl primeşte pentru
subzistenţă. Dar patronul îl obligă să muncească până seara, cu alte
cuvinte el îl forţează să dea valoare la alte materii prime, valoare
pe care o va vinde şi care va constitui profitul său. Această supramuncă,
din care iese plus-valuta, nu este plătită; ea nu aparţine
patronului, care o fură.
Vedeţi acum de unde sare iepurele.
„În a doua perioadă, capitalul se serveşte de lucrurile şi de
persoanele pe care le-a cumpărat, ca să producă. El are astfel în
posesia sa marfa ce creează valoarea, adică forţa de muncă… Forţa
de muncă, fiind o forţă a individului viu, condiţia esenţială a
duratei sale este ca individul să se conserve şi să se reproducă.
Pentru întreţinerea şi reproducţia sa, individul are trebuinţă de o
anumită cantitate de mijloace şi subzistenţă. Cantitatea de
subzistenţă cerută, într-o anumită ţară şi la o anumită epocă pentru
ca muncitorul să perpetueze o forţă, dotată de cunoştinţele
necesare muncii, măsoară valoarea acestei forţe.
Să admitem că valoarea zilnică a forţei muncii este de 4
franci şi că, după cinci ceasuri de muncă, lucrătorul a adăugat la
valoarea ce reprezintă materia lucrată şi uzarea instrumentelor
întrebuinţate o valoare nouă de 4 franci. Dacă munca s-ar opri aici,
capitalistul ar avea valoare egală cu cea pe care a achitat-o. El ar
plăti cu adevărat valoarea muncii executate. El n-ar pierde nimic,
dar nici nu ar avea de câştigat. Or, el urmăreşte câştigul; el vrea ca
banii săi să crească şi să facă pui.
Pentru 4 franci, ce reprezintă, în ipoteza noastră, valoarea
zilnică a forţei de muncă, capitalistul a cumpărat această forţă timp
de o zi. Prin urmare, întrebuinţarea acestei forţe îi aparţine timp de
o zi. El continuă a o face să muncească, după ce a reprodus, timp
de 5 ore, în supoziţia noastră, o valoare echivalentă cu a sa.
52
Cele patru patimi
Forţa muncii poate deci într-o zi să producă mai mult decât
costă. Iar prelungirea dincolo de fracţia zilei, ce este de ajuns
pentru a produce echivalentul salariului, echivalentul preţului
mijloacelor necesare conservării forţei lucrătoare, poate singură să
fie cauza plus-valutei (sau a profitului).”40
Teza marxistă se poate rezuma astfel:
„Patronul percepe un profit. Acest profit nu poate veni dintrun
beneficiu realizat la vânzarea produsului, pentru că orice produs
nu se vinde decât după adevărata sa valoare. Profitul nu poate veni
nici dintr-o cumpărare în condiţii avantajoase a materiilor prime,
deoarece aceste materii se cumpără cu cât valorează. Profitul
provine numai din munca ce nu a fost plătită lucrătorului, prin
urmare, dintr-o muncă furată.”41
Critică
I. Ignorarea legilor naturii. Proprietatea este o instituţie
divină. Ea este dirijată de un puternic instinct şi, după cum am
arătat mai sus, ea cuprinde trei elemente: o locuinţă, o parcelă din
suprafaţa pământului şi rezerve pentru trebuinţele viitoare.
Acest dar dumnezeiesc nu este exclusiv individual, ci este
mai mult familial. Prin el, Creatorul a permis omului nu numai să
trăiască, ci să se şi înmulţească. De astfel, el a fost acordat şi
animalelor, la care nu există decât proprietatea „pur familială”42, şi
să nu uităm că omul este şi el un animal.
Societăţile animalelor (triburi, turme, cârduri etc.) nu au şi
nici nu pot avea proprietate deoarece proprietăţile sunt familiale.
Prin urmare, societăţile omeneşti (triburi, soviete, comune, naţii)
sunt şi ele prin însăşi natura lor lipsite de proprietate. Iar
proprietatea colectivă sau comună nu este propriu-zis o proprietate,
ci un fel de haos, de care animalitatea şi omenirea au fost ferite
prin instinct.
Or, comuniştii, ignorând că opera este divină, vor să o
dărâme, suprimând proprietatea familială a locuinţelor, a
40 G. Deville, Principes socialistes, p. 10l-l02.
41 L. Garriguet, Trăite de sociologie, T. 111, p. 83.
42 Paulesco, Traité de Physiologie médicale, T. III.
53
Dr. N.C. PAULESCU
pământului şi a rezervelor sau a capitalului şi dându-le unor
colectivităţi, ca sovietele, comunele, ca naţiile sau statele.
O lege a naturii de importanţa celei a proprietăţii nu se
dărâmă cu una, cu două. Ea îi zdrobeşte pe smintiţii care încearcă
să o clatine, dar, în acelaşi timp, ea îngroapă în dărâmături
omenirea, care a permis o asemenea crimă de lez-divinitate.
1. Exproprierea locuinţelor. Doctrina comunistă este plină
de absurdităţi. Ea predică proprietatea locuinţei, pe care un cap de
familie a clădit-o, ca să îşi adăpostească femeia şi copii, şi prescrie
socializarea ei.
Desigur că aţi surâde când un glumeţ v-ar spune că
rândunelele au decis ca şi cuiburile să nu mai fie familiale, după
cum le-a lăsat Dumnezeu, ci să fie comune, după exemplul
bolşevicilor. Ei bine, sunt oameni care vor să impună semenilor lor
o asemenea năzbâtie.
Şi te întrebi, aiurit, ce drept poate avea comunitatea asupra
cocioabei unui tată de familie, căruia nu i se poate imputa că a
jefuit pe cineva ca să o poată clădi?
La sate, orice ţăran are casa sa. Dar, la oraşe, sunt mulţi
indivizi care, dintr-o cauză anume, nu pot să clădească şi locuiesc
cu chirie. Într-un oraş ca Bucureşti, sunt zeci de mii de case care se
închiriază. Afară de clădirile mari din centru, dintre care multe au
aparţinut altădată ciocoilor fanarioţi şi care astăzi trec una câte una
în mâinile jidanilor, nenumărate căsuţe de mahala servesc să
întreţină familii sărace. Astfel, un mic funcţionar de la Poştă sau de
la Căile Ferate şi-a zidit o căscioară şi, înghesuindu-şi familia în
două camere, o dă pe a treia cu chirie.
Or, exproprierea i-ar atinge grozav pe aceşti modeşti
proprietari, cărora le-ar lua pâinea de la gură, şi în plus le-ar
arunca familiile pe drumuri. Şi nici nu mai vorbesc de sumedenia
de văduve cu copii, care nu au alt mijloc de trai, decât o nemernică
chirie.Dar exproprierea locuinţelor trebuie să se aplice şi la sate,
căci legile sunt generale. Aş vrea să-l văd pe vreun comunist
ducându-se să-l convingă pe badea Gheorghe să îşi dea căruţa
gratis sovietului… Pentru Iţic Şloim, sosit de curând din Galiţia.
Doamne, fereşte! Ce s-ar alege de capul bolşevicului! Ţăranul
54
Cele patru patimi
român se supune cu rigurozitate legilor instinctelor şi nu permite,
în ruptul capului unor descreieraţi care, cu şosele şi momele, să îşi
bată joc de el.
2. Exproprierea pământului. Comuniştii prescriu de
asemenea exproprierea pământului, dar ei nu bănuiesc importanţa
instinctului de proprietate, care face din fiecare animal un
proprietar de pământ.43
De ce oare omul, care şi el este animal, ar fi singur lipsit de
acest drept de proprietate, drept natural şi general al întregii
animalităţi?
Proprietatea teritorială a animalelor fiind familială, aceea a
omului trebuie să fie şi ea nu pur individuală, cum vor liberaliştii,
ci familială, căci ea are drept scop esenţial să hrănească nu un
singur individ, ci o familie.
Şi, cum societăţile animale (triburi, cete, turme etc.) nu au şi
nu pot avea o asemenea proprietate, care este numai familială, nici
societăţile omeneşti (triburi, soviete, comune, state) nu au nici un
rost natural să posede pământul.
De altfel te întrebi cu ce dovedesc comuniştii că proprietatea
colectivă a statului sau a comunelor este mai legitimă deât cea a
familiei? De ce proprietatea să fie a unui stat, şi nu a unei comune?
Şi de ce a unei comune, şi nu a unui soviet? De ce această
proprietate să aparţină unui stat, şi nu altuia? De ce unei comune,
şi nu alteia? Ajungi astfel la proprietatea internaţională, la
proprietatea haotică, adică la absurd. „Totul al tuturor şi nimic al
fiecăruia.”
În România, pământul ajunsese în mare parte pe mâna
străinilor fanarioţi şi, în ultimul timp, era ameninţat să cadă în
ghearele altor străini mai hrăpăreţi, adică ale jidanilor.
Exproprierea, care a dat ţăranului pământul pe care îl
munceşte, este un act patriotic, de înaltă utilitate… românească. Ea
este diametral opusă socialismului, cu care se bate cap în cap.
Ţăranii români se supun instinctului în ceea ce priveşte
proprietatea pământului, ca şi în ceea ce priveşte proprietatea
locuinţelor. Ei vor o proprietate deosebită pentru fiecare familie şi
43 .Paulesco, Traité de Physiologie médicale T. III.
55
Dr. N.C. PAULESCU
care să poată fi transmisă din tată în fiu. Aceasta este legea naturii,
în toată puritatea ei.
Ei nu vor să audă de proprietatea comunistă şi-l cotonogesc
pe tovarăşul care s-ar aventura să le demonstreze că bine ar fi ca
pământul, pe care, cu chiu, cu vai, de-abia îl capătă, să fie dat în
dar… unui soviet jidănesc.
Ei au mâncat multă vreme din papara oficială şi ştiu că
funcţionarii sovietului, ca şi cei ai statului ce vor fi însărcinaţi cu
distribuirea temporală a loturilor vor fi ispitiţi să favorizeze rudele,
prietenii şi mai ales pe cei ce îi mituiesc. De aici, câte abuzuri, câte
intrigi, câte gelozii – care sunt anihilate prin proprietatea familială.
De altfel, proprietăţile comune sau indivize dau naştere la
certuri interminabile, din cauza fertilităţii inegale a loturilor.
Adesea, nici fraţii nu se înţeleg să cultive în comun moşia
părintească. Cum vreţi ca toţi locuitorii unei ţări să cadă de acord
asupra exploatării pământului naţional? Bineînţeles, toţi ar prefera
să recolteze luncile în Vlaşca şi Teleorman, să culeagă podgoriile
din Drăgăşani şi din Odobeşti etc.
Cu regimul proprietăţii familiale, fiecare tată de familie,
ştiind că bucata de pământ aparţine neamului său pe vecie, ea fiind
mai întâi a lui, apoi succesiv a copiilor, a nepoţilor, a strănepoţilor
lui, nu se dă înapoi să întreprindă ameliorări costisitoare, ca
irigaţii, drenaje, plantări de vii sau de livezi, clădiri etc, şi îi
consacră întreaga sa activitate. Dar el va refuza să îşi impună
sforţări şi să facă sacrificii pentru un lot comun, care mâine va fi al
altuia. Fiecare se va purta ca un arendaş cupid, care sleieşte ţarina,
când îi expiră contractul.
3. Exproprierea rezervelor (confiscarea capitalului).
Comuniştii susţin, prin jidanul KARL MARX, că orice capital
trebuie confiscat, deoarece el rezultă dintr-o muncă neplătită şi
deci este fructul hoţiei.
Aceşti nemernici nu ştiu ce este un instinct; ei nu înţeleg
imensitatea puterii unei legi a Naturii şi îşi închipuie că o pot
anihila printr-o năzbâtie a unui xxx harcăl. Ei nu pricep că
Creatorul a impus oamenilor, ca şi animalelor, sarcina de a aduna
şi de a pune de-o parte provizii pentru hrana familiei în vremuri de
56
Cele patru patimi
lipsă. Ei bine, capitalul pe care vor să îl suprime provine tocmai
din aceste provizii, cărora li se aplică munca.
Oare munca ce intră în formarea capitalului este întotdeauna
neplătită, cum pretinde jidanul MARX?
De cele mai multe ori, capitalul începe prin rezervele
economisite ale unui om înţelept, cumpătat şi laborios, care nu le
consumă, nici nu le risipeşte, şi care aplică acestor rezerve munca
sa personală. Aici nu poate fi vorba de muncă neplătită şi, prin
urmare, nici de hoţie. În această categorie intră capitalurile marii
majorităţi a ţăranilor, care, fiind harnici, se îmbogăţesc.
Dar, chiar când capitalul nu provine exclusiv din munca
personală, el nu rezultă, neapărat, dintr-o muncă neplătită, întradevăr,
orice om are dreptul de a-şi aduna un capital; însă nu toţi
oamenii pot ajunge la această ţintă deoarece unii sunt vicioşi, alţii
sunt risipitori, iar mulţi nu au ce economisi. Aceşti săraci, neavând
nici pământ, nici capital, sunt obligaţi să muncească pentru a trăi,
şi să muncească rezervele economisite de alţii, pe care MARX
vrea să le suprime. Asemenea rezerve le sunt deci foarte necesare;
în lipsa lor, ei ar muri de foame.
Jidanul pretinde că această muncă este neplătită şi, ca să-şi
probeze spusele, el inventează faimoasa plus-valută sau Mehrush,
care mai entuziasmează şi astăzi o mulţime de semidocţi, care îi
cântă osanale.
După cum am arătat mai sus, plus-valuta consistă în afirmaţia
gratuită că patronul capitalist cumpără materii prime pe costul lor
şi vinde mărfurile produse iarăşi pe costul lor; însă el realizează
grase beneficii, apropriindu-şi o parte din munca lucrătorilor, parte
pe care nu o plăteşte.
Or, această afirmaţie conţine trei inexactităţi:
1.Este inexact că un capitalist nu poate cumpăra materiile
prime sub costul lor. Ca dovezi evidente de contrariu, vom
aminti cumpărăturile ieftine în cazuri de supraproducţie, de
încetări de întreprinderi, de falimente, precum şi în
nenumărate „ocazii” şi „chilipiruri”, de care profită zilnic cei
care produc mărfuri.
2.Este inexact că un patron capitalist îşi apropriază o parte
din munca lucrătorilor, parte pe care nu o plăteşte, şi care
57
Dr. N.C. PAULESCU
constituie plus-valută. Am arătat mai sus, printr-un exemplu,
ce este cu această gogoriţă amăgitoare. Să reluăm acelaşi
exemplu, ca să punem în evidenţă ţinta-i amăgitoare.
Marxiştii spun că un lucrător, muncind câteva ceasuri, îşi răsplăteşte
salariul. Cum însă el s-a angajat cu ziua, munca ce
trece peste aceste câteva ceasuri este neplătită.
Acest raţionament este un sofism grosolan. Prin el poţi să-l
acuzi de hoţie pe un patron când plăteşte lucrătorului 10 lei pe zi,
ca şi când îi dă 1000 lei pe zi.
Încurcătura provine din faptul că tocmeala se face cu ziua…
iar socoteala cu ceasul. În realitate, harababură nu există decât în
capul marxiştilor, deoarece lucrătorul, când se tocmeşte, ştie câte
ceasuri are de muncit şi astăzi, graţie sindicatelor, el poate face să i
se plătească munca atât cât valorează ea.
Prin urmare, plus-valuta nu-l atinge pe muncitor. Ea nu este
şi nu poate fi stoarsă acestuia decât în caz de scădere extraordinară
a preţurilor curente, prin concurenţa nebună între patroni (jidani şi
creştini) şi mai ales în cazurile (rare astăzi, dar foarte dese
altădată) de concurenţă a lucrătorilor între ei.
3. Este inexact că un capitalist nu poate vinde mărfurile peste
costul lor. Întreaga instituţie a comerţului protestează împotriva
unei asemenea aserţiuni44, ce este perfidă, căci este cu neputinţă ca
MARX, care este jidan, să nu ştie că, în negoţ, câştigi vânzând
marfa mai scump faţă de cum ai cumpărat-o.
Într-adevăr, capitalistul producător devine negustor când îşi
vinde marfa, pe care nu o poate ceda pe cost, căci ar da repede
faliment. Preţul curent pe piaţă al unei mărfi diferă deci de preţul
de cost, adică de valoarea ei intrinsecă; el depinde de riscuri
(deteriorări, deprecieri) şi mai ales de legea ofertei şi a cererii. Cu
alte cuvinte, o marfă este cu atât mai scumpă cu cât este mai rară şi
mai trebuincioasă.
Astfel, în exemplul nostru, marxiştii pretind că ghetele au o
valoare reală de 25 lei, căci, dacă nu ar avea această valoare,
cumpărătorii nu ar plăti pe ele o asemenea sumă şi, astfel,
concurenţa ar veni imediat să restabilească preţul real. Am stabilit
44 „Orice vânzare nu este în fond decât un schimb, şi orice schimb este efectul unui contract, care se face între
valori egale. Acolo unde este egalitate, nu este câştig şi schimbul de echivalenţe nu poate fi un mijloc de-a
beneficia” (Karl Marx, Capitalul, p. 67).
58
Cele patru patimi
că plus-valuta este de 5 lei; ea reprezintă, după marxişti, munca
neplătită a lucrătorilor şi se calculează scăzând din preţul vânzării
preţul costului.
Să presupunem acum că un stoc din aceste ghete, fabricate
înainte de război, sunt puse azi în vânzare pe piaţă. Oferta fiind
nulă şi cererea imensă, adică marfa fiind foarte rară şi trebuinţa ei
excesiv de imperioasă, negustorul cere, fără sfială, 500, 800 şi
chiar 1000 de lei pentru o pereche. Este absurd să-ţi închipui că
diferenţa între preţul vânzării (1000 lei) şi preţul costului (20 lei)
reprezintă plus-valuta, adică munca neplătită a lucrătorului.
Prin urmare, câştigul patronului devenit negustor, adică plusvaluta
lui MARX, nu este furat muncitorilor45; el este luat în
întregime pe spatele bieţilor cumpărători.
Nu vi se pare straniu ca un jidan să ignore în aşa hal
matrapazlâcurile negoţului, care a îmbogăţit neam de neamul lui
Israel? Şi nu cădeţi oare la bănuială că aici se ascunde un şiretlic
jidănesc?
Într-adevăr, şiretlicul există, şi iată în ce constă el: MARX,
vrând să-i scoată nevinovaţi pe coreligionarii săi, s-a agăţat de
industriaşii producători, care, în realitate, nu au luat decât o parte
relativ mică la spolierea lumii. El însă nu le impută acestora nici că
au înşelat publicul falsificând producţia, nici că l-au dezbrăcat prin
preţuri exorbitante, vânzându-i mardale, cum au făcut şi fac zilnic
jidanii. El îi acuză că i-au furat pe lucrători şi a dat, astfel, cu o
piatră, două lovituri:
-prima este că a abătut atenţia de la gheşefturile criminale ale
negoţului jidănesc;
-a doua este că şi-a creat printre lucrători o sumedenie
nenumărată de partizani, care îl cred orbeşte, deoarece el le
gâdilă patima cupidităţii.
Cu o măiestrie perfidă, el pune deci nelegiuirea în spatele
bietului industriaş şi-l spală cu isop pe adevăratul tâlhar, care este
jidanul negustor, albindu-l mai vârtos decât zăpada.
Comerţul este locmaua nemărginită în care s-au încuibat
jidanii. Prin el, aceşti paraziţi care nu muncesc niciodată pot să
45Într-adevăr: „Din diverse anchete oficiale, rezultă că partea atribuită acţionarilor variază între 6 şi 13% din
partea care li se cuvine lucrătorilor. Aşa că, suprimând dividendele, nu ar reveni fiecărui muncitor decât vreo
cincizeci de centime în plus pe zi” (L. Garriguet, Trăite de Sociologie, T. III, p. 146).
59
Dr. N.C. PAULESCU
sugă în voie şi nestingheriţi de nimeni sângele goimilor, după cum
porunceşte Talmudul.
El nu este în realitate decât un schimb între valori; dar acest
schimb dă drept la un oarecare beneficiu, motivat prin riscuri
(demodare, învechire, deteriorare a mărfii), prin cheltuieli de
instalare şi de întreţinere a prăvăliei etc.
Beneficiul în comerţ nu este fixat mai dinainte. El variază
după legea ofertei şi a cererii, adică după utilitatea şi raritatea
mărfii. El depinde mai ales de şmecheria negustorului, precum şi
de numărul de intermediari, sau de samsari, prin mâna cărora trece
marfa până să ajungă la cumpărător.
Când, însă, negustorul suferă de patima cupidităţii, câştigul
este nelimitat. El poate creşte la infinit, prin acaparări, adică prin
dosire de mărfuri şi prin vinderea lor pe preţuri fabuloase, atunci
când ele devin rare.
Dacă, la asemenea monopolizări, mai adăugaţi înşelăciunea,
camătă, ce sunt prescrise de Talmud, jocurile la bursă, speculaţiile
frenetice şi concurenţa pe viaţă sau pe moarte faţă de negustorii
necircumcişi, veţi pricepe ce mină de aur, ce izvor nesecabil de
îmbogăţire este negoţul şi cum, cu ajutorul lui, jidanii au ajuns,
prin Marea Bancă, să stăpânească lumea. O asemenea mină
preţioasă nu se întâlneşte în industrie. După cum am arătat mai sus,
producţia industrială trece prin trei faze. Or, viciul hoţiei nu
intervine efectiv decât în ultima fază, cea comercială, care diferă
cu totul de cele precedente.
într-adevăr, în prima fază, cea a procurării materiilor prime,
hoţia nu poate decât să falsifice aceste materii, prin surogate
detestabile. Aşa bunăoară, un cizmar jidan întrebuinţează carton în
loc de talpă de piele. În a doua fază, cea a muncii, hoţia nu-şi vâră
nasul decât atunci când muncitorii nu ştiu şi nu pot să îşi susţină
interesul.
Pe când în a treia fază, care de fapt nu mai este industrială, ci
este pur negustorească, hoţia găseşte drum deschis. Aici se vâră
jidanii, căci aici este de furat.
Şi MARX vrea cu orice chip să probeze că ei sunt fete mari!46
46 Noi, socialiştii, vedem clar că, după cum micul magazin şi mica uzină au făcut loc unor stabilimente mai vaste,
tot astfel şi mica întreprindere este absorbită de societăţi anonime din ce în ce mai mari, care se confundă la rândul
lor în trusturi. Aceste trusturi vor deveni şi ele din ce în ce mai considerabile şi, în acelaşi timp, mai rare. Nu este
60
Cele patru patimi
Cred însă că, de data asta, a pus îndeajuns în evidenţă
mârşăvia diavolească a acestui perfid purăţ.
II. Intervenţia patimilor. Omenirea prezintă astăzi un
fenomen patologic cu adevărat îngrijorător. Săracii şi bogaţii
formează două tabere adverse ce sunt gata să se încaiere. Starea de
aşteptare stenahorică a izbucnirii luptei între cele două clase
constituie criza socială.
Această anomalie este datorită patimilor, de care nimeni până
acum nu s-a ocupat, deoarece nu li se cunoaşte nici măcar
existenţa.
Şi aceste patimi s-au întrupat într-un neam blestemat, acela al
lui Iuda, care a devenit astfel o adevărată calamitate infernală, ce
torturează lumea întreagă.
Vom examina deci în detaliu rolul jidănimii în aţâţarea
războiului civil.

ROLUL JIDANILOR ÎN
DEZLĂNŢUIREA CRIZEI SOCIALE
Evreii sunt factori de căpetenie ai crizei sociale actuale.
Într-adevăr:
1.Ei au inventat cele trei doctrine ce încearcă să răstoarne
societatea instinctivă omenească, anume: liberalismul,
socialismul şi bolşevismul, şi în a căror organizaţie practică
ei şi-au rezervat cârma.
2.Ei au aplicat aceste trei bice diavoleşti pe spatele bietei
omeniri, ce este uluită de o asemenea îndrăzneală.
Cred că este necesar să probez aceste două afirmaţii prin
fapte palpabile şi incontestabile.
I.
1. Liberalismul a fost inventat de francmasonerie şi a fost
propovăduit de economişti jidani.
Un bancher, evreu englez, celebrul economist DAVID
RICARDO, e inventatorul şi teoreticianul concepţiei pur economice
a lumii, care domină aproape pretutindeni astăzi. Mercantilismul
politic contemporan, „afacerile înainte de toate”,
provine direct de la RICARDO.
Legăturile misterioase, afinitatea secretă ce-i unesc pe
mercantilişti cu socialiştii şi cu bolşevicii provin în mare parte din
faptul că ei au în comun o aceeaşi concepţie şi aceeaşi vedere a
lumii, care sunt produse esenţial semite, ieşite din creierele
evreieşti ale lui DAVID RICARDO şi KARL MARX.
Concepţia mistico-economico-jidănească a omenirii aparţine,
în acelaşi timp, liberalismului şi socialismului, „din care derivă
bolşevismul”.47
2. Socialismul este o doctrină pur jidănească.
El este opera unui evreu german, KARL MARX (1818-l883),
care l-a făcut cunoscut printr-o carte perfidă, plină de sofisme
amăgitoare şi voluntar obscură, intitulată „Le Capital”.
47 Batault. La renaissance de l’Antisemitisme, Mercure de France 15. 1, 1921, p. 309.
62
Cele patru patimi
În jurul fondatorului, s-a îngrămădit o ceată de coreligionari,
care au recunoscut că socialismul este o nouă şi modernă ediţie a
unor învăţături talmudice şi care au înţeles că prin el ei vor ajunge
să instaureze monarhia universală a lui Israel. Toţi aceşti jidani au
devenit şefii conducători ai socialismului internaţional.
Astfel, în Germania, unde a luat naştere Internaţionala,
„Partidul Social-Democrat” numără printre diriguitorii săi un
foarte mare număr de evrei.
În cartea sa, asupra partidelor politice din Germania,
israelitul ROBERT MICHELS scrie următoarele rânduri:
„Partea jidanilor în mişcarea muncitorilor germani este
colosal de mare. Am vorbit deja de KARL MARX şi de
FERDINAND LASSALE, care fură fondatorii acestei mişcări. La
aceste două nume, se poate adăuga cel al evreului MOSES HESS,
care le fu contemporan. Era de asemenea jidan JOHANN
JACOBY, primul om politic eminent, liberal de veche marcă, cel
care a aderat la democraţia socialistă. Tot jidan este şi idealistul
KARL HOECHBERG, care a fondat prima revistă socialistă
germană şi care era fiul unui bogat negustor din Frankfurt pe Main
(1885). Preşedintele obişnuit al congreselor socialiste, PAUL
SINGER, era evreu. Printre cei 81 de deputaţi aleşi în Reichstag în
ultimele alegeri, erau 9 jidani socialişti, dintre care 4 profesau în
public religia mozaică: STADTHAGEN, SINGER, WURM,
HAASE.
În plus, jidanii au adus partidului socialist servicii
inestimabile: ca teoreticieni: ED. BERNSTEIN, ADOLF BRAUN,
JACOB STERN, SIMON KATSENSTEIN, BRUNO
SCHONLANK; ca ziarişti: GRADNAUER, EISNER, JOSEPH
BLOCK, acesta din urmă directorul publicaţiei Sozialistische
Monatshette; ca organizatori în diferite ramuri ale activităţii
socialiste: HUGO HEIMANN, iniţiatorul politicii comunale, LEO
ARONS, specialist în materie electorală, LUDWIG FRANK,
diriguitorul Tinerimii Socialiste. Se regăsesc, de asemenea, jidani
în fruntea aproape a tuturor secţiunilor locale.”48
Iată acum numele unora dintre cei mai faimoşi jidani
socialişti din celelalte ţări.
48 Batault. La renaissance de l’Antisemitisme, Mercure de France 5. I, 1921, p. 299.
63
Dr. N.C. PAULESCU
În Austro-Ungaria: AARON LIBERMAN, VICTOR
ADLER, NEUMAYER, ELLENBOGEN, FRITZ, AUSTERLITZ,
MAX ADLER, F. HERTZ, THERESE SCHLESLNGER,
ECKSTEIN, Dr. DIAMAND, AP. BRAUN. În Franţa:
FRIBOURG, LOEB, HALTMAYER, LAZARE LEVY,
ARMÂND LEVY. În Statele Unite: GOMPARS, KAHN, LION.
În Anglia: COHEN. În Belgia: COENEN. În Danemarca: JAMES
COHEN. În România: NUHAM CATZ (DOBROGEANUGHEREA),
ILIE MOSCOVICI, GHE-LERTER etc, etc.
Alături de aceste căpetenii evreieşti, s-au strecurat şi câţiva
goimi, care sunt şefi numai cu numele şi care sunt recrutaţi:
– dintre indivizii pătimaşi (desfrânaţi, hoţi, trufaşi);
-dintre oamenii leneşi, dezechilibraţi şi turbulenţi, care nu pot
îmbrăţişa cu folos nici o meserie;
-în sfârşit, dintre imbecilii vorbăreţi, ce sunt incapabili să
priceapă pehlivăniile jidăneşti şi care se fac astfel coadă de
topor.
Toţi aceşti mizerabili, prin făgăduieli mincinoase de fericire,
au înşelat omenirea muncitoare, care nu a bănuit în ce cursă
infernală este atrasă. Ei au profitat de ignoranţa sa în tertipurile
Talmudului, pentru a o face să lucreze, spre a da lui Iuda împărăţia
lumii.
3. Bolşevismul este expresia integrală a mentalităţii jidăneşti.
El este aplicarea doctrinei lui KARL MARX, aşa cum o înţeleg
jidanii.
„Însemnătatea istorică şi mondială a Internaţionalei a III-a
Comuniste stă în faptul că a dat viaţă celui mai însemnat cuvânt de
ordine al lui MARX…”49
Şi, dacă în liberalism şi în socialism au intrat şi goimi care au
ajuns până la situaţii relativ înalte, în bolşevism, după cum vom
vedea, conducerea este rezervată aproape exclusiv evreilor.
II.
Războiul civil, adică războiul între fraţi, este consecinţa
viciului hoţiei, combinat cu viciul trufiei. Or, hoţia este cristalizată
49 V.I. Lenin. Însemnătatea istorică a Internaţionalei a IlI-a, p. 4.
64
Cele patru patimi
într-un singur neam, acela al lui Iuda. În alte naţii, bunăoară la
ţigani, bulgari, greci, armeni, nu găseşti decât indivizi hoţi, izolaţi.
Pe când, la jidani, naţia întreagă este hoaţă. Şi această
monstruozitate nemaipomenită este intim legată de legislaţia
religioasă a Talmudului şi de legislaţia politică a Cahalului.
MOISE a dat jidovilor porunca divină: „Să nu furi”. Dar
hahamii i-au escamotat intenţia, zicând prin Talmud, care este
codul pungaşilor: „Să nu furi… pe un jidan; dar eşti liber să
jefuieşti pe un goi, a cărei avere este ca nisipul mării, adică fără
stăpân”. Şi tâlhăria este reglementată de Cahal, până la cele mai
mici amănunte.
Jidanul se naşte, trăieşte şi moare în aceste infame învăţături.
El pricepe rostul proprietăţii la un circumcis; dar nu îl înţelege, în
ruptul capului, la un netăiat împrejur. Din pricina aceasta, de când
îl înţărca mama sa şi până îşi dă duhul, el nu face decât să
pompeze din punga nejidanilor ceea ce el crede că este al lui.
Criza socială, aşa cum se prezintă astăzi, nu datează decât de
la începutul secolului al XlX-lea, adică de le Revoluţia Franceză.
Acest groaznic cataclism social, a cărui origine este jidovească şi
care a fost o dezlănţuire a tuturor patimilor omeneşti, a legiferat (în
sensul Talmudului) şi a dat naştere legislaţiei liberaliste
francmasone.
După cum am arătat mai sus, o asemenea legislaţie,
decretând proprietatea individuală absolută şi libertatea hoţiei, i-a
favorizat peste măsură pe capitaliştii jidovi.
Aceştia, profitând de Codul civil actual, i-au ruinat, prin
concurenţă perfidă, pe toţi industriaşii şi negustorii ne-evrei. În
urmă, când au devenit singurii stăpâni ai producţiei şi ai
comerţului, ei s-au îmbogăţit imens, despuind după perceptele
Talmudului omenirea întreagă şi reducându-i pe bieţii lucrători la
starea de proletari, muritori de foame sau, mai bine-zis, la un fel de
robie talmudică, în care omul nu mai munceşte decât pentru Israel.
Jidanii capitalişti, îmbogăţindu-se îndeajuns şi acaparând
prin Marea Bancă, într-o jumătate de veac, toate resursele vieţii
popoarelor, mai trebuia ca şi clasa mijlocie a neamului lui Iuda să
ajungă la bogăţie. Dar cum? Prin ce tertip? Furtul, frauda şi
65
Dr. N.C. PAULESCU
camătă, deşi practicate cu turbare timp de mii de ani, s-au arătat
neîndestulătoare.
Atunci a apărut un prooroc mincinos, KARL MARX, care a
pus bazele socialismului, spunând că proprietăţile (rămase
goimilor), fiind fructul hoţiei, trebuie confiscate. El a amăgit cu
înşelăciuni meşteşugite zeci de milioane de nenorociţi, care au
crezut că el le vrea binele, după cum şi francmasonii neevrei şi-au
imaginat că Văduva nu are altă treabă decât să lucreze pentru ei.
Te-ai fi aşteptat ca jidanul să le dea bieţilor proletari (pe care
alţi jidani i-au adus în sapă de lemn) proprietăţile răpite goimilor
bogaţi. Câtuşi de puţin. El le face plocon colectivităţii (stat,
comună etc). Scopul ascuns al acestei formidabile mistificări este
să bage în punga jidănimii, căci ea conduce socialismul, bunurile
tuturor celor care nu sunt jidani. Dar încă nu era suficient. Mai
trebuiau îndeplinite două postulate de căpetenie, şi anume:
1.Pleava juridică să ia şi ea parte la împărţirea averilor lumii;
2.Patima trufiei, care în Talmud stă pe un tron cu mult mai
înalt decât cel al patimii hoţiei, să fie şi ea satisfăcută.
Ca să realizeze postulatele talmudice50, vicleanul jidan
KARL MARX a redactat, împreună cu un imbecil numit
ENGELS, faimosul manifest comunist, prin care îi invită pe toţi
proletarii, din toate ţările, să se unească, pentru ca să-i dea lui Iuda
sceptrul împărăţiei universale. Şi, într-adevăr, harcălii, fiind puţini
la număr şi, prin urmare, în imposibilitate de a-şi atinge singuri
ţinta, aveau mare nevoie de ajutorul necircumcişilor. Ei au profitat
de ignoranţa goimilor în materie de tertipuri talmudo-cahalice să-i
înjuge la carul iudaic.
Astfel, ei au recrutat o armată formidabilă de neghiobi,
compusă tocmai din proletari, pe care pentru a treia oară îi
trăseseră pe sfoară51. Şi, ca să disciplineze această oaste, ei
recurseră la tortura foamei.
Constrângerea foamei. Prin manifestul său, care este o
capodoperă de pehlivănie duhovnicească, jidanul MARX a reuşit
50 „Urmaşi ai lui Abraham, Domnul v-a zis: … voi sunteţi oameni, pe când celelalte popoare sunt formate din
bestii” (Talmud). „Precum oamenii domnesc asupra animalelor, aşa şi evreii trebuie să domnească asupra celorlalte
naţii ale pământului” (Talmud).
51 Într-adevăr, prima dată a fost când, prin legislaţia liberalistă, jidanii i-au înfometat; a doua oară, a fost când
Marx le-a suflat proprietăţile confiscate pentru ei, dându-le tot jidanilor; în sfârşit, a treia oară este când îi face
coadă de topor, ca să poată pune omenirea întreagă sub călcâiul jidănesc.
66
Cele patru patimi
să efectueze dintr-o dată cele două mari lovituri. El a inventat
comunismul care a apărut în Paris, în 1871, şi care astăzi, sub
aspectul bolşevismului, a dat de mal Rusia şi Ungaria.
Şefii bolşevici, TROŢKJ, BELA-KUHN, şi toată şatra de
coreligionari ce îi înconjoară, devin, prin teroare, stăpâni nu numai
asupra locuinţelor, asupra pământului şi asupra rezervelor
goimilor, dar şi asupra hranei de toate zilele a acestora, căci nu
degeaba suntem în regim comunist!52
Ei împart, cu dărnicie, toate aceste bunuri tovarăşilor jidani
în soviete, rezervând pentru goimi numai firimiturile, pe care, însă,
le dau cu mare zgârcenie. Ei suprimă astfel, prin foame, orice
veleitate de independenţă sau de împotrivire şi procedează ca omul
care vrea să îmblânzească o vită nărăvaşă. Dar, altminteri, ei nu
fac decât să concretizeze sfaturile Talmudului.
Într-adevăr, constrângerea prin foame este principalul mijloc
cu ajutorul căruia jidanii fac ca goimii să fie inofensivi, într-o
publicaţie recentă, VARGA, fost comisar al poporului din
Budapesta, spune că Guvernul bolşevic a dat burghezilor raţii de
hrană mai puţină ca lucrătorilor pentru ca să-i înfometeze.
„Cu cât porţiile sunt mai mici, cu atât burghezimea este silită
să plătească preţuri mai mari pe alimentele pe care le poate procura
comerţul clandestin. În chipul acesta, ea îşi cheltuieşte mai repede
restul averii şi este silită apoi să participe, printr-o muncă
productivă, la construirea statului proletar.”53
Acelaşi lucru se petrece şi în Rusia.
„Foştii ofiţeri ai armatei imperiale ruse s-au găsit în
alternativa: să fie împuşcaţi ori să moară mizerabil de foame, ori să
servească în armata bolşevică, în schimbul unei solde măreţe. Iată
de ce, cea mai mare parte din ofiţeri au acceptat servitutea
sovietică.
Totuşi, TROŢKI îi consideră ca suspecţi şi le ia familiile ca
ostatici. Când un ofiţer excită neîncrederea sovieticilor, femeia şi
52 Comunismul a existat la începutul creştinismului; el există şi astăzi în mănăstirile Bisericii din Apus. Dar
primii creştini au fost oameni mai mult decât cinstiţi, iar călugării catolici renunţă la proprietate, tocmai pentru a se
feri de ispitele viciului hoţiei. Se poate oare zice acelaşi lucru despre jidani? Încercaţi numai să faceţi cu un jidan
nu comunism, ci o simplă tovărăşie de negoţ, şi veţi vedea că vă lasă repede-repede în sapă de lemn.
53 Universul, 28. . 1920
67
Dr. N.C. PAULESCU
copiii lui sunt împuşcaţi. Dacă este celibatar, părinţii răspund
pentru atitudinea sa.
In timpul campaniei contra lui Judenici, numeroase soţii de
ofiţeri au fost executate, pentru că bărbaţii lor nu desfăşuraseră
destulă energie”.54
Proletarul flămând este robul jidanului.
Ziarul „Le Temps” scrie în această privinţă: „In Rusia,
lucrătorii, transformaţi în sclavi de către soviete, sunt la capătul
răbdării şi se revoltă”.55
Tirania bolşevică. În plus, aceşti şefi bolşevici jidani
organizează monarhia cea mai autocrată şi cea mai absolută ce a
existat vreodată în lume.
Iată cum se exprimă ei înşişi în Platforma Internaţionalei
Comuniste: „Cucerirea puterii politice” este ţinta de căpetenie a
bolşevismului, care instituie „dictatura proletariatului”, cu alte
cuvinte autocraţia jidănească.
Această „dictatură proletară trebuie să înfăptuiască
exproprierea” locuinţelor, a pământurilor, precum şi a capitalurilor
industriale şi comerciale.
„In timpul acestei nemăsurate prefaceri, puterea sovietelor
trebuie să făurească un întins aparat de guvernământ, tot mai
centralizat în forma sa”56, adică o pură monarhie absolută, cu
tendinţe de universalitate. Într-adevăr, „Internaţionala Comunistă
va fi în stare să pună interesele revoluţiei din toată lumea deasupra
intereselor zise naţionale”.57
Armata bolşevică. O asemenea suveranitate atotputernică
are nevoie de o oştire formidabilă şi impunătoare.
„De aici decurge trebuinţa… de a-i înarma pe muncitori,
adică de a crea o armată comunistă, care să apere puterea
proletariatului şi neştirbirea aşezământului său socialist. Astfel este
Armata Roşie a Rusiei Sovietice, care a apărut şi care se înalţă ca
zidul de apărare a cuceririlor clasei muncitoare contra tuturor
54 Universul, 6. IX. 1920.
55 Universul, 27. IX. 1920.
56 Platforma Internaţionalei Comuniste, p. 37.
57 Idem, p. 28.
68
Cele patru patimi
atacurilor dinăuntru şi din afară. O armată sovietică este
nedespărţită de un stat sovietic”.58
Dar îmi veţi zice: „Noi ştiam că socialismul este antimilitarist.
Cum se face că plodul său, bolşevismul, este militarist,
ba încă într-un grad nec plus ultra?” Răspunsul este foarte simplu.
Socialismul are de gând să fie pacifist… numai atunci când toţi
goimii, transformaţi în proletari, vor fi domoliţi prin cinghelul
foamei.
Repartiţia puterii în statul bolşevic. Să vedem acum în ce
chip TROŢKI, acest nou MESIA, distribuie favorurile puterii.
„Sovietele cheamă la administrarea statului un număr cât mai
mare de lucrători. Şi numai în modul acesta tot poporul muncitor
este încet, încet chemat să ia parte şi în faptă la guvernarea
statului”.59
Acest „iavaş-iavaş” nu spune nimic bun. Între muncitori se
face o selecţie ce este de mediocru augur.
„În sistemul sovietelor se asigură o situaţie predominatoare
proletariatului industrial, căruia i se cuvine… rolul de clasă
conducătoare. Această stăpânire va îngădui semiproletariatului şi
sărăcimii ţărăneşti să se ridice în mod treptat.”60
În realitate, se va întâmpla ca în Rusia şi Ungaria în timpul
sovietelor. Vor fi chemaţi la banchet toţi jidanii… ca fiind cei mai
destoinici, „cei mai bine organizaţi şi având o mai mare dezvoltare
politică”.
Iar când badea Ion va veni să întrebe ce este cu el, îi va
răspunde: Ai răbdare. Îţi va veni şi ţie rândul… la Sfântul Aşteaptă.
Şi, dacă el protestează, jidanii îi închid imediat gura… prin foame.
Monarhia jidovească posedă mijloace de constrângere foarte
eficace, la care nici nu au visat foştii ţari. Într-adevăr,
constrângerea prin foame este singura deosebire între ce făcea
altădată ţarul Rusiei şi ce face acum TROŢKI, zis şi Perciunîmpărat.
Numele conducătorilor bolşevismului. Iată rolul nefast şi
covârşitor pe care îl joacă în criza socială naţia pătimaşă a
58 Manifestul Internaţionalei Comuniste, p. 16
59 Platforma Internaţionalei Comuniste. Democraţie şi Dictatură, p. 23.
60 Idem, p. 24.
69
Dr. N.C. PAULESCU
jidanilor. De altfel, principalele căpetenii bolşevice din Ungaria şi
din Rusia aparţin neamului lui Iuda.
„Din cei 24 de comisari ai poporului, care alcătuiesc
guvernul bolşevic de la Budapesta, 19 sunt evrei.”61
Ziarul „Reichspost” publică următoarele amănunte asupra
acestui guvern. Primul ministru GARBAY se chema altădată
GRUNBAUM. BELA KUHN se numea KOHN. POGONY era
POLAK. BOGANY era BENESTOK. RONAI era ROSENSTEIN.
SZAMUELY era SAMUEL…62
Acelaşi lucru se întâmplă şi în Rusia: TROŢKI era odinioară
BRAUNSTEIN. ZINOVIEV era FINKELSTELN. KAMENEV
era ROSENFELD.63 Acest KAMENEV, trimisul sovietelor ruseşti
la Londra, „a înşelat guvernul britanic relativ la nişte clauze
militare; el s-a ocupat în Anglia cu vânzarea bijuteriilor Coroanei
ruse; el a mituit, cu 75.000 lire sterline, ziarul „Daily Herald”.64
Pentru aceste mici gheşefturi jidăneşti, el era să fie expuzlat de
Lloyd George.
„Bolşevismul îşi recrutează ambasadorii economici din
fundul cloacei finanţei veroase… Personalul bolşevic din
străinătate se compune mai ales din escrocii băncilor şi ai
negoţului, care au închiriat sovietelor şiretlicul lor profesional.
GANETZKI (FURSTENBERG), ministrul Rusiei la Riga, a fost
expulzat în 1916 din Danemarca pentru contrabandă cu
termometre şi de articole speciale de igienă. GUKOVSKI
(GINSBERG), ministrul Rusiei la Reval, fost misit în naft, a fost
altădată încarcerat pentru organizare de tripouri la Petrograd. La
Londra, bolşevismul întreţine, în persoana lui KRASSIN, un
rechin de mare putere, dresat la şcoala lui MENDELSOHN, a lui
BLEICHROEDER, a lui SIEMENS şi SHUKKERT. La Stokholm,
se lăfăie LOMONOSSOF (SO-LOMONSOHN)… gras şi pişicher,
cu o întreagă curte neastâmpărată de consilieri, de „specialişti”, de
financiari buni la toate: LASARSOHN, fost amploaiat la uzina
Schouvalof; OLAF ASHBERG, fost director al Băncii Nya, care
61 Viitorul, 19.VI.1919.
62 Viitorul, 15.IV.1919.
63
Viitorul, 6.IX.1920.
64 Viitorul, 20.IX.1920.
70
Cele patru patimi
trafica afaceri ruso-germane; GORDIN şi ORDENTLICH, samsari
obişnuiţi pentru scurgerea aurului…”
Şi pomelnicul jidănesc continuă cu: ERLANGER „braţul
drept al lui GUKOVSKI”, „însărcinat în afacerile comerciale”,
SOLOMON, GAY, JOKHEL, HUTMACHER, HASS,
EINSCNITZ etc.65
„În cursul vizitării unei colonii de copii din Moscova de către
CACHIN (delegat francez), un băiat de 10 ani i se adresează în
franţuzeşte: Camarade CACHIN, cum nu vă este ruşine să nu fi
făcut încă revoluţia socială în Franţa? Să vă fie ruşine, camarade!…
Băiatul rus era fiul lui ZINOVIEV, fruntaşul bolşevic… evreu.”66
Până şi asasinii ţarului NICOLAE al II-lea şi ai familiei
imperiale au fost jidani. Ei se numeau: DUTZMAN, PEISSEL şi
DISLER, şi erau şefii Sovietului din Ecaterienburg.67
De asemenea, cei care l-au omorât pe contele TISZA, ca să
facă loc revoluţiei bolşevice, au fost şi ei jidani, şi anume:
BOGANY, KERI, ambii ziarişti, şi un alt evreu numit
GAERTNER.68
Un alt general bolşevic, VASILIEF, spune, prin ziarul
„EXCELSIOR”: „Bolşevicii au în contra lor că sunt în cea mai
mare parte evrei, cel puţin cei ce ocupă locurile în care se deţine o
părticică de putere… În sfârşit, în ceea ce priveşte armata, soldaţii
au observat de mult că statele majore, serviciile dinapoi şi toate
funcţiile în care eşti la adăpost sunt ocupate de evrei.” 69
„După depoziţiile soldatului Flam (israelit), 150 soldaţi
polonezi făcuţi prizonieri de către un detaşament bolşevic au fost
masacraţi pe loc. Nu s-a făcut graţia vieţii decât numai israeliţilor.
Răniţii au fost înecaţi sau ucişi cu lovituri de ciomag.”70
Alte probe convingătoare. Dacă mai vreţi şi alte probe
convingătoare, nu aveţi decât să căutaţi dezlegările următoarelor
ghicitori:
65 Serge de Chessin, Un eloaque internaţional. Echo de Paris, 6. 1.1921.
66 Universul, 1.XI. 1920.
67 Din depoziţiile colonelului Kobylinsky, fost comandant al garnizoanei din Ţar-coe-Selo (Saturday Evening
Post, Philadelphia. 31.VII. 1920).
68 Universul, 13.1.1921.
69 Universul, 20.IX.1920.
70 Presse medicale, 3.XI.1920.
71
Dr. N.C. PAULESCU
a)De ce bolşevismul s-a încuibat în Rusia şi în Ungaria? Nu
este oare pentru că în aceste ţări jidanii sunt mult mai
numeroşi ca în alte ţări?
b)De ce Consiliul Suprem al Aliaţilor a căutat să împiedice
înaintarea armatei române spre Budapesta? Nu este oare
pentru că CLEMENCEAU avea ca factorum pe un jidan, şi
anume pe MENDEL?
c)De ce bogătaşi ca ROTSCHILD71, de ce scriitori ca
ANATOLE FRANCE72 i-au ajutat cu banii lor sau cu publicaţiile
lor pe bolşevicii din Ungaria, care s-ar fi părut că le
sunt duşmani? Nu este oare pentru că toţi sunt jidani şi
pentru că bolşevismul este realizarea visului de aur al
neamului evreiesc?
d)De ce în Ungaria, după ce incendiul bolşevismului a fost
stins de armata română, au izbucnit pretutindeni pogromuri
antisemite, care au fost potolite tot cu forţa armată?
Când s-a efectuat evacuarea Ungariei de trupele române,
corespondentul ziarului „Le Temps” scria: „Amiralul Horty a luat
toate măsurile ca să ocupe milităreşte fiecare oraş şi sat, imediat ce
românii îl vor părăsi. El speră că trupele sale vor fi în măsură să
împiedice dezordinile şi mai ales pogromurile, deşi populaţia,
crezând că toţi evreii sunt bolşevici, nutreşte sentimente antisemite
foarte pronunţate.”73
„În Ungaria, antisemitismul este partea cea mai evidentă a
reacţiei. El se afirmă în Parlament şi pe uliţă, în ziare şi în
conferinţe. El afişează un caracter de conservare naţională şi de
luptă contra influenţei nefaste a spiritului internaţionalist al
evreului, capitalist sau comunist.
O mare asociaţie, Ebredo Magyaroc, adică Ungurii
deşteptaţi, s-au fondat de la armistiţiu cu scopul să lupte în contra
marii puteri a elementului semit. Conducătorii săi se declară
adversari ai metodelor ce nu ating decât vreo câţiva indivizi izolaţi,
71 „Baronii de Rotschild intenţionau să creeze, în plus de Palestina, un regat evreiesc în Ungaria şi în Galiţia
unite. Pentru a ajunge la acest scop, baronii de Rotschild au dat sume mari de bani bolşevicilor unguri şi au început
o întinsă propagandă în Galiţia” (Farul, 6.IX.1919).
72 Viitorul, 27.1.1920. „L’Humanite”, anunţă că Anatole France a declarat că se solidarizează cu secţia franceză a
Internaţionalei moscovite (Universul, 15.1.1921).
73 Dacia, 9.X.1919.
72
Cele patru patimi
fără să modifice în nimic preponderenţa economică şi intelectuală
a evreilor. Ei preconizează măsuri legale de excepţie, care ar
permite într-una sau două generaţii să-i respingă pe aceştia din
punctele strategice pe care le ocupă în profesiile liberale şi în
lumea financiară, comercială, industrială.
Este vorba mai ales de numerus clausus, lege recent votată de
Adunarea Naţională, care limitează numărul studenţilor în
universităţi, lăsând corpului profesoral să aleagă, printre candidaţi,
pe cei ce vor fi demni să urmeze cursurile. Această măsură este
antisemită.
Tot aşa este cu examenele de admitere la care sunt supuşi toţi
viitorii elevi ai şcolilor secundare. Instituite acum un an, sub
pretextul de a înălţa nivelul studenţilor mijlocii, aceste examene,
care se dau cu uşile închise şi sunt lăsate la arbitrar, tind să reducă
numărul şcolarilor evrei. Ele au şi ajuns deja un scop.”74
De altfel asemenea persecuţii şi pogromuri vor exploda
teribil şi în Rusia, îndată ce puterea sovietelor de acolo va lua
sfârşit. Mulţi bolşevici ruşi, în rapoartele adresate congreselor, se
plâng amarnic, de pe acum, de pogromurile de care sunt
ameninţaţi.
Tovarăşul OSINSKI, în raportul său Situaţia internaţională şi
politica Antantei, zice: „Politica de ură naţională… duce de-a
dreptul la pogromuri antisemite, care întrec toate isprăvile
ţarismului rus.” 75
Tovarăşul SI ROLA, în raportul său Teroarea albă, spune:
„In Ungaria, în Anglia, în Boemia, în Polonia, peste tot acelaşi
lucru. Burghezii asasini nu se dau înapoi din faţa nici unei ruşini.
Pentru a întări domnia lor, ei nutresc şovinismul şi organizează
pogromuri hidoase antisemite, întrecând cu mult pogromurile
organizate de poliţia ţaristă (pilde: burghezia democrată din
Ucraina, în capul căreia se găseşte menşevicul PETLIURA, cea
din Polonia, cu social-patriotul POSUDSKI).”76
74 Universul, 1.XI. 1920.
75 Internaţionala Comunistă, p. 41.
76 Ibidem, p. 52.
73
Dr. N.C. PAULESCU
Nedumerit îţi zici: din două una. Ori burghezii aceştia sunt
nebuni şi se leagă netam-nisam de nişte fiinţe curate şi nevinovate,
ori ei ştiu ce fac, şi atunci jidanii merită să li se frece ridichea.
În plus, revista „Vita italiana” scrie: „Antisemitismul este
opus conştiinţei italiene… Dar, dacă evreii izolaţi ar deveni
uneltele unei dizolvări italiene, pentru interese politice şi
economice străine sau antinaţionale, va trebui să fie combătuţi şi
pedepsiţi… Evreii italieni trebuie să se gândească bine la tristul
fapt că în Rusia şi în Ungaria extremiştii evrei sunt cei care au
răspândit bolşevismul.”77
e) De ce organizaţia bolşevismului este internaţională,
atunci când omenirea este împărţită, de însăşi Natură, în naţii
distincte?
Nu este oare pentru că jidanii îşi zic internaţionali şi au un
comerţ internaţional, o finanţa internaţională, o mare bancă
internaţională? Nu este oare pentru că Iuda visează să devină
singurul stăpân peste toate naţiile?
e)De ce bolşevismul voieşte să „reformeze viaţa familială”78
şi să distrugă citadela fundamentală a societăţii? Nu este oare
pentru că Talmudul nu recunoaşte goimilor dreptul de a avea
o familie?
„Căsătoriile ne-evreilor nu aduc după ele nici o obligaţie.
Viaţa lor este legată ca aceea a vitelor. De asemenea, copiii nu au
nici o legătură de familie cu părinţii lor şi, când părinţii şi copiii
trec la iudaism, fiul poate să se însoare cu mama sa.”79 De altfel, în
împărăţia universală a lui Iuda, goimii vor fi reduşi în starea
robilor din antichitate… care nu aveau familie.
g) De ce bolşevismul, ca şi liberalismul, ca şi socialismul,
persecută cu turbare religia sublimă a Muncitorului Hristos? Nu e
oare pentru că aceste trei flageluri îşi au obârşia în Talmud, care
este scris de urmaşii fariseilor deicizi?
h) În sfârşit, de ce ambele satrapii bolşevice, atât aceea a
lui TROŢKI, cât şi aceea a lui BELA KUHN, au găsit cu cale să
77 Universul, 5.XI.1920.
78 Lucrătoarele şi lupta pentru socialism, p. 53.
79 Paulcscu, Spitalul. Talmudul etc. p. 50.
74
Cele patru patimi
ne declare război? Nu este oare pentru că jidanii vor să se răzbune
pe încăpăţânarea noastră de a nu ne lăsa înghiţiţi de ei?
Şi când te gândeşti la fericirea ce aşteaptă omenirea, dacă se
lasă să cadă în gheara lui Iuda! Marea şi bogata Rusie a ajuns un
vast cimitir şi o enormă grămadă de dărâmături, deasupra căreia
cobeşte cucuvaia talmudică.
Nici una din celelalte naţii ale Europei nu îi invidiază soarta
şi toate aşteaptă ca cruzimea să se distrugă ea însăşi, prin excesul
ei.
O confirmare. Cartea aceasta era deja la imprimerie când a
sosit ultimul număr din „Mercure de France”, una din revistele
cele mai bine scrise şi mai răspândite. Primul articol al acestei
reviste, intitulat “La Renaissance de l’Antisemitisme”, semnat de
GEORGES BATAULT, vine să confirme în totul cele ce am spus
mai sus despre rolul jidanilor în dezlănţuirea crizei sociale. Să-mi
fie permis să aduc aici câteva citaţii din această importantă
publicaţie.
Autorul începe prin a face o declaraţie de nepărtinire, vrând
astfel să arate că nu este antisemit.
„Înainte de a vorbi despre una din problemele cele mai grele,
mai complicate şi mai delicate, ce se pun lumii contemporane, ţin
să declar că sunt decis să o abordez fără gând ascuns, fără zadarnic
parti pris, ca şi falsă complezenţă, într-un spirit de strictă
imparţialitate.”80
În urmă, el ia rând pe rând mai întâi Rusia, apoi Polonia,
România, Ungaria, Austria, Italia, Elveţia, Franţa, Statele Unite şi
în fiecare din aceste ţări el arată că bolşevismul este cauza
principală a redeşteptării antisemitismului.
În Rusia „este incontestabil că sferele ce dirijează
bolşevismul, comisarii poporului de tot soiul, se recrutează în
majoritate dintre jidani, cel puţin în proporţie de trei sferturi. Au
deci mare dreptate anumiţi patrioţi ruşi, adesea chiar cu opinii
înaintate, să afirme că, în momentul de faţă, Rusia agonizează sub
domnia dictaturii şi a terorii evreieşti…” 81
80 G. Batault, La renaissance de l’Antisemitisme, Mercure de France, 15 Janvier, 1921, p. 289.
81 G. Batault. l.cit., p. 291.
75
Dr. N.C. PAULESCU
„Când, într-un viitor poate apropiat, teroarea roşie se va
prăbuşi printre ruinele fumegânde pe care le-a îngrămădit, desigur
că Rusia… va fi măturată de un talaz de antisemitism, cum nu s-a
mai văzut niciodată vreun altul asemenea.” 82
„Mişcarea antisemită, care cloceşte în întunericul Rusiei de
astăzi şi care va izbucni în Rusia de mâine, apare atât de fatală în
mediile evreieşti bine informate din lumea întreagă, că ele încearcă
să facă sforţări pentru a consolida regimul iudeo-bolşevic actual.”
„Ideologia bolşevică, prin natura sa şi prin voinţa creatorilor
săi, este mai întâi de toate internaţională.
Pentru ca ea să aibă şansa de a triumfa, nu îi este de ajuns să
subjuge Rusia. Îi mai trebuie să dezorganizeze restul lumii. În
acest scop, tezaurul statului rusesc, căzut în mâinile tiranilor din
Moscova, rezervă de aur mărită cu produsele a nenumărate hoţii,
este pus în serviciul unei intense propagande externe şi fondurile
lui sunt repartizate în toate ţările de către abili agenţi
propagandişti.
Dacă Statul-Major al bolşevismului moscovit cuprinde trei
sferturi jidani, agenţii săi direcţi în străinătate sunt toţi jidani.”
„Rădăcinile evreieşti ale ideologiei bolşevice, direcţia în
majoritate evreiască a revoluţiei din Rusia, calitatea de evrei a
principalilor ei agenţi în străinătate provoacă o contralovitură
fatală şi universală, aceea de a stârni o vastă mişcare de renaştere
şi de agravare a antisemitismului. Bolşevismul e deci una din
cauzele actuale cele mai puternice ale mişcării antisemite
universale.” Şi autorul adaugă: „încă o dată, nu judec, nu
interpretez; ci constat.”83
Ţările vecine cu Rusia, ca Polonia sau ca România, cuprind
în sânul lor un mare număr de jidani neasimilaţi. Aceste ţări,
pentru cauze istorice diverse, erau de multă vreme înclinate spre
antisemitism…
În ultimele mari bătălii din Polonia, polonezii victorioşi se
bucurau că au bătut nu atât pe ruşi, cât pe stăpânii Rusiei roşii,
adică pe evrei.
82 Idem, l.cit., p. 292.
83 G. Batault, l.cit., p. 293.
76
Cele patru patimi
Expresia sentimentelor reale ale popoarelor acestor ţări este
acum jenată şi oarecum falsificată, căci guvernele rezistă
curentului popular în contra jidanilor, fiind reţinute de teama de a-i
mulţumi pe marii aliaţi din Occident, al căror concurs le este de o
necesitate vitală şi a căror politică externă este net filosemită.
Intervenţia, adesea atât de stângace a Puterilor, în scopul de a-i
favoriza pe jidani şi de a le crea o stare cu adevărat privilegiată nu
va servi, în cele din urmă, decât să dezvolte şi să exaspereze
sentimentele antisemite.”84
„Pe când victoria servea oarecum de pavăză Poloniei şi
României pentru a le proteja contra bolşevismului, Ungaria învinsă
s-a văzut repede invadată de această lepră comunistă. Delegat de
LENIN şi de Statul său Major evreiesc, jidanul BELA KUHN a
pus mâna pe putere în Budapesta, care, mai mult ca niciodată,
merită porecla de IUDAPESTA, şi a instalat acolo teroarea roşie,
după felul şi după metodele din Moscova.”85
„Germania este în ceasul prezent una din ţările cele mai
antisemite din lume. De asemenea, ea este, după Rusia, ţara în care
evreii joacă astăzi cel mai mare rol. Îi găseşti, solid stabiliţi, la cele
două capete ale Germaniei economice; de o parte: baronii finanţei,
magnaţii, căpitanii marii industrii; de altă parte: socialiştii şi
organizatorii mişcărilor proletare revoluţionare. Ei formează
Jidanii Aurului şi Jidanii Sângelui, adică ai finanţei liberaliste şi ai
socialismului”.86
Or, „printre doliu şi mizerii”, aceşti jidani „s-au îmbogăţit
repede şi scandalos”. În plus, „împrumutând anumite nuanţe
particulare, de la mentalitatea şi de la formele sociale germane, şi
botezat spartakism, bolşevismul a venit să tulbure adânc şi să
ameninţe cu ruina şi cu răsturnarea totală Germania învinsă.
Această mişcare spartakistă, care a adus războiul civil,
răscoala, luptele de stradă şi care de-abia a fost sugrumată de
trupele rămase credincioase disciplinei armatei vechiului regim,
era dirijată, ca şi bolşevismul rusesc, de un Stat-Major de
84 Ibidem, Leit., p. 244.
85 Ibidem, Leit., 245.
86 G. Batault, 1 .cit., p. 297-298.
77
Dr. N.C. PAULESCU
intelectuali şi de propagandişti jidani, printre care cei mai faimoşi
au fost LIEBKNECHT şi ROSA LUXEMBURG.”
Reacţia „este însoţită de un puternic curent de antisemitism”.
87
„Austria propriu-zisă, şi în particular Viena, capitala sa, era
înainte de război pământul ales pentru jidani… Imensa majoritate a
conducătorilor influenţi ai socialismului austriac erau, şi încă sunt,
israeliţi. Dar Austria a fost, prin partidul creştinilor-sociali ai lui
LUEGER, patria antisemitismului celui mai militant, care îşi ia
acum din nou avânt”88, sub ameninţările bolşevismului.
„Antisemitismul se dezvoltă astăzi şi în ţări ca Italia; el
începe să încolţească chiar în Elveţia. El reprezintă opoziţia
politicii de invadare a tiranilor jidani din Rusia bolşevică, a căror
propagandă şi manopere ascunse tind să împrăştie, în lumea
întreagă, mişcarea lor de distrugere naţională şi de disoluţie
socială.”89
În plus „în marile ţări victorioase: Franţa, Anglia, Statele
Unite, reacţia contra bolşevismului este însoţită de…. naşterea, mai
mult sau mai puţin însemnată, a mişcării antisemite.”90
„Putem deci conchide că renaşterea antisemitismului este un
fenomen de o realitate incontestabilă şi că ea este datorată mai ales
preponderenţei elementelor jidăneşti în dirijarea revoluţiei şi în
propaganda bolşevică atât în Rusia, cât şi în restul lumii.”91
„Această renaştere a antisemitismului este semn că o criză
profundă agită lumea şi indică o mare cotitură a istoriei. După
groaznicul cataclism al războiului, care a încurcat totul, ea anunţă
o perioadă nouă, care se va deschide fie că triumfă naţionalităţile,
fie că triumfă internaţionalismul economic şi revoluţionar.”92
„De altfel, ne găsim în faţa unei înţelegeri tacite între cele
două Internaţionale, cea liberalistă, a aurului, şi cea socialistă, a
sângelui, adică între finanţa şi revoluţie, care au în fruntea lor o
elită de jidani. Internaţionala financiară şi Internaţionala
87 Ibidem, l.cit., p. 301.
88 Ibidem. l.cit., p. 302.
89 Ibidem, l.cit., p. 304.
90 Ibidem, l.cit., p. 304.
91 Ibidem, Leit, p. 304.
92 Ibidem, Leit., p. 319.
78
Cele patru patimi
revoluţionară au luat toate dispoziţiile pentru ca să exploateze
ordinea sau, mai exact, dezordinea nouă, în vederea nu numai a
beneficiilor imediate, ci şi în scopul de a face să triumfe cu
vremea, în detrimentul civilizaţiilor occidentale nu ştiu care ideal
oriental, obscur, inexprimat şi formidabil” 93, cu alte cuvinte
idealul canibalic al Talmudului.
Schisma în socialism
Veşti îmbucurătoare vin mereu şi de pretutindeni, din ţară, şi
mai ales din străinătate. Ceasul cel din urmă al socialismului a
sunat. Zâzania i-a separat în două pe partizanii acestei pacoste
internaţionale. Iată ce zice în această privinţă manifestul fracţiei
bolşevico-comuniste de la noi:
„Între curentul social-democrat şi cel comunist există azi o
prăpastie de netrecut, care face imposibilă continuarea convieţuirii
acestor curente în cadrul aceluiaşi partid!” Prin urmare, o
dezbinare iremediabilă s-a produs între jidani şi goimii socialişti.
Într-adevăr, evreii, grăbiţi să escaladeze Tronul Lumii, au
profitat de nenorocirile războiului mondial şi s-au instalat la cârmă
în fostul imperiu rusesc.
Pentru a se menţine la putere, ei au aplicat integral metoda
asiatică, prescrisă de Talmud. Astfel, după ce i-au ucis pe goimii
ce puteau să se împotrivească tiraniei lor, ei i-au transformat pe cei
inofensivi în robi (proletari) şi îi ţin în respect prin jujăul foamei.
Dar graba strică treaba. Asemenea bobârnac i-a trezit din
narcoza semitică pe goimii socialişti din alte ţări, care au văzut cu
ochii lor cum camarazii lor tăiaţi împrejur îşi bat joc de ei şi îi
tratează ca pe nişte vite de muncă, bune de pus la jug. Păcăliţi
amarnic în cele mai scumpe aşteptări, ei se revoltară şi se
despărţiră cu mare alai de harcălii despoţi. În urmă, ei întocmiră o
Internaţională aparte, cea din Amsterdam, duşmană de moarte a
Internaţionalei jidăneşti din Moscova.

Noua Internaţională goimă, ce nu-i mai are conducători pe
evreii cu adevărat internaţionali, se va opri încetul cu încetul şi va
sfârşi prin a-şi da duhul.
Internaţionala moscovită, căreia nu i-a mai rămas printre
căpetenii decât un număr foarte restrâns de goimi ce sunt ori
vicioşi, ori imbecili, este înfuriată împotriva rivalei sale, pe care o
afuriseşte, dându-i epitetele infamante de burgheză şi de
trădătoare. Ea se încăpăţânează să încerce, prin războaie
interminabile, să arunce laţul pe grumazul omenirii. Dar, acum că
s-a demascat, înfrângerea ei este fatală şi iminentă.
HRISTOS a zis: „Toată împărăţia ce se împerechează întru
sine se pustieşte.” Aceasta este soarta rezervată socialismului
jidănesc.
Îmi aduc aminte, cu milă şi în acelaşi timp cu scârbă, de
nesfârşitele procesiuni socialiste, care anii trecuţi se perindau pe
străzile Capitalei şi ai căror manifestanţi priveau la publicul
spectator cu o fudulie dispreţuitoare. Ei nu ştiau sărmanii că se
mândreau ca proştii, căci în realitate ei nu făceau decât să
îndeplinească slujba unor slugi evreieşti.
Sper că cine va citi cartea aceasta, ce este dedicată
muncitorilor, se va feri, de acum înainte, să mai apară pe scena
unui spectacol atât de degradator.
Şi, ca să înţelegeţi cum jidănimea a putut să orbească
omenirea printr-o doctrină de o inepţie nemaipomenită, este de
ajuns să ştiţi că jidanii au avut îndrăzneala să facă din însuşi
Dumnezeu un complice al lor, zicând: „Hristos a fost socialist.”
Nu se poate închipui un mai mare sacrilegiu când este ştiut
de oricine că HRISTOS a venit pe pământ ca să combată hoţia, nu
ca să o încurajeze. De altfel, vom alerga la divinele Sale învăţături
să scăpăm lumea de lepra jidănească a socialismului.
Şi aceste învăţături nu se pot căpăta, în totalitatea lor, decât
într-o şcoală de educaţie morală. Numai educându-i astfel pe
oameni vom ajunge să rezolvăm paşnic problema socială.
80
Cele patru patimi
IV. TRUFIA
(Patima de dominaţie)
Instinctul de dominaţie. Oamenii nu vieţuiesc singuri. Ei se
adună unul cu celălalt şi formează nişte societăţi naturale, ce se
numesc familii, triburi sau comune şi naţii.
Astfel, bunăoară, Ion nu trăieşte singur. El locuieşte
împreună cu soţia lui Măria şi cu copiii lor. Cu toţii alcătuiesc o
mică societate, adică o familie.
Însă o familie nu trăieşte singură, ca şi când s-ar afla într-un
loc pustiu. Ci, dimpotrivă, ea se adună cu alte familii şi formează
împreună o societate mai mare: un trib sau o comună, un sat sau un
oraş.
Dar oamenii din satele şi din oraşele vecine vorbesc toţi
româneşte. Pe când, dacă treci Tisa, sau Dunărea sau Nistrul, dai
de oameni ce nu vorbesc româneşte, ci ungureşte, bulgăreşte,
ruseşte.
Prin urmare, toţi oamenii care vorbesc aceeaşi limbă şi sunt
de aceeaşi obârşie se adună împreună şi formează o societate
foarte mare: un neam sau o naţie.
Şi, lucru curios! Asemenea societăţi naturale se întâlnesc şi la
animale, probă că toate fiinţele vieţuitoare sunt zămislite de
aceeaşi înţelepciune dumnezeiască. Cine nu a văzut, bunăoară,
familia formată din cocoş, cu găina şi cu puii lor? Cine nu
cunoaşte haitele lupilor, cârdurile berzelor şi ale cocorilor, stolurile
rândunelelor şi ale vrăbiilor?
Pentru ca oamenii să formeze societăţi naturale (familii,
triburi sau naţii) în care să poată trăi, ei sunt legaţi între ei prin
nişte sentimente de iubire, ce fac parte din instinctele sociale.
Astfel, există o iubire familială, o iubire tribală, o iubire
naţională, căreia i se mai zice şi naţionalism.
Aşa, de pildă, Ion îşi iubeşte femeia şi copiii mai mult ca pe
oricine altul; iar, dacă este soţ şi tată bun, îi iubeşte mai mult ca pe
ochii din cap. El îi iubeşte şi pe consătenii săi, mai mult decât pe
cei ce locuiesc în vreo comună îndepărtată. El îi iubeşte de
81
Dr. N.C. PAULESCU
asemenea pe toţi câţi sunt de acelaşi neam şi vorbesc aceeaşi limbă
cu el şi îi preferă faţă de străini. Îi sunt dragi românii şi pe cel mai
nepricopsit dintre ei nu l-ar da nici pe o mie de unguri trufaşi sau
de bulgari încăpăţânaţi. Şi băgaţi de seamă că Ion nu are nici un
merit că îşi iubeşte nevasta şi copiii, că îşi iubeşte satul, că îşi
iubeşte ţara.
Şi zic că nu are nici un merit pentru că Dumnezeu i-a dat
această iubire instinctivă, care este trebuincioasă omenirii, după
cum i-a dat mâinile să lucreze şi picioarele să umble. Dar iubirea
nu este de ajuns pentru a alcătui o societate naturală. Mai trebuie
ca societatea să aibă un cap, un domnitor, care să îi menţină pacea
dinăuntru şi să o apere de primejdiile din afară. Această însărcinare
într-o familie o au părinţii, iar într-o naţie o are suveranul.
Funcţia de părinte şi cea de suveran sunt lăsate de
Dumnezeu. Ele dau celor cărora le exercită mari griji şi mari
osteneli. Dar, în acelaşi timp, ele le aduc şi mari mulţumiri, prin
respectul cu care sunt înconjuraţi şi prin supunerea cu care sunt
răsplătiţi pentru munca lor altruistă.
Patima de dominaţie. Ei bine, asemenea mulţumiri dau
naştere patimii de dominaţie. Această patimă consistă în urmărirea
exclusivă a plăcerii egoiste, cu neglijarea totală a intereselor
familiale sau obşteşti.
Aşa, de exemplu, un suveran, infectat de acest viciu, caută
numai avantajele de tot felul ale puterii, fără să ţină seama de
obligaţiile suveranităţii, faţă de popor. Dominaţia se transformă
astfel în tiranie. Omenirea datorează acestei patimi cele mai
grozave catastrofe pe care este silită să le îndure.
Patima de dominaţie nu este altceva decât păcatul originar,
pe care Biblia îl îmbracă într-o frumoasă alegorie.
Adam, întâiul om, trăia mulţumit cu Eva, soţia sa, în
desfătările raiului pământesc. El era pe deplin satisfăcut de
bunătăţile cu care Dumnezeu îl înzestrase din belşug şi sufletul său
se închina cu recunoştinţă înaintea tronului Celui prea înalt. Dar
Diavolul era gelos. Sub masca ipocrită a şarpelui, el a ispitit-o pe
Eva şi prin ea pe Adam, cu aceste cuvinte: „Veţi fi ca nişte
Dumnezei!”
82
Cele patru patimi
Atât a fost de ajuns ca otrava nemulţumirii cu ce avea să intre
în mădularele omului… Şi să aibă ca urmare izgonirea din Rai,
adică pierderea fericirii, atât pentru el, cât şi pentru seminţia sa.
Varietăţile acestui viciu
I.În familie, patima de dominaţie se observă rareori astăzi,
deoarece creştinismul a îndulcit moravurile monstruoase ale
păgânismului de altădată. În vechime însă, bunăoară la
romani, un tată avea drept de viaţă şi de moarte asupra femeii
şi asupra copiilor săi. El putea chiar să îi vândă ca pe nişte
robi.
II.În naţie, viciul de dominaţie atinge punctul culminant; el
cuprinde în mrejele lui toate clasele sociale, de la cea din
urmă, până la cea dintâi.
El se prezintă sub aspecte multiple.
1. Trufia, mândria, orgoliul. Această nefastă patimă
infectează pe orice om, făcându-l să nu se mulţumească cu starea
în care se află şi să se revolte împotriva lui Dumnezeu, care nu îl
pune deasupra semenilor săi.
„Veţi fi ca nişte Dumnezei”, murmură Diavolul trufiei în
surdină tuturor oamenilor: mari şi mici, bogaţi şi săraci, tineri şi
bătrâni. Şi toţi sunt cuprinşi de dorinţa nebună de a părea mai mult
decât sunt în realitate, adică mai tineri, mai frumoşi, mai puternici,
mai deştepţi, mai învăţaţi, mai bogaţi, mai suspuşi… Toţi vor
laude, onoruri, osanale ca şi când ar fi Dumnezei!
Astfel, flagelul mândriei şi al îngâmfării se întinde asupra
întregii omeniri.
Duelul. O urmare tragică a trufiei oarbe este duelul, care îşi
are originea în obiceiurile diavoleşti ale barbarilor ce au doborât
Imperiul Roman. Aceşti sălbatici răzbunau insultele şi
neînţelegerile, chiar pe cele mai neînsemnate, prin sabie şi
impuneau lupta, prin îngâmfare, căci cel care nu o primea era
dispreţuit ca laş şi ca fricos.
Biserica creştină a avut mult de furcă cu asemenea moravuri
sanguinare. Ea a sfârşit prin a învinge şi a extirpat din lume acest
flagel ucigaş, care, la un moment dat, la începutul Evului Mediu,
ameninţa să depopuleze aproape întreaga Europă.
83
Dr. N.C. PAULESCU
Astăzi se găsesc, pe ici, pe colo, mai ales în ţările din Apus,
imbecili care, împinşi de tendinţe atavice, caută să învieze această
pacoste infernală.
Pe noi ne-a ferit Dumnezeu de asemenea flagel; şi numai
câţiva filfizoni, care, ca maimuţele, imită mai ales ce este rău la
alte neamuri, îşi fac un fel de fală din a vorbi de duel.
Să râdem de ei, căci sunt periculoşi. Dar să râdem cu milă,
căci sunt fraţi de-ai noştri care, din neştiinţă, se fac caraghioşii
diavolului.
2. Luxul. O manifestare foarte răspândită a dragostei de
mărire deşartă este luxul smintit, care se observă din palate până în
colibe. Această plagă detestabilă consistă într-o bogăţie
extraordinară, dar mincinoasă, a îmbrăcăminţii, a podoabelor, şi
mai ales a giuvaerurilor etc.
Luxoşii îşi procură asemenea obiecte, care de multe ori nu le
sunt de nici un folos, cheltuind peste puterile pungii lor, numai şi
numai în vederea fuduliei.
Ei risipesc averea, adunată cu multă trudă de alţii pentru
satisfacerea trebuinţelor familiei; ba chiar sunt unii care
contractează datorii ca să îşi satisfacă această blestemată patimă şi
ajung să se ruineze şi să cadă într-o mizerie binemeritată.
Luxul este relativ cu averea individului; ceea ce este lux
pentru sărac nu este lux pentru bogat, aşa că el se întâlneşte în
toate treptele societăţii.
Moda. Un apedince grotesc al luxului este moda, ce este
ruinătoare atât pentru pungă, cât şi pentru sănătate. Ea bântuie cu
furie mai cu seama printre femei. Ea le obligă pe doamne să umble
decoltate şi cu rochiile scurte până aproape de genunchi, lăsând
astfel să se vadă ciorapii diafani de mătase şi pantofii delicaţi, stil
Louis XV.
Şi, ceea ce este greu de înţeles, această ţinută indecentă este
aceeaşi în zilele călduroase ale verii ca şi în timpul iernilor
geroase, când crapă lemnele şi pietrele de ger.
Or, o asemnenea stupiditate face loc bolilor de plămâni, de
intestine şi chiar de rinichi. Într-adevăr, o răceală la piept provoacă
congestii bronho-pulmonare, pe care se grefează uşor o pneumonie
sau o tuberculoză. Iar o răceală la picioare produce enterite foarte
84
Cele patru patimi
dureroase (mai ales entero-colite muco-membranoase) şi adesea
chiar nefrite grave, zise a frigore, ce pot fi mortale. Aceste maladii
feminine, care de câţiva ani s-au înmulţit în mod îngrijorător, miau
atras cândva atenţia, căci sunt medic.
Vrând să precizez obârşia lor iniţială, m-am adresat la Paris,
de unde vine moda, şi am aflat lucruri de necrezut şi chiar de
neînchipuit. Ascultaţi şi vă cruciţi! Arbitrul modei feminine este
un evrei libidinos, originar din Turcia. El are meteahna
turcoaicelor cu şalvari şi sâni goi, pe care i-a văzut în tinereţe prin
lupanarele Istanbulului. El ar vrea să transforme lumea întreagă
într-un fel de harem jidănesc.
Moda îşi întinde efectele-i răufăcătoare până la sate.94
De astfel, luxul şi moda nu produc câtuşi de puţin admiraţia
celor mulţi, cum cred pătimaşii, ci dimpotrivă, dispreţul, dezgustul
sau gelozia, invidia şi ura, care sunt fructe ale Diavolului.
3.Abuzul de putere. Un suveran are mii şi milioane de supuşi.
Ca să poată să îi ţină pe toţi în pace şi să-i apere de duşmanii
de afară, el are funcţionari, ce formează guvernul şi poliţia,
magistratura, armata etc.
Toţi aceşti slujbaşi ai statului, de la primul ministru, la cel
din urmă om din stat, primesc o parte mai mare sau mai mică din
autoritatea suveranului şi se bucură mai mult sau mai puţin de
respectul şi de supunerea concetăţenilor lor. Ei bine, în această
consideraţie se încuiba adesea viciul despotismului.
„Veţi fi ca nişte Dumnezei”, răsună la urechile funcţionarilor
de tot soiul fulgerătura perfidă a trufiei. Iar ei sunt luaţi de o
îngâmfare oarbă, iau un aer arogant şi vorbesc cu o trufie
obraznică şi dispreţuitoare. Ei devin astfel adevăraţi zbiri ce se
aruncă asupra bietului popor, pe care îl sugrumă.
În unele naţii se formează chiar caste privilegiate de satrapi
ereditari, numiţi nobili, care din tată în fiu împilează şi asupresc
94 Vezi adesea la horă fete de ţărani îmbrăcate cu rochii de mătase (care se taie stând în dulap) şi încălţate cu
pantofi Louis XV (ale căror tălpi sunt de carton). Ele au fost pingelite cu asemenea mardale de jupan Iţic Şloim sin
Ghindală; totuşi ele se plimbă cu nasul pe sus, printre consătenele lor îmbrăcate în superbul port ţărănesc, cărora le
aruncă priviri dispreţuitoare. Ele îţi fac aceeaşi impresie caraghioasă ca un oarecare rege balaoacheş din Africa
(ţara hotentoţilor), care se împopoţona cu un joben, uitând însă că era desculţ. Şi când te gândeşti că lumea întreagă
admiră costumul românesc pe care ele îl nesocotesc! Nu numai cucoanele din Bucureşti se mândresc să îmbrace
frumoasele bluze făcute de ţărănci, dar la Paris sunt prăvălii mari, în care nişte jidani fac bani vânzând cu preţuri
colosal de scumpe broderii zise moldoveneşti. Iar bogătaşii omenirii se fălesc că pot să-şi pună pe ei pânza
ţărănească, ţesută şi cusută de românce. Regina Elisabeta. Înainte de-a muri, „a vrut şi a cerut să fie îmbrăcată,
pentru această ultima dată, într-o rochie albă făcută din pânză românească” (Universul, 21 februarie 1916).
85
Dr. N.C. PAULESCU
fără răspundere mulţimea nenorociţilor, pe spatele cărora trăiesc ca
paraziţii.
4. Demagogia. Politicienii care din cauza insuficienţei
intelectuale nu pot ajunge să se prosterneze la picioarele Talmudului
sau care, tot din asemenea cauză, au văzut porţile
palatului închizându-li-se în nas, se întorc către popor de la care
aşteaptă acum procopsirea şi se pun să îl linguşească în chip
grotesc şi dezgustător.
Pentru a fi aleşi în Parlament, de unde, impunând
suveranului, vor căpăta dregătorii repede îmbogăţitoare şi, după
cum le spune Diavolul trufiei, vor ajunge să fie „ca nişte
Dumnezei”, aceşti lingăi ai celui ce dă mai mult făgăduiesc
alegătorilor marea cu sarea. Ei le dăruiesc… ce este al altuia. Ei
propovăduiesc în special confiscarea proprietăţilor celor ce nu
votează pentru ei, în profitul sau al mulţimii alegătoare (demagogi
propriu-zişi), sau în folosul neamului jidănesc (socialişti,
bolşevici).
Bineînţeles, după ce au ajuns la putere, ei se grăbesc să uite
făgăduielile, fiind foarte ocupaţi să se căpătuiască.
Această pacoste socială constituie plaga canceroasă care
roade omenirea de azi.
5. Tirania. Suveranii naţiilor, regii şi împăraţii, sunt mai mult
ca oricine ispitiţi de Diavolul trufiei, care le şopteşte fără încetare:
„Veţi fi ca nişte Dumnezei.” Ei sunt cuprinşi de un orgoliu ce nu
are margini.
Iată în ce termeni nebuneşti WILHEM al II-lea vorbeşte
despre el: „Eu sunt instrumentul Celui prea înalt! Eu îi sunt spada
şi reprezentantul Său pe pământ! Nenorocire şi moarte tuturor
celor ce nu cred în misiunea mea!”95
Toti ceilalţi monştri sanguinari de care este plină istoria
omenirii au avut probabil o asemenea opinie despre ei înşişi. Ei sau
crezut trimişii lui Dumnezeu!96
Înţelegeţi acum de ce aceşti monarhi vicioşi oprimă prin tot
felul de violenţe popoarele peste care domnesc şi de ce, căutând
ceartă naţiilor vecine, dezlănţuie războaie înfiorătoare.
95 Proclamaţia către trupele de Est, septembrie 1914 (După „Le Matin”. Viitorul, 16 aprilie 1919).
96 De altfel, faimosul Attila se intitula „Biciul lui Dumnezeu”.
86
Cele patru patimi
Cred că nu mai este nevoie să vă spun ce este tirania, căci o
cunoaşteţi din istoria părinţilor şi din cea a fraţilor cu care ne-am
unit.
Nu vă voi vorbi, pentru moment, nici despre ce este războiul
şi care îi sunt urmările cumplite, căci i-aţi golit în întregime
paharul plin de grozavă amărăciune.
Vă voi aminti numai una din cele mai ruşinoase consecinţe
ale războiului, şi anume robia, care a înflorit în antichitate şi pe
care creştinismul a izbutit să o suprime aproape cu desăvârşire.
Robia consistă în faptul că cuceritorul devenea stăpân, cu putere
absolută şi nelimitată, asupra persoanei şi asupra muncii
captivului. El putea să dispună de acesta după plac, adică putea săl
ipotecheze, să-l vândă, să-l bată, să-l tortureze, să-l omoare şi
chiar să-l trimită în circuri pentru a fi sfâşiat de bestiile sălbatice.
Asemenea pacoste nu se mai întâlneşte astăzi decât la
discipolii lui Mahomed.
6. Dominaţia universală. În antichitate, multe popoare, ca
asirienii, perşii, egiptenii, au râvnit la întâietate. Dar singuri
romanii au domnit efectiv asupra lumii atunci cunoscute. După
prăbuşirea Imperiului Roman, popoarele barbare, care l-au
înlocuit, nu s-au gândit la supremaţie. Şi tocmai în zilele noastre,
asemenea tendinţe pătimaşe se ivesc la nemţi (pan-germanism), la
ruşi (pan-slavism) şi mai ales la englezi, care au pus deja stăpânire
pe toate mările.
Dar ideea de a domni asupra întregii omeniri nu a încolţit
decât în căpăţâna seacă a semiţilor (turci şi evrei), care au falsificat
doctrina mântuitoate a lui Hristos. Şi această năzbâtie este
întreţinută de elucubraţiile Coranului şi ale Talmudului, adică ale
legislaţiilor lor politico-religioase.
Mahomedanii au dat cu coada în vale şi au renunţat la
himericele lor speranţe.
Jidanii însă, care acum îşi iau avânt ca să escaladeze tronul
suprem visat, au făurit un plan de luptă de o perfidie diavolească şi
l-au şi pus în aplicare. Părăsiţi ca întotdeauna şi incapabili de a
îndeplini o treabă, chiar atunci când este vorba de propriul interes,
ei au recurs la manoperele liberalismului francmasonic şi au
transformat în proletari o bună parte a oamenilor.
87
Dr. N.C. PAULESCU
În urmă ei s-au servit de aceşti robi dispreţuiţi pentru ca prin
socialism şi mai cu seamă prin bolşevism să îi întoarcă împotriva
organizării naturale a naţiilor, cu scopul ca, dărâmând-o, să
întroneze împărăţia universală a lui Israel.
TROŢKI şi BELA KUHN au reuşii să instaleze aceasta
monarhie (poreclită dictatura proletariatului) în Rusia şi în
Ungaria, având rezultate evidente. Într-adevăr, ţări care altădată au
fost fericite au fost transformate în cimitire lugubre, iar peste
ruinele fumegânde s-a întins pecinginea mortală a războiului, deşi.
atunci când revoluţia a izbucnit, s-a trâmbiţat în toată lumea că ea
are ca ţintă încetarea măcelului.
Şi totuşi jidanii pretind că ei vor desfiinţa războiul, ceea ce
desigur se va întâmpla când omenirea devenită roabă netrebnică,
ţinută în lanţ prin botniţa domolitoare a foamei, va avea un singur
stăpân… pe IUDA
Remedii generale. Să vedem acum ce remedii prescrie
înţelepciunea omenească împotriva patimii de dominaţie.
I. Marii filosofi nu ştiu ce sunt viciile şi, dacă se ocupă de
tiranie ca PLATON, este pentru a o recomanda şi chiar a o înăspri.
II. Legislaţiile civile, vechi şi noi, încurajează despotismul
în loc să-l combată. Astfel, Dreptul Roman îl pune pe împărat
deasupra legilor. El îi dă o putere absolută şi dreptul de viaţă şi de
moarte asupra tuturor supuşilor, drept din care au rezultat sute de
mii de martiri creştini. Pe vremea acestor suverani, războaiele erau
dese şi crude şi aveau ca urmări exterminarea naţiei învinse şi
luarea în robie a nenorociţilor rămaşi în viaţă.
III. Legislaţiile religioase sunt şi ele mute în această
privinţă, căci autorii lor nu au nici o idee despre ce este o patimă.
Chiar Legea lui MOISE permite despotismul regilor, războaiele şi
sclavia. Şi nici nu mai este vorba de Coran şi de Talmud, care,
după cum ştiţi, fac din viciul dominaţiei un idol divinizat. Tirania
sultanilor întrece tot ce îşi poate cineva închipui, iar războaiele
mahomedanilor sunt cunoscute prin ferocitatea lor sanguinară. De
asemenea, Talmudul le dă evreilor un drept de dominaţie absolută
asupra a tot ce nu este evreu, adică asupra întregii omeniri. El
proclamă că singuri jidovii sunt oamenii, pe când goimii nu sunt
decât animale.
88
Cele patru patimi
„Urmaşi ai lui Abraham, Domnul v-a zis: …voi sunteţi
oameni – pe când celelalte popoare ale lumii sunt formate nu din
oameni… ci din animale.”97
Goimii fiind nişte bestii, date de însuşi Dumnezeu jidanilor,
aceştia au asupra lor drept de viaţă şi de moarte, pe care omul îl are
asupra dobitoacelor şi mai ales acela de a le exploata ca pe nişte
vite de muncă, cât poate şi în singurul său profit.
„Precum oamenii domnesc asupra animalelor, aşa şi evreii
trebuie să domnească asupra celorlalte naţii ale pământului.”98
În plus, Talmudul, ca şi Dreptul Roman, admite robia: el îl
dezbracă pe rob de orice personalitate şi îl aseamănă cu un simplu
obiect neînsufleţit.
Remedii creştine. Omenirea este deci incapabilă prin ea
însăşi să pună stavilă patimii de dominaţie. De aceea Dumnezeu,
în bunătatea-I infinită, a hotărât să se manifeste oamenilor şi să îi
înveţe cum să se ferească de cursa diavolească.
Prin ipostaza „Cuvântului”, El a dat omenirii o idee de
Dumnezeu, necunoscută în lume, aceea de Tată bun, iubitor şi
milostiv. Din această luminoasă idee, rezultă că oamenii, fiind toţi
fraţi, ca fii ai aceluiaşi Tată, războiul şi robia trebuie să dispară.
Apoi HRISTOS, care a venit pe pământ să readucă „pacea
între oamenii de bunăvoinţă”, atacă direct viciul dominaţiei, şi
învăţăturile Sale în această privinţă formează o bună parte din
Evanghelii. El începe prin a le arăta oamenilor cât de grea este
sarcina celor ce ajung în capul naţiilor şi îi îndeamnă pe aceştia să
lucreze nu în profitul lor, ci pentru binele obştesc.
„Ştiţi că prinţii păgânilor îi domnesc pre ei şi cei mari îi
stăpânesc pre dânşii. Iar întru voi (creştinii – n.n.) nu va fi aşa: ci
care dintre voi vrea să fie mai mare să fie vouă slugă şi care dintre
voi vrea să fie întâi să fie vouă rob.”
În urmă El combate trufia, ce infectează toate treptele scării
sociale: „Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza în
locul cel mai de sus, ca nu cumva să fie chemat de dânsul un altul
mai cinstit decât tine. Şi viind cel ce pre tine şi pre acela l-a
chemat, îşi va zice: Dă locul acestuia. Şi atunci, te vei duce cu
97 Paulescu, Spitalul, Talmudul etc. p. 51.
98 Idem, Leit., p. 51.
89
Dr. N.C. PAULESCU
ruşine în locul cel mai de jos. Ci, când vei fi chemat, mergând, şezi
la locul cel din urmă. Iar când va veni cel ce te-a chemat să-ţi zică
ţie: Prietene, urcă-te mai sus, atunci îţi va face ţie cinste înaintea
celor ce vor sta împreună cu tine. Că tot ce se înalţă se va smeri şi
tot ce se smereşte se va înălţa.”
Şi, ca să stârpească pentru vecie războaiele, HRISTOS
organizează omenirea într-o societate unică în fruntea căreia El
pune un şef, ce-L reprezintă pe Dumnezeu.
„Şi va fi o turmă şi un păstor.”
Din nenorocire, omenirea nu a priceput încă absoluta
necesitate a acestei organizări divine, care singură este în stare să
se ocupe de cel mai îngrozitor cataclism diavolesc.
Dar, pentru ca remediile creştine să dea rodul aşteptat,
trebuie ca oamenii să aibă o idee clară asupra trufiei şi asupra
consecinţelor la care ea duce.
Asemenea idei nu se pot dobândi decât printr-o asociaţie de
educaţie reciprocă, de care ne vom ocupa mai departe.

loading...

URMĂRILE PATIMII TRUFIEI
RĂZBOIUL ŞI INSTINCTELE
Instinctele sunt darurile cele mai preţioase pe care Creatorul
le-a dat fiinţelor vieţuitoare. Ele sunt nu numai nişte acte
indispensabile vieţii, dar în acelaşi timp sunt şi izvoarele fericirii
când oamenii (probabil şi animalele) îndeplinesc punctual legile
naturii.
Într-adevăr, ca să fie fericit, omul nu are altă treabă decât:
1. să îşi sature foamea cu mâncăruri gustoase şi să îşi
potolească setea cu apă limpede şi rece;
2. să nu aibă nici un duşman de care să se teamă;
3. să se bucure de o soţie frumoasă, harnică şi înţeleaptă, care
să îi nască copii sănătoşi şi ascultători;
4. să îşi clădească o locuinţă confortabilă, să posede o
moşioară din care să scoată hrana familiei şi să îşi adune
provizii pentru vreme de iarnă;
5. în sfârşit, prin calităţile sale intelectuale, să fie apreciat de
semenii săi, care să îl aleagă primar ori deputat şi astfel să
ajungă chiar ministru.
Prin urmare, când aceste condiţii instinctive sunt îndeplinite,
omul atinge culmea fericirii.
Or, războiul nesocoteşte toate instinctele. El este deci în
contrazicere cu legile naturale şi nu poate fi o operă dumnezeiască.
Instinctele, după cum am mai spus, sunt de două feluri:
1.individuale;
2.sociale.
I. INSTINCTELE INDIVIDUALE
Războiul loveşte în instinctele individuale de nutriţie, de
apărare şi de reproducţie.
1. Instinctul de nutriţie este torturat prin perspectiva
foamei, fatala însoţitoare a războiului.
Într-adevăr, lipsa din ce în ce mai simţită de alimente
indispensabile, dintre care unele s-au sfârşit pentru multă vreme, îi
91
Dr. N.C. PAULESCU
chinuieşte pe bieţii oameni în mod îngrozitor. Astfel, în Bucureşti,
pe timpul ocupaţiei germane, viaţa a fost de o scumpete
fenomenală şi preţurile alimentelor deveniseră inabordabile pentru
marea majoritate a populaţiei, semn că foametea bătea la uşă.
2. Instinctele de relaţie sunt, mai presus de toate, adânc
izbite de pacostea războiului. Să-i lăsăm de-o parte pe militarii de
pe front, care au luat parte la fiorosul măcel şi care îşi vor descrie
impresiile. Să nu vorbim deci decât de groaza de moarte a celor
rămaşi acasă, care au asistat la atacuri de aeroplane îndreptate
asupra copiilor, femeilor şi bătrânilor.
Scena începe prin glasul clopotului cel mare al Mitropoliei,
căruia imediat i se asociază sunetele pluritonale ale clopotelor
tuturor bisericilor din Bucureşti, formând împreună un fel de
concert jalnic, anticipat, pentru cei ce vor muri. La acest dangăt
funebru se adaugă fluierăturile prelungite ale sergenţilor de stradă,
ce seamănă cu urletul a pustiu al unui câine, prevestitor de
nenorociri. Curând după aceea, semnalele de alarmă amuţesc şi
sunt înlocuite cu o linişte mormântală, întreruptă numai de paşii
grăbiţi ai câtorva trecători ce îşi caută adăpost. Femeile, mai ales,
sunt palide ca nişte cadavre şi sunt incapabile să îşi adune ideile;
ele tremură ca varga şi nu pot să suporte nici măcar vorba dulce a
unei persoane iubite. Toată lumea aşteaptă, într-o anxietate indescriptibilă,
desfăşurarea peripeţiilor ucigaşe ce s-au anunţat.
Deodată văzduhul este sfâşiat de un trăsnet sinistru. Acest
formidabil zgomot este urmat imediat de altele la fel, ce se succed
la scurte intervale, alternând cu bubuiturile tunurilor de pe pământ.
Crezi că eşti în infern şi maşinalmente pleci genunchiul strigând
către Cel Atotputernic: „Părinte, fie-ţi milă de noi!”
Bombardarea şi canonada nu durează decât vreun sfert de
ceas, care ţi se pare mai lung decât un secol şi pe urmă totul reintră
în repaos… până la viitorul atac.
3. Instinctul de reproducţie este şi el anihilat prin distrugerea
familiei. În locul lui, răsare ciuperca veninoasă a patimii desfrâului
care îi transformă pe oameni în satiri monstruoşi… ca aceia care în
timpul invaziei bulgaro-nemţeşti au pângărit copile şi au siluit
chiar bătrâne de peste 70 de ani.
92
Cele patru patimi
II. INSTINCTELE SOCIALE
Războiul izbeşte mai ales în instinctele sociale: de familie şi
de naţie.
1. Instinctele de familie
Urgia războiului pătrunde în sanctuarul binecuvântat al
familiei.
a) Iubirea părintească este zdrobită când cel trimis la moarte
este un tânăr de-abia ieşit din copilărie. Jalea deznădăjduită a
milioane de mame, care au umplut lumea întreagă cu ţipetele
durerii lor nemărginite, îţi arată imensitatea sacrificiului ce se cere
acestor nenorocite martire. Şi notaţi bine că este vorba de cel mai
puternic sentiment instinctiv, care le împinge chiar şi pe animale
să-şi dea bucuros viaţa pentru a o salva pe cea scumpă a
progeniturii. Astfel sunt răsplătite grijile, lacrimile, nopţile albe din
timpul nenumăratelor boli ale copilăriei. Astfel este spulberată
ţinta pentru care părinţii şi-au jertfit munca unei existenţe întregi.
Astfel este nimicită speranţa bietei mame, care de multe ori şi-a
crescut fiul în lipsurile sărăciei şi în privaţiunile văduviei.
b)Iubirea conjugală este sfâşiată când cel care este soldat a
atins maturitatea şi este însurat. Acest sentiment instinctiv,
duios şi delicat nu poate rezista forţei brutale care-l smulge
pe soţ din braţele soţiei şi îl aruncă în plin măcel. Legătura
divină a familiei, adică pactul fundamental al omenirii, este
astfel iremediabil distrusă, de o nemernică mână
omenească.
c)Bineînţeles că instinctul de dominaţie şi de subordonare
în familie este şi el suprimat, prin îndepărtarea şefului
acestei minuscule societăţi omeneşti. Copiii care
supravieţuiesc dezastrului, nemaiprimind o educaţie
familială serioasă, sunt destinaţi să fie rău nărăviţi, să se
dezbine între ei şi să constituie un teren favorabil pentru
toate viciile.
d)Instinctul de proprietate este şi el grav atins prin război.
Într-adevăr, când tatăl a fost luat, i s-a răpit familiei
singurul ei sprijin, singura fiinţă care procura hrană
familiei. Şi, într-adevăr, după plecarea acestui reazem
93
Dr. N.C. PAULESCU
nepreţuit, nenorociţii lăsaţi în urma lui, în voia întâmplării,
cad adesea într-o neagră mizerie şi rămân pe drumuri, fără
nici un ajutor.
1. În ceea ce priveşte locuinţa, este de ajuns să spui că soarta
care o aşteaptă în timp de război poate fi descrisă prin următoarele
cuvinte fatidice: evacuarea, bombardarea, dărâmarea, incendierea
şi mai ales devastarea.
2.Terenul sau bucata de pământ care produce hrana organică
a familiei rămâne în mod fatal în paragină, din cauza lipsei
de braţe şi de vite de muncă, când nu este pustiit sau cu totul
distrus de efectele cumplite ale uneltelor omorâtoare de
oameni.
3.Cât despre provizii, ele sunt confiscate mai întâi de
conaţionali, apoi de duşmani99 şi nu mai pot fi reînnoite din
cauza necultivării pământului, a rechiziţionării animalelor de
transport, a întreruperii comunicaţiilor şi mai cu seamă a mizeriei
în care ajunge să cadă marea majoritate a populaţiei.
2. Instinctele de naţie
Instinctele de naţie sunt în de două feluri:
a) iubirea naţională, adică o oarecare simpatie faţă de cei ce
sunt de acelaşi neam;
b) supunerea înaintea puterii suverane.
Or, în timp de război, aceste două sentimente sunt exaltate la
extrem.
Iubirea naţională devine un fel de turbare exclusivistă. Iar
supunerea se transformă într-o cumplită sclavie, căci Constituţia,
legea fundamentală a naţiei ce garantează avutul şi viaţa
cetăţenilor, este suspendată, într-adevăr:
I
99 Când vrăjmaşul a invadat ţara, suferinţele băştinaşilor ajung la culme. Proprietatea încape pe mâna unor lupi
flămânzi, care nu lasă decât ceea ce nu pot să ia. Nu mai pomenesc de jafurile asupra negustorilor, meseriaşilor,
agricultorilor, a căror avere mobilă (mărfuri, maşini de tot felul, produse industriale, cereale, vite, păsări, vinuri
etc.) a fost confiscată în totalitate şi trimisă în străinătate; nici de devastarea caselor refugiaţilor, din care s-a
încărcat în camioane, automobile şi s-a expediat peste graniţă totul, de la covoare scumpe până la ultima otreapă de
bucătărie. Dar intruşii au mers cu neomenia până acolo că, în toiul iernii, i-au dezbrăcat în stradă pe trecători de
paltoane şi blănuri; au intrat în casele oamenilor săraci şi au luat aşternuturile, cearceafurile, plăpumile, saltelele,
ba încă la mulţi chiar rufele; în sfârşit, pe un ger cumplit, au smuls fără milă plăpumile ce-i înveleau pe copilaşii
zgribuliţi de frig.
94
Cele patru patimi
Constituţia dă chezăşie pentru avutul locuitorilor ţării.
„Proprietatea este sacră şi inviolabilă.” 100
Or, am arătat mai sus ce devin imobilele unei familii în timp
de război. În plus, prin „legea rechiziţionării”, Guvernul pune
mâna pe bunurile mobile ale tuturor membrilor naţiei; cu alte
cuvinte, el poate să jefuiască neamul întreg fără să ia asupra sa
vreo răspundere.
Astfel, bieţii oameni sunt literalmente dezbrăcaţi, mai ales
cei de la ţară, căci li se ia fără rost, nici discernământ, fără
prevedere, nici griji de viitor: mai întâi caii şi boii care îi ajutau să
agonisească pâinea cea de toate zilele a familiilor lor; pe urmă,
vacile, oile şi porcii care le procurau alimentele trebuincioase
pentru completarea hranei; apoi, carele şi căruţele, ce le serveau
pentru transportarea produselor pământului. În sfârşit, li se golesc
magaziile şi pătulele şi li se fură scoarţele ce împodobeau casa,
pânza ţărănească din care îşi făceau cămăşi şi izmene, până şi
ţoalele cu care femeia îşi îmbrăca şi îşi învelea copiii.
Nu era îndeajuns sumedenia de bani smulşi cu nemiluita prin
biruri peste biruri, tocmai pentru întreţinerea armatei? Mai trebuia
oare să se distrugă întreaga economie naţională prin confiscarea
uneltelor de muncă şi a tuturor mijloacelor de trai pentru ca să
ajungem… unde am şi ajuns… la un adevărat dezastru?
Şi cine comite această colosală şi nemiloasă hoţie asupra
neamului întreg? Sute şi mii de anonimi, pe care îi deleagă şi îi
acoperă Guvernul.
Ce garanţie de cinste şi de competenţă în aprecierea
lucrurilor rechiziţionate prezintă cei ce sunt însărcinaţi cu acest
imens furtigaş? Răspunsul ni-l dă un martor ocular101 care a scris
despre rechiziţia din 1913:
„Calul care făcea 200 de lei, onorata Comisie îl preţuia cu 80
de lei… Căruţe trainice, numai în fier lucrate, care costau 140-170
de lei una, au fost preţuite cu 50-60 de lei…” După război a venit
licitaţia. „Trăgea bietul om cu femeia şi copiii de cal, că este al lor;
dar administraţia îl oprea pentru licitaţie. Şi încă cum. Calul care
fusese preţuit 90 de lei se vindea acum cu 150-200 de lei… Aşa că
100 Constituţia, art. 19.
101 P. Chirica, Abuzurile săvârşite la rechiziţionarea pentru armată. Neamul românesc. 12 septembrie 1913, p.
985.
95
Dr. N.C. PAULESCU
bietul om trebuia să mai pună din punga lui ca să-şi ia dobitocul.”
Şi, indignat de asemenea procedare vitregă, acest bun român
adaugă: „De ce atâta indiferenţă faţă de banul muncit cu sudori de
ţăran?… De ce atâta dor de jumuleală – până şi în clipele astea
supreme prin care a trecut ţara?… De ce atâta bătaie de joc de
oameni blânzi şi darnici? Căci este ruşine să se poarte cineva cu ei
atât de mişeleşte şi de păgâneşte, jupuindu-i de avutul lor, mult,
puţin, cât au.”
Iată acum ce zice un ziar despre o rechiziţionare recentă:
„Din ordinul Ministerului de Război, au fost pedepsiţi aproape 50
de ofiţeri, pe cale disciplinară, pentru motivul că s-au dedat la
diferite abuzuri, cu ocazia rechiziţiilor făcute în Basarabia.”102
Un alt ziar spune într-o chestie identică: „Primim plângeri
din partea unor oameni săraci care ne roagă să atragem atenţia dlui
ministru de Război asupra modului cum se distribuie caii în
baza bonurilor de rechiziţie. Ni se semnalează abuzuri…”103
Dar nu este numai atât.
MONEDA HÂRTIE. În timpul războiului, Guvernul a
recurs la o rechiziţionare deghizată, sau, mai bine zis, la o spoliere
ascunsă, care a nenorocit ţara întreagă, dând-o înapoi cu cel puţin o
jumătate de veac
Iată despre ce este vorba. În ziua de 14 august 1916, când am
declarat război, moneda legală românească a fost falsificată.104
Leul, parţial garantat cu aur, a fost înlocuit cu un leu de hârtie, fără
garanţie, adică fără valoare. Statul a realizat astfel o rechiziţionare
tacită şi nelimitată sau, mai bine zis, a impus tuturor cetăţenilor un
impozit indirect, egal cu valoarea în aur a biletelor pe care le-a
102 Dacia, 19.VII.1919.
103 Universul, 24.IV. 1920.
104 Al. Perieţeanu, Efectele suprimării Constituţiei şi monedei legale asupra producţiei averilor, Bucureşti 1920.
Idem, Efectele măsurilor excepţionale asupra industriei naţionale, Bucureşti, 1920Moneda este instrumentul
schimbului. Ea trebuie să fie din aur, deoarece singur aceste material, inalterabil, are o valoare fixă şi universală.
Astfel, un leu românesc valorează cât 0,35 grame de aur. Pentru a înlesni transmisibilitatea, statul emite bilete de
bancă, garantate printr-un depozit de aur în Tezaurul ţării. Aceste bilete pot fi schimbate în aur, la cerere. Dar
statele, pentru a-şi spori artificial averea, au inventat biletele de bancă parţial garantate printr-un depozit de aur
care nu reprezintă decât a treia parte a sumei înscrise pe bilete. Astfel, banca emitentă ia dobânda la o valoare de
trei ori mai mare ca aceea a aurului pe care îl are în depozit. În timp de război, ca să facă faţă cheltuielilor care sunt
enorme, statele au pus în circulaţie biletele care nu sunt garantate de nici un depozit de aur. Iar băncile emitente
percep pentru aceste bilete aproape aceeaşi dobândă ca pentru cele parţial garantate. În realitate, biletele
negarantate nu au nici o valoare.
96
Cele patru patimi
emis printr-o anumită bancă.105 Această falsificare a monedei a
avut efecte dezastruoase, incalculabile.
I. Rezultatul de căpetenie al sofisticării leului este
deprecierea lui în străinătate. Astfel, în Elveţia, el a ajuns să nu
mai valoreze decât 7 centime. Şi această depreciere se menţine, ba
chiar se accentuează din ce în ce.
În acelaşi timp, s-a produs o scumpire progresivă a tuturor
mărfurilor, ale căror preţuri au ajuns la cifre fabuloase.106
Scumpirea generală tinde să crească la infinit, pe măsură ce
leul hârtie se apropie de zero, care este valoarea lui naturală. El ar
fi coborât mai mult la acest termen fatal, dacă statul, vrând să-i
împiedice pe oameni să moară de foame, nu ar fi impus un preţ
maximal grâului. Ei bine, acest preţ maximal a fixat valoarea
actuală a leului hârtie, care valorează nu 0,35 grame aur, ci un
kilogram de grâu.107
Iar, în ziua în care statul va fi obligat să suprime preţurile
maximale, valoarea acestei pseudomonede va deveni nulă, ca
aceea a asignatelor Revoluţiei Franceze.108
Dar stabilirea unui preţ maximal al grâului are, prin ea însăşi,
grave inconveniente. Ea loveşte mai ales în ţăranii agricultori, deabia
împroprietăriţi, care, în mare parte, au şi renunţat să mai
muncească pământul, preferând să facă pe cărăuşii. De astfel, în
multe judeţe, ei nutresc astăzi vitele cu grâu şi nu mai seamănă
decât orz şi ovăz, care nu sunt izbite de preţuri maximale. In chipul
acesta, în curând nu vom mai avea pâine. Ceasornicul economic se
opreşte când un lucrător neîndemânatic îi deranjează o rotiţă. Este
deci indispensabil să se dea libertate întreagă comerţului cu
cereale.
105 Ca o culme a nenorocirii, ruşii au făcut deja aceeaşi operaţiune în Basarabia, iar austriecii au realizat-o în
Bucovina şi în Transilvania. Mai târziu, germanii au efectuat-o încă o dată, după români, în Muntenia ocupată. Şi
nu suntem singuri băgaţi în asemenea încurcătură. Francezii plătesc şi ei valută. Dar culmea este atinsă de Rusia
sovietelor, care a emis până acum suma fantastică de 875 de miliarde de ruble (Universul, 8.X.1920).
106 Astfel, un kilogram de zahăr, care înainte de război costa un leu şi 25 de bani, astăzi se vinde cu 60 de lei. Un
kilogram de untură de porc, de la un leu şi 80 de bani, a crescut la 30 de lei. Un kilogram de carne de vacă. de la 70
de bani, a urcat la 20 de lei. Un pui de găină, care înainte costa 50 de bani, se vinde astăzi cu 20 de lei. Un ou care
înainte de Paşti se cumpăra cu 3 bani, astăzi nu îl cumperi nici cu 2 lei. Un kilogram de sare, de la 15 bani a ajuns
la 3 lei. O cutie de chibrituri, de la 5 bani, la 50 de bani. O pereche de ghete, de la 25 de lei, la 1000 de lei. Hainele,
de la 120 de lei, la 3000 lei. Un palton de iarnă, de la 150 de lei, la 5000 lei. O rochie, de la 300 de lei, la 1000 lei
etc.
107 Astăzi, preţul unui vagon de 10.000 kg de grâu este de 10.000 lei-hârtie.
108 Paulescu, Instincte sociale etc, p. 160.
97
Dr. N.C. PAULESCU
O altă consecinţă fatală a deprecierii leului este urcarea
salariilor, ce trebuie sporite în raport cu scumpirea alimentelor şi a
mărfurilor indispensabile vieţii. Această urcare este imperios
reclamată de toţi muncitorii şi de toţi funcţionarii publici sau
privaţi, care trăiesc numai din leafă.
Or, pe când mărfurile s-au scumpit de zece ori, lefurile au
fost mărite numai de trei sau de patru ori. Aşa de exemplu, un
lucrător sau un slujbaş, care înainte de război avea 100 lei pe lună
şi care azi ar trebui să aibă 1000 lei pe lună, nu primeşte decât vreo
400 lei, cu care nu poate să se întreţină el şi familia lui. De aici
rezultă nemulţumiri şi chiar revolte; ele se traduc prin greve ce se
ţin lanţ de la încheierea păcii; prin căutarea de mijloace lăturalnice
care să înlesnească traiul, ca mita, furtul, frauda etc; în sfârşit,
printr-o jenă sau o sărăcie generală, care se apropie din ce în ce de
mizeria neagră. De astfel, mulţi funcţionari părăsesc slujbele
statului şi intră în întreprinderi particulare, unde sunt suficient
retribuiţi.
II. În plus de aceste triste efecte ale deprecierii monedei, s-a
produs „o considerabilă deplasare de averi între indivizi, fără alt
motiv şi fără alt folos decât acela de a masca impozitul”.109
Într-adevăr:
Toate contractele cu termen (de ipotecare, de arendare, de
închiriere etc.) sunt viciate prin faptul că debitorii pot plăti
datoriile făcute în lei-aur cu o monedă calpă, adică lei-hârtie.
De asemenea, toţi proprietarii de moşii sau de case, care,
nepricepând şarlatania, şi-au vândut imobilele, s-au păcălit, căci au
dat valori reale pe nişte petice de hârtie.
III. Dar statul devine odios când, condus de demagogi, care
sunt foarte darnici cu ce este al altuia, comite un adevărat abuz de
putere, impunând moneda falsificată de el la închirieri sau la
vânzări. El îi dezbracă astfel de averi pe cei mai activi şi mai de
seamă cetăţeni, care prin muncă, cumpătare şi economie şi-au zidit
o căsuţă sau şi-au agonisit un petic de pământ, dar care, având
neşansa de a fi prea puţini, sunt sacrificaţi numărului, ce singur
contează în alegeri.
109 A. Perieţeanu, Efectele suprimării Constituţiei etc, p. 36.
98
Cele patru patimi
Şi nu uitaţi că el nu se atinge de capitalurile îmbogăţiţilor de
război.
a) Legea chiriilor. Sub pretext că se împotriveşte speculei,
statul fixează chiriile la cifrele de dinainte de război, adăugate cu
un spor ridicol de 40 la sută. Iar plata se face nu în lei-aur, ca pe
vremea aceea, ci în lei-hârtie, ce se depreciază pe zi ce trece.
Or, când toate lucrurile s-au scumpit cel puţin de zece ori
(sau cu 1000 la 100), casele să se ieftinească până de zece ori sub
preţul anterior războiului?
Într-adevăr, după cum am spus mai sus, chiriile se plătesc în
lei-hârtie, a căror valoare, scăzând progresiv, a ajuns să fie de zece
ori mai mică decât cea a leilor-aur.
Este o bătaie de joc nemaipomenită, o flagrantă jefuire, ce
trebuie să-i lase visători chiar pe bolşevici.
Ei bine, în folosul unor musafiri nepoftiţi ce vin tocmai din
Galiţia şi care, umplând toate locuinţele disponibile, i-au lăsat pe
români pe dinafară. Ei au însă marele avantaj că sunt mulţi şi că
sunt deja alegători!
Ca dovadă, citez următoarea informaţie de ziar:110
„Judecătorul de instrucţie al cab. II l-a arestat pe MARCU A.
COHEN, tipograf, unul din conducătorii Ligii chiriaşilor, învinuit
că, în calitate de casier al comitetului, ar fi comis falsuri şi abuzuri
de încredere…” Şi în locul lui COHEN, Liga chiriaşilor are acum
„conducători” pe CIGALIA (SEGAL), pe GOLDENBERG etc.
Ţin să se ştie că, neavând casă de închiriat, nu pledez pro
domo. În plus, nu am decât o mediocră simpatie pentru posesorii
de case, deoarece mulţi dintre ei sunt pătimaşi, speculează nevoile
bieţilor săraci.
Dar sunt indignat când văd jafurile la care se dedau anumiţi
chiriaşi străini asupra averii proprietarilor români, avere ce, graţie
blestematei legi a chiriilor, este ca un lucru părăsit şi fără stăpân,
ca nisipul mării, după cum se exprimă Talmudul.
Aşa, de pildă, o jidoafcă ţine cu 2000 lei, plus 800 lei sporul,
un apartament ce are şase camere. Ea închiriază cinci din aceste
încăperi, la preţul de 5000 lei una şi îşi realizează astfel un venit de
cvasimilionară pe spatele pârlitului de proprietar român. Şi, când
110 Un i v e r s u l . 1 0 .VI I . 1 9 2 0 .
99
Dr. N.C. PAULESCU
acesta îndrăzneşte să îi notifice că nu are dreptul să subînchirieze,
ea se face foc şi jură pe cornul lui Moise că locatarii săi sunt
prieteni sau rude sărace care stau la ea gratis.
Un jidan ce plătea pe o prăvălioară 400 lei plus 350 lei sporul
a cedat-o altui jidan, bineînţeles cu un beneficiu neînsemnat pentru
proprietarul român, dar luându-şi pentru sine o filodormă de
20.000 lei.
Asemenea tâlhării, care astăzi sunt legale, se produc cu sutele
de mii.Se înţelege de ce, în întrunirile de la „Dacia”, cei care ţipă
mai ascuţit sunt nu atât românii, cât jidanii. Ei cer prelungirea
indefinită a legii chiriilor deoarece desfiinţarea acestei legi i-ar
deranja grozav în matrapazlâcurile noului lor gheşeft.
Dar în cercurile guvernamentale se zvoneşte să statul, printro
nouă lege, are de gând să mai lungească pe alţi 5 ani acest
privilegiu al jidanilor, în paguba românilor. Dacă asemenea crimă
se săvârşeşte, Guvernul, care împinge demagogia până la a
sugruma naţia, ar merita să i se scuipe în faţă epitetul de trădător
de neam.
Şi, culme a caraghiosului, un ministru, mucalit în genul
tragic, era cât pe ce să depună în Parlament o lege a închirierii
forţate. „închirierea forţată este intolerabilă. Ea trece de limitele
permise unei idei, fie cât de democratică, şi intră în sistemul pur
revoluţionar. Procedura este aşa de naivă că devine comică, prin
felul ei excesiv. Cum îşi închipuie legiuitorul viaţa unui chiriaş
introdus cu forţa în casa unei familii?…”111
Ar trebui ca statul să desfiinţeze intervenţia-i stupidă ce este
ultrademagogică şi să lase libertatea închirierilor, ca pretutindeni şi
ca înainte de război.
Când zeci de mii de case vor fi de închiriat, legea ofertei şi a
cererii va restabili repede echilibrul între exagerările proprietarilor
şi ale chiriaşilor. De altfel este puţin probabil ca chiriile, liber
dezbătute, să se înzecească faţă de cele din 1916, această evaluare
fiind cea normală, căci leul de astăzi preţuieşte de zece ori mai
puţin decât leul de atunci.
111 A. Perieţeanu, Efectele măsurilor excepţionale etc., p. 39.
10
0
Cele patru patimi
b) Exproprierea moşiilor. Statul, care pentru unii este
mumă, iar pentru alţii este ciumă, vrea să transforme un act de
înalt patriotism, primit cu entuziasm de toată suflarea românească,
într-o mârşavă potlogărie… tot din cauza leului fals. El cere ca
pământul expropriat, care a fost evaluat în lei-aur, să fie plătit în
lei-hârtie.
Astfel, pentru zece hectare, ce valorează 10.000 de lei-aur,
dai un vagon de grâu, ce costă 10.000 de lei-hârtie. Cu alte
cuvinte, „răscumperi fondul cu producţia pe un an”, ceea ce e o
spoliere evidentă.”112 Prin urmare, ţăranul capătă, de veci, un
pogon de pământ, dând: ori 20 de pui de găină, ori 4 curcani, ori 2
oi râioase. Cu un bou, el cumpără opt pogoane de moşie!113
Hoţia e ridicolă, căci prea sare în ochi. Dar, desigur, ţăranul
nu voieşte să-şi hrănească copii cu lucru de furat, ce se plăteşte cu
vârf şi îndesat, mai curând sau mai târziu, până la al nouălea neam.
Faţă de asemenea tâlhărie, statul, care a făgăduit o
„prealabilă şi justă despăgubire”, e dator să procure ţăranilor lei de
aur, cu care să se plătească pământul expropriat, după adevărata lui
valoare.
Ceva mai mult. Alături de pagubele incalculabile produse de
deprecierea monedei actuale, sunt altele şi mai mari, ce rezultă din
ridicarea valorii acestei monede. Într-adevăr, „toţi îmbogăţiţii de
război, care deţin sume enorme de monedă-hârtie, aşteaptă
ridicarea valorii leului, prin export”.114
Dar un eminent matematician, dl Al. Perieţeanu (fost director
general al Căilor Ferate), demonstrează că o asemenea speranţă
este un vis irealizabil. El face o socoteală riguroasă şi arată, clar ca
ziua, că în condiţiile actuale, adică având o monedă legală falsă,
agricultorii, care sunt principalii exportatori în ţara românească,
pierd atunci când valoarea leului-hârtie se ridică.
El pune alături „doi indivizi, ce dispun fiecare de 100.000
lei-hârtie, şi presupune că primul îi bagă în agricultură, iar al
doilea îi ţine în ladă.” Când valoarea leului creşte şi se dublează,
„agricultorul riscă să obţină pe recoltă numai jumătate din cât a
112 A. Perieţeanu, Efectele suprimării Constituţiei etc., p. 64.
113 Cu arendarea este şi mai şi. Astfel, un hectar de pământ se arendează cu 40 de lei de hârtie, ceea ce face tocmai
doi pui de găină.
114 A. Perieţeanu, Efectele suprimării Constituţiei etc, p. 44.
10
1
Dr. N.C. PAULESCU
cheltuit cu munca pământului”. Dimpotrivă, celălalt individ, fără
să muncească, îşi vede averea crescând de două ori.
Acelaşi lucru se întâmplă cu un industriaş pentru care
mărirea valorii leului-hârtie este o adevărată calamitate.115 Aşa, de
exemplu, un om bagă într-o fabrică de ghete zece milioane de leihârtie,
capital ce nu poate fi amortizat decât în vreo 30 de ani. El
fixează preţul mărfii, bunăoară, la 20 lei perechea, socotind
cheltuielile, plus dobânda capitalului şi o anumită amortizare.
Dacă peste un an leul-hârtie se ridică la o valoare îndoită,
fabricantul va trebui să scadă la jumătate preţul ghetelor, adică la
10 lei perechea. El va fi deci obligat să vândă sub cost şi să ajungă
la faliment.
De altfel, străinătatea şi-a dat pe faţă intenţiile interesate în
această privinţă. Câtă vreme am avut de exportat grâu, ea a mărit
valuta, ca să-l cumpere cât mai ieftin. Imediat după ce grâul de
export s-a terminat, când a fost vorba ca noi să importăm mărfurile
ei, ea a micşorat valuta, ca să câştige cât mai mult.
***
Prin urmare, scăderea monedei nenoroceşte pe unii, iar
creşterea ei pe alţii. Se înţelege uşor de ce nimeni nu mai vrea să
muncească, şi, prin urmare, nici să exporte, până ce nu se va fixa
moneda legală, căci astăzi munca nu serveşte decât pentru
îmbogăţirea unor trântori paraziţi.
Singurul mijloc de a scăpa de cangrena fatală e ca statul să
dea ţării vechea ei monedă legală fixă, adică leul de aur116, de
dinainte de război. Înainte de război, vechiul regat avea o circulaţie
monetară de vreo 500 milioane lei-aur. Banca Naţională avea şi ea
o emisiune echivalentă de vreo 500 milioane de lei, ce puteau fi
schimbaţi în aur. După război, circulaţia monetară în România
Mare trebuia să fie întreită, adică să reprezinte un miliard şi
jumătate lei-aur. Dar Banca Naţională a emis peste cincisprezece
miliarde de lei-hârtie. Prin urmare, avem de zece ori mai multă
115 A. Perieţeanu, l.cit., p. 45.
116 Vezi articolele mele: Moneda fixă, Universul, 22.XI şi 3.XII.1920.
10
2
Cele patru patimi
monedă decât ne trebuie. De aceea, 200 lei-hârtie au ajuns să
valoreze azi cât 20 lei-aur.
Această stare de lucruri face ca schimbarea monedei
variabile în monedă fixă să fie uşor de efectuat. Statul n-are decât
să retragă din circulaţie leii-hârtie şi să-i înlocuiască cu altă
monedă, ce ar avea valoarea vechilor lei-aur, adică o valoare de
zece ori mai mare ca aceea a leilor-hârtie. Şi, ca să nu se producă
încurcături, noua monedă s-ar numi dac, în loc de leu, a cărui
obârşie e bulgărească. Astfel am ajunge să avem o monedă fixă, în
sumă de un miliard şi jumătate, adică cât este necesar pentru
schimbul normal.
Dar, pentru ca să se acopere această sumă, trebuie ca banca
de emisie să posede 500 milioane lei-aur, adică 25 milioane poli
sau 165 tone aur. Or, acest aur trebuie să fie procurat de stat, de
preferinţă dintr-un împrumut din străinătate, bunăoară în Statele
Unite ale Americii, care posedă aur în supraabundenţă şi care, dacă
ne refuză creditul pentru îndestularea trebuinţelor interne, ni l-ar
da bucuroşi pentru refacerea economică, mai ales dacă plătim bună
dobândă.
Impozite noi. În plus statul are de gând, ca să-şi plătească
datoriile contractate în străinătate, să ia un sfert sau chiar a treia
parte din averea fiecărui cetăţean care şi-a adunat rezerve pentru
viitor, sub formă de casă, de moşie sau de capital. „La Ministerul
de Finanţe s-au întocmit proiectele de legi privitoare la marile
impozite. Între aceste proiecte, care prevăd impuneri foarte
ridicate, în raport cu cele de până acum, nu există nici unul cu
privire la impunerea câştigurilor de război.”117
Mă întreb: ce fel de socoteală îşi face statul când cere ca
impozitele să fie plătite în lei-hârtie? Este evident că prin această
procedare el e groaznic de păgubit, deoarece primeşte de 10 ori
mai puţin decât i se cuvine. În asemenea condiţii, el nu poate să
aibă un buget echilibrat şi nu e de mirare ca deficitele să se cifreze
cu miliardele.
Prin urmare, înainte de toate, statul trebuie să redea ţării
moneda fixă de aur, care va restabili pe baze solide finanţele.

publice şi particulare, înlăturând o bună parte din putregaiul
îmbogăţiţilor de război.
În urmă, el va putea pune biruri grele118, căci numai atunci el
va şti precis ce valori are de luat din averile contribuabililor.
Altfel, el va bâjbâi prin întuneric; iar finanţele vor merge
împleticindu-se spre prăbuşirea definitivă.
***
Să recapitulez acum cele spuse mai sus. Prin moneda-hârtie,
statul dă naştere la formidabile încurcături, din care el însuşi iese
opărit. În plus, el îi păgubeşte pe ţărani şi în general pe toţi
agricultorii; el îi frustrează pe muncitori şi pe funcţionari, el îi
nenoroceşte pe proprietarii de case şi de moşii. Rămân nejecmăniţi
numai negustorii, care mai toţi sunt străini de neamul românesc,
precum şi hoţii care s-au îmbogăţit în război.
Şi ce mai aşteaptă statul ca să scape ţara de această
maculatură, care o înăbuşă? El însuşi a mărit de 10 ori preţurile
produselor Regiei, taxele poştale, tarifele căilor ferate. Astfel, ca să
te duci din Bucureşti la Râmnicu Sărat, trebuie să plăteşti peste
200 de lei, cât altădată plăteai ca să ajungi la Paris. E timpul să
scurteze această agonie interminabilă şi să taie repede acest cerc
vicios, din care nu poate ieşi, şi să se isprăvească odată cu această
stare insuportabilă.
I I
Constituţia răspunde de viaţa cetăţenilor.
Or, prin „legea de mobilizare”, Guvernul devine stăpân
absolut pe existenţa tuturor membrilor naţiei… Cu alte cuvinte, el
poate să trimită la măcel un popor întreg, fără să aibă de dat
socoteala cuiva.
Dar, pentru ca să atingă această ţintă, el a făcut să se scrie în
legea fundamentală următoarea monstruozitate: toţi bărbaţii119 sunt
118 Totuşi, aceste biruri nu trebuie să fie exorbitante şi să sărăcească ţara, căci jidanii sunt gata să-i înlocuiască pe
românii ruinaţi. De altfel, statul nu trebuie să imite pe baba cupidă, care, vrând să se îmbogăţească dintr-o dată, a
tăiat găina ce îi dădea zilnic câte un ou de aur.
119 Jidanii din Rusia au stabilit acest serviciu militar obligatoriu şi pentru femei.
10
4
Cele patru patimi
obligaţi să îndeplinească serviciul militar.120 într-adevăr, astăzi
Guvernul nu se mai mulţumeşte, ca altădată, cu trupe de voluntari,
ci creează cu forţa o armată, care cuprinde toată naţia.121 îi trebuie
ca tot omul să îşi piardă 3 ani, a zecea parte din viaţa sa activă, şi
să intre într-un fel de şcoală, unde să înveţe să omoare oameni!
Iar, în timp de război, ca să-şi asigure supunerea celor ce n-ar
voi să îşi sacrifice viaţa, el recurge la teroare, readucând în vigoare
pedeapsa cu moartea, pe care înţelepciunea strămoşilor o izgonise
din legislaţii. Nimicind astfel orice rezistenţă, el face ca toţi
cetăţenii să plece în tăcere capul, ca vitele la abator.
Când vezi ce puţin preţ se pune azi pe viaţa unui om, acest
nepreţuit dar dumnezeiesc, ce are o valoare iniţială mai mare decât
cea a lumii materiale întregi122, te întrebi cu nedumerire: cum
omenirea îngăduie câtorva bolnavi moraliceşte123, ca Wilhelm al
II-lea, să trimită la cel mai îngrozitor masacru milioane de fiinţe
înţelegătoare? Cum suferă ea jugul unei tiranii care îi calcă în
picioare dreptul cel mai sacru, acela de a exista?
Dar, după cum am mai spus-o, patima trufiei bântuie nu
numai printre cei ce guvernează, ci şi printre popoare, ca acela
nemţesc, ca acela unguresc, ca acela bulgăresc şi mai ales ca acela
jidănesc.
Aşa că, în starea de barbarie generală în care se află azi
omenirea, serviciul militar obligatoriu e un rău necesar, întradevăr,
el creează armatele naţionale, cărora multe naţii le
datorează existenţa liberă.
Fără o asemenea armată, ce ar fi devenit Franţa în războiul
mondial? Ce s-ar fi ales de noi, faţă de bandele roşii ale jidanilor
Bela Kuhn şi Troţki?
120 Constituţia, art. 118.
121 Obligativitatea serviciului militar este relativ recentă. Ea datează de la Napoleon I şi nu s-a generalizat în toată
lumea decât în ultimul an de război mondial. Până atunci, multe ţări mari şi puternice, ca Anglia, Statele Unite ale
Americii, nu au cunoscut-o şi s-au mulţumit să Fie apărate numai de mercenari. Prin urmare, ea ar putea fi
suprimată fără inconvenient.
122 Un savant genial a zis:
„Toate corpurile, firmamentul, stelele, pământul şi împărăţiile sale nu valorează nici măcar cât cel mai
mic dintre suflete; căci acesta le cunoaşte pe toate şi pe sine, pe când corpurile, nimic” (Blaise Pascal, Pensees;
Art. IX, De Jesus Christ; p. 127, Paris, Roger Chernovitz, edit.).
123 Această meteahnă pătimaşă este veche de când lumea şi pământul, lată ce zice despre ea cronicarul moldovean
Miron Costin: „O, nesăţioasă fire a Domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă! Pre cât se mai adaugă, pre atât râvnesc!
Poftele Domnilor şi împăraţilor nu au hotar. Având mult, cum n-ar avea nimic le pare. Pe cât le dă Dumnezeu, tot
nu se satură”.
10
5
Dr. N.C. PAULESCU
Ceva mai mult. Armatele naţionale sunt nu numai trebuincioase,
dar sunt şi simpatice prin instinct. Astfel, armata
românească e floarea neamului românesc. Ea e compusă din copiii
noştri, ce ne sunt dragi ca ochii din cap; iar conducătorii ei, de la
general la sublocotenent, care au întrecut în vitejie eroii din
legende, sunt demni de toată admiraţia şi de întreaga noastră
recunoştinţă. Trebuie deci să o iubim din tot sufletul şi să o
sprijinim cu toate puterile noastre.
Dar strălucitoarea ei aureolă e pătată, pe ici, pe colo, de
patimi124, care de cele mai multe ori sunt inconştiente. E deci cazul
să-i îndemnăm pe toţi ostaşii, ofiţeri şi soldaţi, să intre într-o
asociaţie ce are drept scop curăţirea moravurilor şi unde să înveţe
să se ferească de vicii şi de vicioşi.
În rezumat, războiul loveşte în toate instinctele particulare
(de nutriţie, de apărare, de reproducţie), precum şi în toate
instinctele sociale (de familie şi de naţie).
El tinde să anihileze o lege dumnezeiască. Războiul este deci
o plăsmuire diavolească. El realizează „iadul pământesc”.
Remedii. Singurul leac eficace împotriva rănilor instinctelor
produse de război se găseşte în şcoala morală pe care o
propovăduieşte cartea de faţă.
Această asociaţie, ce are ca ţel ideal suprimarea războaielor,
va cere:
1.Să se modifice Constituţia şi să se suspende dreptul
statului de rechiziţionare şi mobilizare.
2.Să se desfiinţeze serviciul militar obligatoriu şi să se
înlocuiască armatele prin poliţii compuse din voluntari,
care să menţină liniştea internă şi chiar să apere ţara în caz
de nevoie.
124
Aceste patimi se întâlnesc la câţiva „superiori” trufaşi, care îi bruftuluiesc pe soldaţi, îi înjură sau chiar îi bat.
Dar, ce este mai rău, asemenea „gradaţi”, profitând de atotputernicie şi de impunitate, au readus în lume robia,
adică munca silnică în folosul altuia, robie pentru suprimarea căreia creştinismul luptă de vreo 2000 de ani. Întradevăr,
ei iau cetăţeanul, care se jertfeşte pentru patrie, şi, făcându-l vistavoi, îl mărdăgesc, punându-l în rândul sau
chiar dedesubtul slugilor plătite. Un asemenea rob nu îndrăzneşte niciodată să îşi părăsească stăpânul care-l
maltratează şi este silit să înghită orice tortură lără să se plângă sau cel puţin să murmure. În plus, acest mucenic
este adeseori obligat la munci nedemne pentru un ostaş al ţării. Sunt soldaţi ordonanţe care spală rufele pruncilor,
ba chiar şi pe ale cucoanei ofiţerului. Sunt soldaţi ordonanţe, care se plimbă pe stradă cu câte unul sau chiar cu câte
doi copii de ofiţeri în braţe, printre doici şi dădace, care îi însoţesc, făcându-le un cortegiu grotesc. Ţăranul român
este mândru şi nu îşi dă copiii la stăpân, nici chiar când moare de foame, şi face foarte bine. Îţi închipui mâhnirea
bietului om când află că fiul său, fala şi toiagul bătrâneţilor, a ajuns slugă la dârloagă. Se înţelege uşor de ce, în
astfel de condiţii, serviciul militar este considerat ca o pacoste, ca o urgie, ca un adevărat chin, care-i face pe cei ce
l-au îndurat să se cutremure de câte ori şi-l amintesc.
10
6
Cele patru patimi
Dar aceste măsuri, pentru a fi de folos, trebuie să fie luate
toate în acelaşi timp, de toate naţiile. Într-adevăr, ar fi de ajuns ca
un singur popor, bunăoară cel jidănesc, să nu voiască să se
dezarmeze, pentru ca sforţările tuturor celorlalte popoare să
rămână sterile.
Îndreptarea totală şi definitivă nu se va înfăptui decât atunci
când omenirea se va organiza împotriva războiului.
Despre această organizaţie va fi vorba într-o publicaţie
viitoare.
10
7
Dr. N.C. PAULESCU
REMEDIILE PATIMILOR
ASOCIAŢIA BUNILOR CREŞTINI
Hristos a prescris, în contra patimilor, remedii care singure
sunt eficace. Aceste remedii creştine nu pot fi aplicate cu folos
decât printr-o asociaţie de educare morală, care să fie o dependinţă
a Bisericii dumnezeieşti.
De altfel, francmasoneria, socialismul şi chiar bolşevismul,
împotriva cărora luptăm, recurg şi ele la şcoli de educaţie, ca să
răspândească în lume otrava doctrinelor jidăneşti. Voi da, la
sfârşitul cărţii, un model de organizare a unei asemenea asociaţii.
Dar mai întâi ţin ca, prin scrisori deschise, adresate
principalilor factori ai asociaţiei, să le arăt scopul şi direcţia în care
vor avea să lucreze.
1. SCRISOARE CĂTRE BUNII CREŞTINI
În prima parte a acestei cărţi, am arătat că omenirea este
atinsă de nişte boli sufleteşti mortale, ce îi ameninţă existenţa, şi
anume de cele patru patimi: beţia, desfrâul, hoţia şi trufia.
Am examinat, pentru fiecare viciu în parte, leacurile propuse
de înţelepciunea omenească, leacuri ce, din nefericire, sunt
ineficace, şi am constatat că singure remediile dumnezeieşti pot să
vindece radical aceste flageluri diavoleşti.
Într-adevăr, singure prescripţiile lui Hristos se adresează voinţei.
Dar, pentru a pune în aplicare medicaţia creştină, este absolut
necesar ca oamenii să înveţe ce sunt patimile şi care sunt efectele
lor ucigătoare, căci, de multe ori, ei comit păcatul în completă
neştiinţă, fără să îşi dea seama de enormitatea crimei pe care o
săvârşesc.
„Ei nu ştiu ce fac!”125 după cum zice Hristos.
125 S. Luca, C. XXIII, v. 34
10
8
Cele patru patimi
În plus, mai trebuie să se educe voinţa celor ce au căzut în
viciu. Or, o îndoită atenţie ca aceasta nu poate fi realizată decât
printr-un fel de şcoală, care să-i întrunească pe toţi oamenii ce vor
să scape de patimi.
E deci neapărată trebuinţă să se înfiinţeze o asociaţie de
educare mutuală, ai cărei membri să se instruiască unii pe alţii, să
se supravegheze şi să se controleze reciproc. Iar, când vreunul din
ei cade în patimă, ceilalţi coasociaţi să aibă dreptul să îl dojenească
şi chiar să îl pedepsească.
Ceva mai mult. Asociaţia trebuie să formeze un bloc
compact, care să se opună la orice încercare pătimaşă, vătămătoare,
venită din afară.
Iată, în trăsăturile generale, ce are de făcut asociaţia:
I. În ceea ce priveşte patima beţiei, ea trebuie:
1.Să le arate fraţilor în ce constă acest viciu şi care îi sunt
consecinţele.
2.Să îi înveţe pe fraţi cum să se ferească de efectele patimilor
altor oameni. Astfel, în unele ţinuturi, mai ales în Moldova,
cârciumarii sunt de cele mai multe ori străini de neamul nostru.
Aceşti venetici, care ne sunt duşmani de moarte, îi ispitesc pe
români şi îi îmboldesc să bea, pentru ca pe urmă să îi poată
jefui.
Dar ce este mai grav este faptul că ei au căpătat drepturi
cetăţeneşti. Ei pot decide să se stabilească la ţară şi, dacă nu băgăm
de seamă, ei vor reuşi în curând să devină proprietari rurali. Or, ei
procedează la sate după cum au procedat la oraşe şi la târguri.
Prima lor grijă este să pună mâna pe cârciumi şi să facă din fiecare
casă evreiască un debit clandestin de spirtoase. În urmă, prin toate
mijloacele, ei vor căuta să-l atragă în capcană pe ţăranul rămân,
pentru a putea să îi ia pe nimic bucata de pământ. Ei au un interes
vital să-l dezbrace pe acest nenorocit de tot avutul său şi să-l
reducă la starea de proletar sau mai bine zis la starea de rob, care
să muncească tot restul vieţii pentru a-l îmbogăţi pe Iuda.
Aşa că pentru noi este o chestie de viaţă şi de moarte să ne
împotrivim, prin toate mijloacele permise, acestor uneltiri
canibalice.
10
9
Dr. N.C. PAULESCU
Trebuie, mai întâi, să facem ca statul să înfiinţeze monopolul
pe alcool, şi acest monopol să fie astfel întocmit, ca vânzarea
băuturilor spirtoase să fie încredinţată numai şi numai unor oameni
care nu sunt pătimaşi.
Trebuie apoi ca ţăranul, pentru binele lui şi mai ales pentru
binele copiilor lui, să îşi ia angajamentul solemn că niciodată nu va
intra în vreo cârciumă jidovească şi că niciodată nu va gusta din
rachiul sau din vinul evreului.
II. În ceea ce priveşte patima desfrâului, asociaţia trebuie:
1. Să îi facă pe fraţi să înţeleagă bine ce este acest viciu
dezgustător, care îi sunt manifestaţiile şi care îi sunt urmările.
2. Să-i instruiască pe fraţi cum să se apere de efectele
desfrâului femeilor, şi anume de adulter şi de avort.
3. Prin votul cetăţenesc, să trimită în Parlament buni creştini,
care să ceară suprimarea divorţului sau, cel puţin, să obţină
îngreunarea procedurii acestei pacoste pătimaşe ce
depopulează ţara.
III. În ceea ce priveşte patima hoţiei, asociaţia trebuie:
1.Să le facă cunoscut fraţilor diferitele feluri de furturi, precum
şi dezastrele ce le succed.
2.Să-i pună pe fraţi în stare să reziste faţă de încercările de jaf
ale altor oameni. Pentru îndeplinirea acestui scop, este necesar
ca: a) Fraţii să nu intre niciodată în magazinul unui negustor
necinstit sau în atelierul unui meseriaş hrăpăreţ. Este necesar ca ei
să nu cumpere nimic, nici măcar un ac, din mărfurile acestora,
chiar dacă le-ar găsi chilipir. 126
Însă frăţiile trebuie să se îngrijească din vreme să aibă la
îndemână negustori şi meseriaşi români, educaţi de ele, adică
nepătimaşi, capabili să-i înlocuiască avantajos pe străinii vicioşi.
Aceşti români să fie destoinici, sârguincioşi, amabili şi serviabili
cu publicul, a cărui simpatie să o atragă. Dar, mai presus de toate,
este absolut indispensabil ca ei să fie de o onestitate exemplară. Ei
mai trebuie să se mulţumească cu un câştig modest şi să nu caute
126
De multe ori ieftinirea excesivă are scopul de a nimici concurenţa românească. Ea nu durează decât până ce
această ţintă tâlhărească a fost atinsă. Evreii ne-au dat ei înşişi în această privinţă o bună lecţie, căci nu s-a văzut
jidan să calce într-o prăvălie de român.
11
0
Cele patru patimi
neghiobeşte să se îmbogăţească dintr-o dată, prin dezbrăcarea
clienţilor, căci în acest caz îi pierd repede şi iremediabil.
De astfel, în fiecare frăţie vor fi afişate două feluri de liste:
unele cu numele negustorilor şi meseriaşilor cinstiţi, recomandaţi
de asociaţie; altele cu numele celor necinstiţi, adică ale hoţilor, ale
cămătarilor, ale speculatorilor, ale acaparatorilor, de care lumea
trebuie să fugă ca de ciumă.
b) Fraţii să nu aibă de-a face cu indivizi care joacă la noroc
şi mai ales cu cei care joacă la cărţi. Toţi aceştia, fiind vicioşi, sunt
în stare să comită adevărate furturi. Ei trebuie izolaţi, ca şi cum ar
fi atinşi de tifos exantematic.
c) Fraţii să-l denunţe pe orice funcţionar ce pretinde mită
sau care este prins jefuind averea publică. Aceste denunţuri trebuie
făcute frăţiei, care la rândul ei, după ce le controlează, le adresează
autorităţilor, cerând cu insistenţă îndepărtarea slujbaşilor vinovaţi.
De astfel, în curând, funcţionarii statului şi ai particularilor
vor fi recrutaţi numai dintre bunii creştini, recomandarea unei frăţii
fiind certificatul cel mai bun de cinste încercată şi dovedită.
d) Fraţii să profite de votul cetăţenesc ca să trimită în
Parlament buni creştini, care să nu fie demagogi şi care să oblige
Guvernul să micşoreze birurile exorbitante, ce sărăcesc populaţia
şi o forţează să vândă jidanilor imobilele, ale căror impozite
colosale nu le mai poate plăti.
Deputaţii frăţiilor să ceară în plus suprimarea totală şi
definitivă a rechiziţiilor, care sunt nişte dezbrăcări tiranice,
practicate cu violenţă în averea familiilor.
De asemenea, aceşti parlamentari vor putea să consolideze
proprietatea, să izbească şi să zdrobească şi capitalul, să
completeze legislaţia muncii şi să îmbunătăţească starea
deplorabilă a muncitorimii.
e) Fraţii să nu uite că toate revoluţiile sunt instigate de
jidani şi că francmasoneria, liberalismul, socialismul, anarhismul,
bolşevismul formează o serie de unelte cu ajutorul cărora Iuda
nădăjduieşte să ajungă la cârma omenirii.
Ei pot, prin votul cetăţenesc, să impună Parlamentului o
legislaţie care să pună naţia la adăpost de aceste năpârci veninoase.
11
1
Dr. N.C. PAULESCU
f) În sfârşit, fraţii să caute să rezolve paşnic criza socială. În
acest scop ei sunt datori:
1.Să consolideze printr-o legislaţie înţeleaptă proprietatea
locuinţelor familiale, chiar şi pe aceea a caselor de închiriat,
dacă prin ele se hrăneşte o familie. Dar să impună taxe mari
indivizilor şi societăţilor care fac speculă cu aceste imobile în
scop de îmbogăţire.
2.Să dea ţăranilor agricultori pământurile acaparate de ciocoii
fanarioţi şi de alţi venetici, care au făcut prin ele averi de
milioane.
Dar ar fi echitabil să cruţe de expropriere familiile de români
care trăiesc modest din venitul vreunei moşioare. În orice caz,
ţăranii să plătească acestor familii preţul real al pământului ce îşi
însuşesc, iar nu să-l ia cu japca, cum cer demagogii. Aceşti
povăţuitori orbi ar vrea ca unii români, pentru a-şi hrăni copiii, să
fure hrana copiilor altor români, ceea ce ar constitui un adevărat
fratricid strigător la Cer127. Asemenea apucături hrăpăreţe le convin
poate foştilor slugoi ciocoieşti, dar ele nu sunt demne de ţăranul
român, care este de obârşie nobilă. De astfel, el ştie de la popă că
hoţia este răsplătită, mai curând sau mai târziu… până la al nouălea
neam.
3. Să deosebească două feluri de capitaluri:
a) un capital cinstit, binefăcător, angajat în întreprinderi
industriale sau comerciale şi care produce pentru îndestularea
trebuinţelor obşteşti;
b) un alt capital hoţesc, răufăcător, parazit, care provine
din munca altuia şi nu trăieşte decât din înşelăciune şi din speculă
murdară. Să favorizeze capitalul productiv. Dar să zdrobească total
capitalul steril care, prin negustorii, prin samsarii, prin bancherii
jidani, exercită şi încurajează lupta de clasă.128 Prin urmare, să facă
să se închidă toate peşterile de tâlhari, care se întind provocatoare
de-a lungul străzilor; şi să strivească sub călcâi capul năpârcii
127
Iată un exemplu real. dar în acelaşi timp dramatic. Văduva unui maior nu are cu ce să hrănească şi să crească
patru copii, decât cu o pensie mizerabilă de 200 lei pe lună şi zestrea ei, adică un petic de moşie, cumpărat de la
stat. Demagogii vor să îi ia pământul, fără plată echitabilă. Este oare drept ca această familie românească, al cărui
tată a murit servind cu drag ţara. să moară de foame pentru ca un Stan Păpuşă să înoate din belşug?
128 Marx atacă şi el capitalul industrial, onest sau pătimaş, şi lasă într-o umbră vrută capitalul comercial, care,
întotdeauna, este vicios. Împotriva acestei concepţii părtinitoare ne ridicăm cu toată energia.
11
2
Cele patru patimi
infernale, care prin masca marilor bănci suge şi înveninează
sângele omenirii.129
4. Să se ocupe, mai întâi de toate, de ţărani şi să
reorganizeze:
a) serviciul sanitar la sate;
b) învăţământul primar, cel agricol, cel industrial şi cel
comercial, pentru trebuinţele sătenilor;
c) instituţiile de credit: bănci populare, cooperative etc.
5. Să caute cu orice preţ să amelioreze soarta muncitorilor
industriali, cerând corpurilor legiuitoare să legifereze cu pricepere
şi dragoste frăţească:
a) asupra contractului de muncă ce trebuie să fie comutativ130
şi să-i apere pe muncitori de patronii pătimaşi. Acest contract să
stabilească, pentru diferitele meserii, salariul minim, care să
permită întreţinerea unei familii, să fixeze zilele şi orele de
muncă131, să precizeze condiţiile igienice, necesare pentru
prevenirea accidentelor, a bolilor şi a epidemiilor.
b)asupra sindicatelor muncitoreşti. Aceste asociaţii să susţină
interesele lucrătorilor. Ele să fie pur şi simplu profesionale,
iar nu politice, ca acelea socialiste, de care jidanii se servesc
pentru a pune mâna pe putere. Lucrătorii să îşi exercite
drepturile cetăţeneşti prin votul universal; dar să nu discrediteze
o instituţie admirabilă de solidaritate meseriaşă,
târând-o prin mocirla jidănească.
c)asupra dreptului la grevă, adică asupra dreptului de a înceta
munca în scopul îmbunătăţirii salariului. Grevele, ca şi
sindicatele, să fie profesionale şi să nu devină ca multe din
cele de astăzi mijloace de luptă politică, de care nu profită
decât jidanii. Ele să evite cererile exagerate şi să nu recurgă
la sabotaj, procedare barbară ce face loc la pagube enorme,
prin distrugerea uneltelor, prin deteriorarea maşinilor etc. Ele
129 Este indispensabil să se confişte averile îmbogăţiţilor de război, deoarece este evident că ele provin din hoţie
şi constituie o încurajare la viciu.
130 Cuvântul comutativ înseamnă: cât dai, atât iei.
131 Atragem atenţia asupra faptului că socialiştii cer reducerea excesivă a orelor de muncă în scopul viclean de a-i
împiedica pe bieţii lucrători să îşi adune rezerve, ce pot să îi îmbogăţească, transformându-se în capital, ceea ce nu
le convine jidanilor care vor să îi ţină în stare de robi proletari.
11
3
Dr. N.C. PAULESCU
să nu atenteze, mai ales prin violenţe, la libertatea muncii,
care trebuie să fie riguros respectată.
d)asupra asigurării în contra accidentelor, bolilor şi
bătrâneţii.
IV. În ceea ce priveşte patima trufiei, asociaţia trebuie:
1. Să-i facă pe fraţi să înţeleagă faptul că orgoliul, luxul şi
moda sunt nu numai ruinătoare şi vătămătoare sănătăţii,
dar au ca efect să-l schimbe pe trufaş într-o maimuţă ridicolă.
2. Să-i îndemne pe fraţi să semnaleze orice abuz de putere
vor întâlni, pentru ca frăţia, după un control prealabil, să
ceară autorităţii respective să-l înlăture pe funcţionarul
abuziv.
Să-i convingă pe fraţi ca, printr-o înţelegere a tuturor frăţiilor
din lume, să caute să obţină desfiinţarea serviciului militar
obligatoriu şi să pregătească astfel omenirea în vederea realizării
ţintei capitale: suprimarea războiului.
4. În plus, noi, românii, trebuie să încredinţăm destinele ţării
numai unor oameni care nu sunt pătimaşi. Să nu răbdăm nicidecum
şi niciodată la cârma statului indivizi pătaţi de vicii.
Regele CAROL, care a fost de o curăţenie morală exemplară
(căci nu a fost nici beţiv, nici desfrânat, nici cupid, nici tiran) şi
care s-a înconjurat de bărbaţi cu moravuri integre ca ION
BRĂTIANU, LASCĂR CATARGIU, DUMITRU STURDZA,
PETRE CARP, a dus România la propăşirea minunată la care
ajunsese înainte de război.
Urmând pe aceeaşi cale, asociaţia îi va îndemna pe fraţi ca,
prin votul cetăţenesc, să-i îndepărteze din Parlament şi din Guvern
pe toţi politicienii vicioşi, mai ales pe cei desfrânaţi, cupizi sau
trufaşi.
5. In sfârşit, asociaţia îi va sfătui pe fraţi să se opună cu toată
forţa domniei universale jidăneşti, adică socialismului şi mai ales
bolşevismului.
Pentru aceasta, ei vor uza de votul cetăţenesc şi, prin
parlamentarii aleşi, vor obliga Guvernul:
a) să desfiinţeze statul jidănesc sau cahalu l din statul
românesc, cu care este în vrăjmăşie;
11
4
Cele patru patimi
b) să oprească hahamii de-a mai încasa taxe pentru scopuri
oculte;
c) să supravegheze de aproape şcolile jidăneşti şi să-i oblige
pe evrei să facă cunoscute toate învăţăturile talmudice ce
se predau în aceste şcoli, fără nici o restricţie, căci cultul
religios n u poate avea secrete;
d) să ia măsuri straşnice la graniţe, ca nici u n jidan să nu se
mai strecoare în ţară, venind mai ales din Ungaria, Galiţia
şi din Polonia, care conţine aproape zece milioane de
asemenea jivine flămânde;
e) să-i expulzeze în Palestina pe toţi jidanii care, sub masca
socialismului şi a Internaţionalei bolşevice, agită poporul
român în scopul infam de a face ca Iuda să devină
stăpânul omenirii şi proprietarul întregului pământ.
Este însă necesar să avem curaj să nu ne intimidăm de
sarcasmele plătite ale presei europene, nici de ameninţările
neputincioase ale diplomaţiilor franceze, engleze sau italiene, care
sunt toate la ordinele harcălilor.
Am fi nişte imbecili sfioşi şi ruşinoşi care nu am merita nici
scuipatul generaţiilor viitoare dacă am lăsa ţara şi neamul ca pradă
păduchilor pe motiv că aceşti paraziţi ar ţipa că nu suntem
civilizaţi.
Ei bine, trebuie să se ştie, o dată pentru totdeauna, că
adevărata civilizaţie nu poate fi decât creştină, deoarece cuvântul
civilizaţie înseamnă dezbărare de vicii şi singură doctrina a lui
HRISTOS combate aceste flageluri.
* * *
Din contră, civilizaţia jidănească este dezlănţuitoarea
patimilor şi ea se manifestă prin barbaria feroce a bolşevismului. O
asociaţie ce seamănă cu a noastră a fost întemeiată de însuşi
Dumnezeu. Ea constituie Biserica Creştină, care este u n fel de
şcoală formată din şcolari (toate popoarele) şi din învăţători
(preoţii). Ca şi asociaţia noastră, Biserica are ca misiune să
combată patimile.
11
5
Dr. N.C. PAULESCU
Dar mă veţi întreba: oare şcoala noastră omenească n u este
ea de prisos, alături de cea dumnezeiască? Ei bine, nu! Ţinta către
care noi tindem a fost dispreţuită, în Biserică, de către înşişi preoţii
creştini. Într-adevăr, clericii, mai ales cei suspuşi, au căzut în
patimi. Din acesta cauză ei şi-au pierdut autoritatea de care se
bucurau pe lângă popoare şi astăzi ei nu mai sunt în stare să reziste
mersului cotropitor al viciilor scelerate.
Asociaţia noastră, care rezultă dintr-o necesitate imperioasă a
omenirii, are deci motive puternice să se întemeieze. Ea are însă
mare nevoie de învăţători, adică de conducători experţi, care nu
pot fi luaţi decât dintre preoţii lui HRISTOS. În felul acesta, ea va
putea să aibă o influenţă hotărâtoare şi asupra sacerdoţiului, care,
deşi este instituit de Dumnezeu, a ajuns totuşi într-un hal de plâns
şi îşi ispăşeşte acum păcatele. Astfel, această asociaţie va avea un
dublu efect. Ea va încerca să întinerească şcoala Bisericii, lucrând
direct asupra şcolarilor şi indirect asupra învăţătorilor.
Şi, cum şcolarii şcolii lui HRISTOS, care au lăsat-o să se
năruie, se numesc creştini, membrii asociaţiei noastre care doresc
să o pună din nou pe picioare merită numele distinctiv de buni
creştini.
Putem deci să ne adresăm Bisericii şi să îi cerem cârmaci sau
directori. Trebuie însă ştiut că clerul, deşi este necesar pentru
reuşita operei noastre de asanare morală, nu este absolut
indispensabil. Asociaţia se poate constitui şi fără el, bunăoară
atunci când vreun cleric, încătuşat de patimi, se obstinează să îi
pună beţe în roate. În acest caz, nu avem decât să pacientăm câtva
timp, până ce preotul pătimaş este înlocuit de oameni sau de
Dumnezeu.
De altfel, asociaţia este aşa întocmită, că formează un fel de
adaos, şi nu o parte integrantă a Bisericii. Şi această orânduire are
nepreţuitul avantaj că nu expune Biserica dumnezeiască să se
clatine, atunci când asociaţia omenească se prăbuşeşte.
Dar ce folos trage un om intrând în Asociaţia Bunilor
Creştini? El capătă mai întâi o puternică pârghie susţinătoare
morală şi industrială a existenţei. El nu mai este singur în lupta
pentru viaţă, ci este ajutat şi sprijinit de întreaga asociaţie. El face
11
6
Cele patru patimi
parte dintr-un tot bine organizat, dintr-o grupare de creştini, sub
direcţia sfântă a Bisericii.
În plus, el posedă o armă formidabilă, votul cetăţenesc, care
face din asociaţie un factor politic decisiv şi care, mânuită cu
înţelepciune, de sute şi de mii de mâini curate şi dezinteresate,
poate aduce fericirea acolo unde patima semănase dezastrul.
Regula Asociaţiei Bunilor Creştini se găseşte la sfârşitul
acestei cărţi.
2. SCRISOARE CĂTRE MUNCITORI
Muncitorii agricoli (ţăranii) scot din pământ hrana organică
(vegetală şi animală), iar muncitorii industriali iau produsele
pământului şi le transformă în obiecte utile existenţei. Munca este
deci indispensabilă pentru întreţinerea vieţii: ea este continuarea şi
îndeplinirea Creaţiei divine.
Ea este impusă, oricărui om, de către Creator: „întru
sudoarea feţei veţi mânca pâinea.”
De altfel, Dumnezeu s-a întrupat în chipul unui muncitor
tâmplar şi şi-a luat ucenici dintre muncitori (mai ales dintre
pescari). Munca a fost astfel ridicată până la Dumnezeire şi se
poate zice că ea echivalează cu o umilă rugăciune către Cel prea
înalt.
Diavolul nu se prea atinge de cei ce muncesc, după cum el nu
atacă pe cei ce se roagă. De aceea muncitorii sunt de obicei puţin
vicioşi. Ei nu sunt desfrânaţi şi nici trufaşi. Iar hoţiile lor sunt
neînsemnate faţă de furturile colosale ale jidanilor. Ei însă cad
adesea în beţie, care de multe ori este o urmare a stării de mizerie
în care trăiesc. Dar muncitorii sunt victimele patimilor altora.
Voi sunteţi otrăviţi de cârciumarii jidani cu rachiuri tari, care
vă duc la alcoolism şi la tuberculoză. Fiicele voastre sunt victimele
obişnuite ale desfrânaţilor tăiaţi împrejur. Voi sunteţi jefuiţi de
negustorii evrei, care vă vând mardale pe bani munciţi din greu.
Voi sunteţi înşelaţi de două feluri de răufăcători trufaşi, şi anume
de demagogi şi de jidani, care atât unii, cât şi ceilalţi vor ca prin
voi să ajungă să vă fie stăpâni. Astfel, demagogii vă îndeamnă să
11
7
Dr. N.C. PAULESCU
comiteţi o hoţie imensă, luând cu japca proprietăţile celor ce au
muncit pentru ele, numai ca ei să capete voturile voastre, să devină
parlamentari şi chiar miniştri, având pe mână averea publică, cu
nenumăratele ei gheliruri. Ei duc ţara nu la o fericită înfăţişare, ci
la o abominabilă luptă de clase, adică la un război între fraţi. De
asemenea jidanii au organizat societăţi cu scopuri ascunse, ca
francmasoneria, ca socialismul şi ca bolşevismul, prin care vor să
pună mâna pe puterea supremă a omenirii. Ei vă invită cu
insistenţă să intraţi în aceste curse, întinse cu măiestrie ca să le
serviţi drept instrumente oarbe, punând pe Iuda la cârma lumii.
Jidanii socialişti şi bolşevici vor ca prin voi să confişte
proprietăţile. Dar ei vă previn că această expropriere se face nu în
folosul vostru, ci în cel al statului socialisto-bolşevic… sau, mai
bine zis, în profitul şefilor acestui stat, care sunt toţi jidani.
Cu alte cuvinte, ei vor să răpiţi cu forţa proprietăţile fraţilor
voştri… ca să le daţi lor. Iar, în statul socialisto-bolşevic, voi veţi fi
transformaţi în proletari, adică în robi sau în vite de muncă, şi veţi
fi târâţi unde nu vă este locul, prin cinghelul foamei, care calmează
repede orice încercare de împotrivire.132
O asemenea constrângere prin înfometare a proletarilor a fost
realizată de jidanii bolşevici din Rusia şi ea constituie cel mai
evident rezultat al „dictaturii proletariatului”.
De altfel, cum îşi poate cineva închipui că jidanii, care
pretutindeni şi întotdeauna au fost şi sunt înşelători, hoţi şi
cămătari hrăpăreţi, să fie subit cuprinşi de o dragoste dezinteresată
şi inexplicabilă pentru voi?
Fiţi siguri că, în realitate, ei vă dispreţuiesc şi îşi bat joc de
cei ce se lasă păcăliţi. Priviţi şi la alaiul de goimi vicioşi,
desfrânaţi, cupizi, trufaşi, ce îi însoţesc în socialism şi în bolşevism
şi vă veţi convinge că este compus aproape în întregime din străini,
mai ales din bulgari, imbecili şi afroni133 (plăpumari, avocaţi fără
pricini, medici fără clientelă), care sunt duşmani neîmpăcaţi ai ţării
şi care sigur nu îi pot dori binele.
132 Jidanii nu fac decât să îndeplinească ce este scris în legea lor, Talmudul; „Urmaşi ai lui Abraham, Domnul v-a
zis; Voi sunteţi oameni, pe când celelalte neamuri sunt formate din bestii. Precum oamenii domnesc asupra
animalelor, aşa şi evreii trebuie să domnească asupra celorlalte neamuri ale pământului” (vezi Paulescu, Spitalul,
Talmudul etc. 1914, p. 51).
133 Cuvântul afron înseamnă fără pricepere.
11
8
Cele patru patimi
Ca să scăpaţi de patimi şi de mrejele iscusite ale pătimaşilor,
care sunt duşmanii fericirii voastre, vin să vă îndemn să vă
întruniţi într-o asociaţie de educaţie reciprocă. Această asociaţie va
fi compusă din voi înşivă şi va lucra numai şi numai pentru voi.
Astfel veţi învăţa să vă feriţi de demagogi şi mai ales să fugiţi ca
de ciumă de jidanii socialişti şi bolşevici, căci ei vor pieirea
românismului.
3. SCRISOARE CĂTRE BUNELE CREŞTINE
Femeile sunt atinse, ca şi bărbaţii, de cele patru patimi: beţia,
desfrâul, hoţia şi trufia. Prin urmare, şi ele au mare nevoie să
recurgă la o asociaţie de educare reciprocă, pentru a scăpa de
aceste boli sufleteşti mortale.
Dar Dumnezeu a dat femeii un rol suprem, în familie. Ea
trebuie să îndeplinească două funcţii capitale, şi anume:
1.să fie soţie;
2.să fie mamă.
Aceste funcţii o confinează în interiorul locuinţei familiei,
unde ea se ocupă cu gospodăria şi cu creşterea copiilor. Ea este cu
adevărat „stăpâna casei”, pe când bărbatul nu este decât un servitor
al familiei, care munceşte pentru a o hrăni.
Pe de altă parte, preponderenţa femeii în actele reproducţiei o
face lăcaşul predestinat al patimii desfrâului.
De aici rezultă că asociaţia femeilor trebuie să fie pur
femeiască şi să nu se confunde cu a bărbaţilor, căci scopul său
diferă oarecum de al acesteia. Totuşi este necesar ca regula ei să
fie copiată cu mici modificări de detaliu după aceea a bunilor
creştini.
Iată ce are de făcut o asemenea asociaţie:
I. În ceea ce priveşte patima beţiei, ea trebuie:
1. Să le arate surorilor că acest viciu la femei este mult mai
periculos şi are efecte mult mai dăunătoare decât la bărbaţi.
Într-adevăr:
11

a) Sexul feminin, ce are o impresionabilitate instinctivă
delicată, nu se îmbată de obicei cu alcoolul din rachiu sau chiar din
vin şi-l preferă pe cel din lichiorurile dulci, ce sunt parfumate cu
esenţe vegetale. Dar aceste esenţe produc leziuni nervoase, care se
traduc prin senzaţii dureroase insuportabile de arsuri şi se termină
prin paralizia celor patru membre.
b)Acest sex este mai puţin rezistent faţă de intoxicaţii ca
acela masculin. De aceea femeile beţive ajung repede la
ftizie.
c)Când viciul beţiei loveşte în femeie, el dezorganizează
familia. Casa este în dezordine, ca şi cum ar fi părăsită.
Sterilitatea înlocuieşte fecunditatea naturală, iar educaţia
copiilor este cu totul neglijată. Risipa şi tovarăşa sa sărăcia
devin stăpâne în căminul familial.
2.Să le înveţe pe surori cum să reziste ispitei de a bea, mai
ales când ea vine din partea unor cârciumari străini, care
caută să destrame familia românească.
3.Să le facă pe surori să înţeleagă faptul că a da alcool unui
copil este o crimă monstruoasă, analogă cu infanticidul.
II. În ceea ce priveşte viciul desfrâului, asociaţia trebuie:
1. Să prevină surorile că femeile sunt cauzele provocatoare
ale acestei infame patimi, insistând asupra faptului
evident că, de multe ori, ele „nu ştiu ce fac” şi comit
adevărate crime, fără să îşi dea seama de enormitatea
unor asemenea nelegiuiri.
2. Să le arate surorilor în ce constă desfrâul femeiesc cu
abominabilele-i consecinţe: diminuarea naşterilor,
avortul, adulterul.
3. Să declare război de exterminare mizerabililor (medici şi
moaşe) care provoacă avorturi şi să le îndemne pe surori
să-i denunţe pe aceşti pruncucigaşi, în frăţie, care este
datoare după control să se adreseze justiţiei şi să insiste
până ce criminalii îşi vor lua pedeapsa meritată.
4. Să pună în evidenţă efectele detestabile ale concubinajului
şi să le sfătuiască pe surori să caute, prin toate
mijloacele ce le stau în putinţă, să îl suprime.
12
0
Cele patru patimi
5. Să le instruiască pe surori cum să apere femeile şi mai
ales fetele de efectele deplorabile ale desfrâului bărbaţilor,
în ţara românească, desfrânaţii sunt în mare
majoritate străini. Or, consecinţele viciului scârbos se
răsfrâng asupra tinerelor populaţiei sărace de la ţară şi din
oraşe, ce cad pradă uşoară acestor nelegiuiţi.
Trebuie deci să le povăţuim pe mame să nu se despartă
niciodată de fiicele lor, trimiţându-le ca lucrătoare în fabrici şi
ateliere, ca vânzătoare în magazine şi mai ales ca servitoare, căci
sunt expuse la seduceri mai ales din partea patronilor, a
contramaiştrilor sau a stăpânilor libidinoşi.
Trebuie ca fetele române să nu lucreze decât acasă, iar lucrul
lor să fie adus şi dus înapoi de către părinţi. Trebuie ca bietele
fiinţe nevinovate să găsească sprijin şi ajutor împotriva haitei de
lupi flămânzi, care caută să le nenorocească şi să le distrugă.
Iar, când se va descoperi o fărădelege comisă de un deboşat
sau de un pezevenghi, frăţia din localitate şi, împreună cu ea,
întreaga asociaţie din ţară să ia pricina în mână şi, veghind ca
poliţiştii şi judecătorii să nu fie cumpăraţi, să intervină cu cea mai
mare energie ca vinovatul să îşi ia o pedeapsă exemplară, care să îi
taie pofta de a mai reîncepe.
III. În ceea ce priveşte patima hoţiei, asociaţia trebuie: 1. Să
le facă cunoscut surorilor că la femei viciul se întâlneşte sub formă
de hoţie ordinară şi mai ales sub cea de cupiditate şi de avariţie.
Într-adevăr, femeile sunt în general foarte lacome de câştig când
vând şi foarte zgârcite când cumpără. Ele sunt chiar feroce când
târguiesc lucruri de mână făcute de alte femei ce mor de foame şi,
mai cu seamă, când pretind să fie servite imediat, fără întârziere.
Ele le obligă astfel pe bietele lucrătoare ce sunt rău hrănite să ia
„ore suplimentare”, să muncească zi şi noapte, cu un cuvânt să se
suprime, ceea ce le conduce repede şi inevitabil la mormânt.134
Dar acest viciu mai are şi alt efect întristător. Multe
nenorocite care nu au alt mijloc de trai decât acul, cosând de la 16
şi 18 ceasuri pe zi, nu ajung să îşi câştige nici măcar hrana, nici
chiria, îmbrăcămintea, căldura, curentul electric etc. În asemenea
134
În Franţa s-au înfiinţat asociaţii de cumpărători, care au drept scop: „să dezvolte pe de o parte sentimentul de
responsabilitate în cumpărători, faţă dc starea deplorabilă a lucrătorilor, iar pe de altă parte, să intervină pe lângă
furnizori ca să îmbunătăţească şi condiţiile muncii” (Statuts de la Ligue sociale d’acheteurs de France).
12
1
Dr. N.C. PAULESCU
condiţii, ele se lasă de nevoie să se afunde în mocirla prostituţiei.
Surorile au deci o datorie de căpetenie să caute să amelioreze
soarta acestor mizerabile paria.
Femeile sunt din contră foarte darnice şi chiar risipitoare
când este vorba de îmbrăcăminte şi de podoabe de modă şi de lux.
Acest contrast bătător la ochi se explică prin faptul că ele suferă în
acelaşi timp de patima hoţiei şi de patima trufiei.
2. Să le demonstreze surorilor cum să se împotrivească
încercărilor de jefuire a altor oameni, bărbaţi şi femei.
Pentru a ajunge la această ţintă este necesar ca surorile să nu
cumpere nimic de la meseriaşi sau de la negustori ce trec ca
necinstiţi şi să nu aibă de-a face cu modiste, croitorese, cusătoare
etc. hrăpăreţe.
De altfel, în fiecare frăţie, vor fi afişate două feluri de liste:
unele cu numele negustorilor şi meseriaşilor de treabă, ce sunt
recomandaţi de asociaţie; altele cu numele celor necinstiţi, care
trebuie evitaţi.
3. Să le îndemne pe surori să fondeze sindicate feminine
profesionale. În plus, ajutată de Liga Bunilor Creştini, să ceară de
la Guvern:
a)să stabilească pentru femei salarii minime135, echivalente cu
ale bărbaţilor;
b)să ia măsuri de igienă în fabrici, în ateliere, în magazine şi
chiar în case particulare, unde lucrează femeile;
c)să fixeze numărul orelor de lucru (8 ore pe zi);
d)să excludă de la muncă tinerele cel puţin până la 13 ani.
Aceste fregede lăstare trebuie, mai întâi, să se ducă la şcoală
(care să fie absolut gratuită, până în clasa a Ill-a de gimnaziu)
şi în urmă să îşi ia jugul zilnic al muncii pentru viată.
4. Să le sfătuiască pe surori să lucreze acasă şi să se
ferească de a intra în uzine, ateliere.
Într-adevăr, femeia lucrătoare, târâtă afară din căminul
familiei, nu îşi mai poate îndeplini datoriile instinctive de soţie şi
de mamă. Ea caută voluntar să diminueze natalitatea ce o jenează
135 In acelaşi timp, să se elimine intermediarele (samsaroaice), adevărate parazite, care speculează asupra
necesităţilor vieţii şi, ca să câştige, profită de concurenţa nemiloasă ce îşi fac între ele bietele lucrătoare. Astfel, în
1904, la Expoziţia germană a muncii la domiciliu (Heimarbeit) s-a putut constata că, adesea, o lucrătoare nu
primeşte decât 12, 10 şi chiar 5 centime pe ceas, de muncă oribilă cu acul.
12
2
Cele patru patimi
şi, neputând să îşi crească pruncul ce a născut (pe care de multe ori
nu ştie nici să-l înfeşe)136, îl lasă pe mâini străine, să moară în
neîngrijire. Şi nu mai vorbesc de educaţia copiilor rămaşi în viaţă,
care sunt ca şi părăsiţi şi constituie un teren priincios pentru toate
patimile.
În plus, femeia lucrătoare nu poate să se ocupe nici de
gospodărie şi adesea nu este în stare să facă o fiertură, să frigă un
pui, să cârpească o rufă sau să încăputeze un ciorap. Ea lasă casa
într-o stare de neorânduială, de murdărie şi de puturoşie
dezgustătoare, ce-l face pe bărbat să se refugieze la cârciumă.
În sfârşit, prin faptul că femeia lucrează afară din domiciliu,
cheltuielile de hrană şi de îmbrăcăminte ale familiei sunt dublate şi
chiar triplate.
Surorile sunt deci datoare să curmeze toate aceste nereguli.
IV. În ceea ce priveşte patima trufiei, asociaţia trebuie:
1.Să le facă pe surori să priceapă orgoliul, luxul şi moda,
care sunt răspândite cu profunzime printre femei, sunt nişte
vicii ce vatămă sănătatea şi ruinează o avere oricât ar fi de
mare.
2.Să le atragă atenţia surorilor asupra faptului că femeia
trufaşă caută să atragă admiraţia celor ce o înconjoară. Ea
vrea cu orice preţ să pară mai tânără, mai frumoasă, mai
bogată decât este în realitate. Ea îşi închipuie că, punând pe
ea cât mai multe zorzoane, lumea, pizmuind-o, va zice:
„Ferice de Madam X!” Şi pentru această născocire ridicolă,
ea este în stare să îşi sărăcească familia şi chiar să o
dezonoreze.
Când are o oarecare stare, ea nu se mai dă jos din trăsură sau
din automobil. Ea dă mese, petreceri, baluri costisitoare şi îi
cheamă pe cei pe care vrea să îi „epateze”. Iar, când se duce la
spectacole, ea alege locurile cele mai scumpe. De altfel, ea nu
vorbeşte decât franţuzeşte sau englezeşte şi povesteşte, cu sau fără
ocazie, minunile pe care le-a văzut în nenumăratele ei voiaje. Dacă
este măritată, ar fi natural să caute să-i placă bărbatului, dar ea se
străduieşte să placă mai ales altora. Iar, când începe să
136 Asemenea monstruozitate s-a observat în mai multe centre industriale din străinătate.
12
3
Dr. N.C. PAULESCU
îmbătrânească, ea se îmbracă caraghios, după ultima modă. Prin
urmare, este indispensabil ca surorile să nu o imite.
3. Să le arate surorilor în ce constă tirania casnică, ce
se exercită:
a)asupra soţului, care, veşnic cicălit, îşi ia lumea în cap sau se
duce să se afunde în vreo cârciumă, unde cel puţin este liniştit;
b)asupra copiilor, care sunt maltrataţi sau chiar abandonaţi;
c)asupra slugilor, care sunt cu adevărat martirizate, căci sunt
puse să muncească necontenit, din zorii zilei până la miezul
nopţii.
Surorile au de îndreptat asemenea obiceiuri rele.
4. Să le explice surorilor că femeia este destinată de
Creator să fie într-o oarecare inferioritate faţă de bărbat, care
este capul familiei, cel puţin în relaţie cu exteriorul.
A pretinde, ca feminiştii, care fac parte din socialism, că
femeia este egală cu bărbatul este a o scoate din mediul ei natural
(căminul familiei) şi din ocupaţiile ei instinctive (soţie, mamă) şi a
o transforma într-un monstru fără sex, într-un fel de fătălău
încurcă-lume.
Ascultaţi-l pe faimosul marxist BEBEL: „Femeia va deveni
independentă din punct de vedere social şi economic… Ea va fi
pusă în faţa bărbatului pe picior de libertate şi de egalitate
absolută.”137
Iată şi supraoferta unei domnişoare, renumită printre
feministe: „S-ar părea că, atunci când raporturile dintre muncă şi
capital vor fi regulate, femeile vor trebui să se ocupe numai de
gospodărie. Dar noi nu vrem un asemenea lucru. Noi avem
pretenţia să fim fiinţe omeneşti, ca şi bărbaţii, independente, adică
de capul nostru, capabile să hotărâm ce avem de făcut cu
activitatea noastră… Bărbatul şi femeia, considerându-se ca doi
tovarăşi, vor lucra împreună la creşterea copiilor şi chiar la
treburile casei.”138
Feminismul, conform preceptelor socialismului talmudic,
caută să distrugă familia neevreilor. Femeia, deşi inferioară
137
Bebel. Die Frau. p. 108.
138
M-elle Bonnevial. Compte rendu du Congres internaţional de la condition et des droits de la femme. 1900, p.
28.
12
4
Cele patru patimi
bărbatului, este despăgubită prin rolul său incomparabil şi sublim,
care o aseamănă cu Creatorul. Într-adevăr, ea dă viaţă şi o ajută să
se dezvolte.
Prin urmare, din înălţimea la care este aşezată, ea nu trebuie
să se înjosească şi să se murdărească, ascultând sfaturile perfide
ale jidanului şi dezlănţuind între sexe un război mai abominabil ca
acela dintre clase.
4. SCRISOARE CĂTRE PREOŢI
Omenirea suferă de nişte boli sufleteşti grozave, numite
patimi, ce sunt urmate numai de nenorociri şi de dezastre. Patimile
sunt în număr de patru, şi anume: beţia, desfrâul, hoţia şi trufia.
Pentru a-i scăpa pe oameni de aceste plăgi diavoleşti, s-a
înfiinţat Asociaţia Bunilor Creştini, care şi-a luat armele de luptă
din arsenalul doctrinei creştine.
Într-adevăr, IIISUS HRISTOS a venit pe pământ să combată
viciile, şi Evangheliile sunt pline de precepte îndreptate împotriva
lor.
Apostolii au urmat exemplul învăţătorului divin şi Epistolele
lor conţin nenumărate anateme în contra patimilor. Preoţii, care
sunt succesorii apostolilor, au deci o datorie de căpetenie, aceea de
a se opune din răsputeri acestor flageluri. De astfel, ei au fost
creaţi tocmai pentru acest scop şi, în ultimă analiză, Biserica nu are
altă ţintă decât să se împotrivească viciilor.
Dar îmi veţi zice: la ce serveşte Asociaţia Bunilor Creştini,
când rolul ei pare a fi acelaşi cu al Bisericii? Nu uzurpează ea oare
funcţia sacerdoţiului? Ei bine, nu! Biserica este un fel de şcoală,
compusă din învăţători (preoţi) şi din şcolari (popoarele). Or,
şcolarii au tot dreptul să se asocieze între ei, să se apere singuri de
patimi, mai ales atunci când nu mai sunt apăraţi de apărătorii lor
naturali, adică de cler.
Şi de ce clerul nu îşi mai îndeplineşte astăzi această misiune
divină? Pentru că este infectat, în parte, tocmai de patimile
blestemate pe care este chemat să le desfiinţeze. Astfel, este
incontestabil că, printre clerici, sunt unii beţivi, alţii desfrânaţi şi
12
5
Dr. N.C. PAULESCU
mai mulţi cupizi. În plus, viciul trufiei s-a încuibat adesea în
episcopi, care, alergând după măriri deşarte, au comis crime
sacrilege, ca schisme şi erezii. Ba chiar, de multe ori, au dezlănţuit
urgia infernală a războiului, când HRISTOS îi trimisese să
înfrăţească popoarele.
Prin urmare, preoţii s-au deochiat prin vina unora dintr-ai lor
şi, fiind ei înşişi pătimaşi, au fost puşi în imposibilitate de a se mai
împotrivi patimilor. Ei au fost astfel învinşi de Diavol.
Dar această înfrângere ruşinoasă a fost exploatată de
duşmanii de moarte ai Creştinismului, de jidani şi de francmasoni,
care s-au grăbit să întindă pata infamantă de la câteva capre râioase
asupra întregii tagme preoţeşti. Prin calomnii meşteşugite, slugile
satanei au reuşit să discrediteze clerul creştin în faţa popoarelor şi
l-au făcut să piardă orice autoritate morală. Cu chipul acesta, ei au
ajuns să descreştineze mai tot Apusul Europei.
În multe ţări occidentale, ai căror locuitori au devenit în mare
parte atei, preoţii sunt astăzi un obiect de râs şi de batjocură. Ei
sunt persecutaţi de guvernele francmasone, care îi maltratează, îi
închid, îi expulzează sau îi jefuiesc şi îi lasă să moară.
Şi această vrăjmăşie se explică prin faptul că orice patimă
produce în mod instinctiv un sentiment de dezgust, de scârbă, de
repulsie, care se schimbă uşor în ură, mai ales la indivizii ce nu
mai sunt creştini. Sunt ateliere de lucrători în Paris în care un preot
ar fi în primejdie să fie sfâşiat. O pildă tipică este şi aceea a
jidanilor, care sunt urâţi de lumea întreagă, numai şi numai pentru
că sunt vicioşi într-un grad extraordinar.
La noi, preoţii sunt prigoniţi de Guvern, care nu este încă
francmasonic. Dar starea lor nu este mai bună ca aceea a celor din
Apus. Ei sunt dispreţuiţi de popor, care este pe cale de a-şi pierde
credinţa, şi sunt striviţi de autorităţi, care îi consideră ca pe nişte
cantităţi neglijabile, ca pe nişte mici şi plicticoşi slujbaşi ai statului
(?), ca pe nişte belele tolerate (după cum spun ierofagii) „din cauza
eresurilor stupide ale mulţimii inculte”.
De altfel, uitaţi-vă la situaţia mizerabilă în care vă găsiţi.
Sunt preoţi care primesc ca leafă 35 de lei pe lună, nici cât cel din
urmă dintre argaţi, şi sunt obligaţi, ca să îşi poată hrăni familia, să
cerşească sau să vândă pe bani harurile divine, mărdăgindu-le şi
12
6
Cele patru patimi
favorizând superstiţia. Până acum câţiva ani, mulţi dintre ei erau
îngropaţi cu talerul…
Iată în ce hal se află preoţimea creştină de pe urma patimilor,
când ea ar trebui să fie în fruntea omenirii.
Se înţelege uşor cum şcolarii, adică popoarele, părăsiţi de
învăţătorii lor, adică de preoţi, s-au văzut obligaţi să se asocieze
între ei, pentru ca să se apere singuri de vicii.
Dar, după cum copiii au mare nevoie de părinţii lor, tot aşa şi
Asociaţia Bunilor Creştini are absolută trebuinţă de sprijinul
învăţătorilor ei naturali, şi voi sunteţi învăţătorii popoarelor, prin
poruncă dumnezeiască. Vouă v-a zis HRISTOS: „Mergeţi şi
învăţaţi toate neamurile!” Deşi înjosiţi prin patimi, sunteţi de viţă
înaltă şi nobleţea voastră, pe care n-o puteţi pierde, este eternă.
Sunteţi preoţi în veac, şi prin voi se dobândeşte mântuirea.
Asociaţia vine deci prin mine să vă roage să o ajutaţi să se
dezvolte şi să fiţi directorii ei spirituali, adică să îi dirijaţi primii
paşi şi să îi arătaţi direcţia pe care trebuie să o urmeze, pentru ca să
ajungă la bun sfârşit.
Şi cum îi puteţi indica această direcţie? Pur şi simplu pin
exemplul personal. Într-adevăr, asociaţia este compusă din bărbaţi
care, vrând să se scuture de patimi, se încurajează mutual şi se
supun unui control reciproc. Dar ea are nevoie de un model perfect
pe care să-l urmeze, şi acest model viu trebuie să fie întrupat în voi
înşivă. Într-un sat, bunăoară, popa trebuie să nu fie nici beţiv, nici
curvar, nici hoţ, nici trufaş. Şi atâta tot. Nu i se cere nimic mai
mult. Iar sătenii nu vor avea altceva de făcut decât să se ia după el
şi să îl imite.
Nu este treaba mea să vă arăt cum să vă feriţi de patimi. Dar
cred că prin rugăciuni fierbinţi către Cel Atotputernic şi prin
bunăvoinţă veţi căpăta izbânda în contra Diavolului ispititor, căci
este scris: „Voieşte, şi vei putea.”
În plus, acum la început trebuie să-i îndemnaţi pe toţi
enoriaşii să intre în asociaţie, şi aceasta vă este cu atât mai lesne cu
cât propriu-zis voi nu faceţi parte din ea.
În sfârşit, vi se mai pretinde ca, din când în când, să rostiţi
câte o mică predică asupra patimilor, fie în biserică, fie mai ales la
adunările frăţiilor.
12
7
Dr. N.C. PAULESCU
***
Să vedem ce riscă şi ce câştigă un preot care întemeiază şi
dirijează o Frăţie de Buni Creştini. Riscul este absolut nul.
Într-adevăr, după cum am spus mai devreme, preotul nu face
parte din asociaţie şi poate oricând şi fără nici o formalitate să o
părăsească atunci când ea deviază de la calea dreaptă care este cea
creştină. De altfel, prin statute, s-au luat toate măsurile ca, în caz
de prăbuşire a acestei opere omeneşti, clerul care este dumnezeiesc
să rămână neatins.
Câştigul este din contră nemărginit:
1.Mai întâi, asociaţia, care este o societate de ajutor moral
reciproc, va influenţa considerabil asupra clericilor şi în
acelaşi timp ea va pune în evidenţă eminenta lor moralitate.
Preoţii creştini vor primi astfel un certificat de bună purtare
din partea celei mai competente autorităţi în asemenea materie.
Şi această atestare este singură în stare să spulbere
criticile calomnioase şi insultătoare ale duşmanilor lui
HRISTOS. Prin conduita lor nepătată, preoţii îşi vor
recăpăta încrederea popoarelor, pe care au pierdut-o prin
viciile unora dintre ei, şi vor merita din nou stima şi
respectul omenirii.
2.Asociaţia simplifică şi înlesneşte îndeplinirea datoriei
primordiale a clericilor creştini, anume aceea de a combate
patimile.
În plus, preoţii vor vedea în curând ameliorându-se starea lor
materială. Principalul mijloc de acţiune al asociaţiei fiind votul
cetăţenesc, deputaţii trimişi în Parlament vor cere cu stăruinţă să se
şteargă ruşinea ce apasă asupra ţării, prin faptul mizeriei în care se
află clerul, şi să se îmbunătăţească situaţia lui, după cum zice
apostolul: „Vrednic este lucrătorul de plata sa.”
4. În fine, când asociaţia se va întinde la alte neamuri, ea va
putea servi ca punte prin care să se săvârşească unirea mult-dorită
a Bisericilor creştine, ce sunt dezbinate şi sfâşiate de patimile
clerului înalt.
12
8
Cele patru patimi
Iată darurile nepreţuite pe care asociaţia le oferă preoţilor
creştini. Aceştia se vor bucura astfel de privilegiul unui suveran
constituţional, care guvernează fără să fie responsabil.
În rezumat, Asociaţia Bunilor Creştini este o operă
creştinească absolut indispensabilă în tot timpul şi în tot locul, mai
cu seamă în epoca actuală şi în ţara românească. Ea nu este decât o
aplicare a învăţăturilor lui HRISTOS şi este menită să se întindă ca
şi creştinismul până ce va cuprinde întreaga lume.
Faceţi deci pentru ea ceea ce apostolii, predecesorii voştri, au
făcut pentru doctrina creştină. Lucraţi cu aceeaşi râvnă ca ei, căci
lucraţi pentru Dumnezeu, pentru omenire şi pentru voi înşivă.
ADAOS. CUM SE ROSTEŞTE O PREDICĂ
Deoarece sunt mulţi preoţi care nu au darul vorbirii măiestre
şi care, din această cauză, ezită să predice, le adresez aici
următorul respectuos îndemn.
Cum se pregăteşte şi cum se rosteşte o predică? Pentru a
răspunde la această întrebare, să stabilim mai întâi cine trebuie să
predice. Şi, în urmă, să arătăm: unde, când şi cum trebuie să se ţină
o predică.
Predica este continuarea CUVÂNTULUI DUMNEZEIESC,
prin apostoli şi prin urmaşii lor legitimi.
Prin urmare, numai episcopii şi preoţii pot cuvânta „în
numele Domnului”, căci numai ei sunt trimişi de HRISTOS în
acest scop. Numai lor li s-a zis: „Mergeţi şi învăţaţi toate naţiile.”
Predicile pot fi făcute oriunde se prezintă vreo ocazie. Dar
locul cel mai potrivit este în biserică. În acest lăcaş sfânt predicile
trebuie rostite în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare, şi anume
după ce preotul s-a împărtăşit cu sfintele taine, deoarece atunci el
are în el „lumina lumii”.
Predicile pot fi pronunţate şi în adunările de creştini, care se
aseamănă cu cele din biserică, bunăoară în Frăţiile Bunilor
Creştini.
O predică cuprinde un fond şi o formă.
12
9
Dr. N.C. PAULESCU
I. Fondul. Subiectele predicilor trebuie luate din Evanghelie,
din doctrina lui HRISTOS, care poate fi rezumată:
a)în caritate sau dragoste creştinească;
b)în combaterea patimilor.
Fiecare din aceste subiecte trebuie să fie divizat în mai multe
părţi. Astfel, de exemplu, când este vorba de o patimă, începi prin
a o defini, spunând din ce instinct derivă ea. După aceea, îi pui în
evidenţă cauzele şi arăţi modul de a se manifesta, precum şi
efectele sau consecinţele. Pe urmă, expui remediile omeneşti şi
termini cu cele evanghelice. O asemenea împărăţie clarifică
expunerea şi îi uşurează înţelesul.
În sfârşit, scrii predica astfel pregătită sau cel puţin
însemnezi pe hârtie punctele esenţiale şi o rosteşti cu însemnarea
în mână, mai ales când te temi ca nu cumva memoria să te
părăsească.
Şi să nu ţii socoteală de ce va zice lumea când te va vedea
aruncându-ţi din când în când ochii pe cuvântarea scrisă; căci ea
este înţeleaptă şi îşi dă bine seama de greutăţile funcţiei de
predicator. Ea se va simţi chiar măgulită văzând câtă osteneală îţi
dai pentru a o instrui.
Şi să nu fii timid şi nici să te sfieşti de unul că este savant sau
de altul că ocupă cutare dregătorie, căci cele ce ai spus sunt
subiectele cele mai înalte ale teologiei şi ale filosofiei, şi ele se
potrivesc pentru orice om mare sau mic, tânăr sau bătrân, bogat
sau sărac, împărat sau cerşetor, învăţat sau lipsit de carte.
Şi când te urci în amvon să îţi închipui că esti un învăţător
care expune o lecţie şcolarilor sau că eşti un părinte de familie,
care dă sfaturi copiilor.
Prin urmare, să îndrăzneşti şi să te încrezi în Dumnezeu, care
te va ajuta, căci predici în numele Lui şi lucrezi pentru
desăvârşirea făpturilor Lui. Şi te va ajuta, după cum a ajutat pe
apostoli trimiţându-ţi limba de foc a Sfântului Duh, prin care să
luminezi minţile şi să înflăcărezi voinţele.
Să nu crezi că, fiind preot, trebuie să ai cine ştie ce talent
oratoric. Pescarul SIMON al lui IONA, pe care Dumnezeu însuşi la
ales ca să fie primul Său predicator, a avut el oare un asemenea
dar extraordinar? Ca să dea însărcinarea de a predica popoarelor,
13
0
Cele patru patimi
ca să îi zică „paşte oile mele”, HRISTOS nu a căutat să-i afle
gradul de elocinţă, ci s-a mulţumit să îl întrebe: „Mă iubeşti?”
De 2000 de ani, adică de la începutul creştinismului, nu a
existat decât un singur CRISOSTOM şi un singur BOS-SUET, din
milioane de preoţi şi de episcopi. Ai zice chiar că darul vorbirii
sublime nu este indispensabil ministerului sacerdotal, căci altfel
Providenţa ar fi avut grijă ca clericii oratori să se numere pe
degete.
II. Forma. Ca să dai unei predici o înfăţişare cât mai
desăvârşită, trebuie să ţii seama de următoarele precepte.
Cuvântarea sacră, fiind adresată poporului, rosteşte-o în
graiul înţeles de popor, grai ce este simplu, naiv şi dulce. Expune-o
cât se poate de clar, de precis şi de concis, întrebuinţând numai
fraze scurte şi limpezi ca apa de izvor. Evită cu orice preţ
poliloghia, expresiile afectate, figurile retorice şi mai ales
cacofonia. Lasă vorbirea elegantă şi înflorită celor ce au primit de
sus darul de a se exprima oratoriceşte. Pronunţaţi discursul cu glas
tare, cu un ton grav şi serios, dar în acelaşi timp cu blândeţe şi
chiar cu smerenie.
În sfârşit, orice predică trebuie să fie scurtă, să nu depăşească
un sfert de ceas şi să fie des repetată, cel puţin o dată pe an. Tot ce
ţi se cere este să nu fii pedant, că nu cauţi să pari că ştii mai multe
decât ştii, căci cine vrea să facă pe deşteptul face pe nerodul.
Lucrează numai pentru binele omenirii şi pentru cinstea lui
Dumnezeu, astfel cei ce te aud să fie cuprinşi de o spaimă
mântuitoare de patimi şi în acelaşi timp de o sfântă admiraţie
pentru mărirea şi bunătatea înţelepciunii infinite.
5. SCRISOARE CĂTRE MEDICI
ŞI CĂTRE STUDENŢII ÎN MEDICINĂ
Vin să vă cer să îmi daţi o mână de ajutor la ridicarea unui
mare dig moral, de care omenirea are o nespusă trebuinţă, pentru a
putea rezista puhoiului năprasnic al patimilor. Şi mă adresez vouă
deoarece, ca medici, cunoaşteţi fiziologia omului, ştiţi ce este un
instinct şi pricepeţi ce este un viciu. În plus, voi aveţi zilnic de-a
face cu consecinţele dezastruoase ale beţiei şi ale desfrâului pe
13
1
Dr. N.C. PAULESCU
care sunteţi chemaţi să le îngrijiţi. Or, s-a înfiinţat o asociaţie, cea
a bunilor creştini, care are ca scop să combată patimile şi care şi-a
ales ca mijloace de luptă nişte arme infailibile, şi anume
prescripţiile lui HRISTOS.
Pentru a dirija această societate morală, am recurs mai întâi
la preoţii creştini pentru că sacerdoţiul a primit de la însuşi
Dumnezeu misiunea de a se împotrivi viciilor lumii.
Pe urmă, m-am gândit şi la voi care formaţi un fel de al
doilea sacerdoţiu, fără misiune divină. Într-adevăr, voi alcătuiţi o
corporaţie morală a omenirii, căci, în afară de rare excepţii, nu
sunteţi nici beţivi, nici curvari, nici lacomi la câştig, nici orgolioşi.
Bineînţeles, nu vorbesc de nişte tâlhari care îl dezbracă pe bietul
bolnav fără să-i dea vreun ajutor, nici de nişte ucigaşi de oameni
care comit crima oribilă a avortului, vânzându-şi sufletul pe bani.
Aceştia însă nu sunt medici; ei s-au strecurat pe furiş printre
medici, ca să-şi poată executa nestingheriţi de nimeni infama lor
meserie de hoţi şi de laşi asasini. Voi meritaţi deci să faceţi parte
dintre educatorii morali ai lumii.
In numele Asociaţiei Bunilor Creştini, vin să vă cer să o
sprijiniţi din răsputeri, ca să îşi poată îndeplini rolul binefăcător.
De câte ori vă este cu putinţă, primiţi să fiţi aleşi preşedinte,
vicepreşedinte sau cel puţin un membru influent în Sfatul Frăţiei.
Tot ce aveţi de făcut în această societate consistă:
1. în exemplul personal, al unei vieţi nepătate de vicii;
2. în convorbiri particulare cu fraţii buni creştini sau cu
persoane străine de asociaţie asupra patimilor şi asupra
remediilor lor;
În conferinţe publice, asupra aceloraşi subiecte; aceste
conferinţe se pot ţine oriunde şi la orice ocazie (în afară de
întrunirile fraţilor).
Ce profit trageţi din faptul că intraţi în Asociaţia Bunilor
Creştini? În aparenţă nici unul. Ba încă, ţinând seama de starea
actuală a spiritelor, vă alegeţi cu o oarecare pagubă pecuniară, căci
îi pierdeţi de clienţi pe beţivii şi pe desfrânaţii pe care îi vindecă
asociaţia.
Dar cunosc sufletul vostru, pe care l-am văzut topindu-se de
milă în faţa unei suferinţe. Ştiu că sunteţi în stare să vă jertfiţi
13
2
Cele patru patimi
bucuros viaţa pentru a o scăpa pe cea a unui biet bolnav. Cu alte
cuvinte aţi gustat conştient sau inconştient din deliciile dragostei
creştineşti. Dacă este aşa, dacă nu mă înşel în aprecierile mele,
răsplata voastră va fi imensă, căci lucraţi pentru îndeplinirea unei
opere sublime, pentru care însuşi Dumnezeu, Medicul Etern, s-a
făcut om, venind să lecuiască patimile.
6. SCRISOARE CĂTRE EVREI
Un scriitor de-al vostru, BERNARD LAZARE, spune în
cartea sa „Antisemitismul”:139 „Pretutindeni unde jidovii s-au
stabilit, s-a dezvoltat antisemitismul.” Şi, după ce face această
tristă constatare, el adaugă: „Cauzele generale ale antisemitismului
trebuie să se afle în însuşi Israel, iar nu în cei ce îl combat.”
De altfel, aici nu este vorba de vreo luptă religioasă.
„Popoarele politeiste, ca şi popoarele creştine, au combătut nu
doctrina Dumnezeului Unul, ci pe jidov.”
Acelaşi autor se întreabă: „De ce oare evreul a fost rând pe
rând şi egal maltratat sau urât de egipteni şi de romani, de perşi şi
de arabi, de turci şi de naţiile creştine?”
Şi tot el răspunde: „Pentru că pretutindeni şi până în zilele
noastre, el a fost o fiinţă insociabilă, un exclusiv, care a ţinut la
cultul său politico-religios, la legea sa.” Acest răspuns, deşi
adevărat, este însă obscur, căci este incomplet.
In realitate, jidanul este urât de toate popoarele numai şi
numai pentru că este vicios, pentru că este sclavul desfrâului, al
hoţiei şi al trufiei. Ura lumii întregi nu poate fi decât rezultatul
unui sentiment natural. De altfel, se ştie că viciul provoacă
dezgust, scârbă, repulsie şi chiar ură.
Prin urmare, antisemitismul este manifestarea unui instinct
de apărare în contra patimilor. El este echivalent cu antidesfrâul,
cu antihoţia, cu antitrufia sau cu antidespotismul.
PATIMILE JIDANILOR. Dar îmi veţi zice: naţia evreiască
nu este mai vicioasă ca alte naţii. Ei bine, afirm sus şi tare, fără
teama de a fi dezminţit, că voi sunteţi supravicioşi, adică atingeţi
139 B. Lazare, L’antisémitisme, Paris, 1894, p. 2 si 3
13
3
Dr. N.C. PAULESCU
gradul superlativ al viciilor şi le întreceţi astfel cu mult pe toate
celelalte neamuri.
Într-adevăr, voi sunteţi nu numai pătimaşi din naştere (ceea
ce este efectul blestemului dumnezeiesc), dar sunteţi împinşi şi
menţinuţi în mocirla patimilor prin organizaţia voastră naţională.
De fapt, deşi împrăştiaţi în toată lumea, voi formaţi un popor bine
organizat, care posedă:
a)un cod de legi – Talmudul;
b)un stat propriu Cahalul;
c)o armată activă, compusă: dintr-un Stat-Major, francmasoneria,
ce se ascunde, şi din gloate sau poliţii, reprezentate
prin liberalism, socialism, anarhism, bolşevism, ce ies
singure la iveală.
Într-o publicaţie precedentă140, am dat în vileag toate matrapazlâcurile
organizaţiei voastre, care, tocmai ca nişte farmece
diavoleşti, îşi pierd din puterea lor răufăcătoare, de îndată ce sunt
dezvelite. Este deci inutil să mai revin asupra acestor abominaţii ce
sunt bine cunoscute, şi mă voi mulţumi să rezum la câteva cuvinte
organizaţia voastră pătimaşă.
I.Talmudul, sau legislaţia voastră politico-religioasă, este
un fel de extract concentrat al tuturor patimilor, ridicate la
paroxism. El pare a fi „codul unei bande de hoţi şi de laşi
asasini”141. El vă impune să credeţi că sunteţi un neam ales
ce este chemat să posede tot pământul şi să stăpânească
întreaga omenire. Dar probabil că cei ce l-au scris au fost
chiori, căci nu au văzut că mutra voastră, în acelaşi timp
vicleană şi tâmpită, nu este de aşa ceva.
II.Cahalul, sau organizaţia voastră naţională, este statul
unic ce întruneşte pe toţi jidanii de pe suprafaţa globului.
El este secret, căci este răufăcător. Este format ca statele
celorlalte naţii din:
1.o putere centrală ocultă;
2.mai multe puteri secundare subordonate celei dintâi şi a
căror influenţă se mărgineşte la evreii dintr-o singură ţară;
140
Paulescu, Spitalul. Talmudul. Cahalul şi Francmasoneria. 1914.
141
Paulescu, Leit., p. 75.
13
4
Cele patru patimi
3.o infinitate de puteri elementare, sau comunităţi israelite,
care îşi au sediul lângă sinagogi şi a căror acţiune se întinde
numai asupra evreilor dintr-un oraş sau dintr-o mahala.
Comunitatea jidănească, singura aparentă, se compune din:
a. un haham care este un fel de subprefect;
b. un tribunal „Bet-Din”, ce judecă conflictele dintre evrei;
c. şcoală, unde se învaţă Talmudul.
Cahalul, ca orice stat, are finanţe. Veniturile lui consista în
impozite diverse pe chirii, pe negoţ şi pe meserii (patent), pe
moşteniri, pe carnea cuşer etc. Cheltuielile lui sunt lefile
funcţionarilor comunităţii, subvenţia şcolilor şi spitalelor etc, dar
cea mai mare parte din resurse serveşte la două scopuri:
a. să-i corupă pe slujbaşii statului creştin;
b. să-i ajute pe negustorii şi pe meseriaşii jidani să învingă
orice concurenţă şi să-i ruineze astfel pe cei ce nu sunt
jidani.
În plus, Cahalul impune evreilor pe care îi guvernează o
dominaţie absolută. El obţine supunerea recurgând la mijloace
drastice de constrângere, la confiscarea averii şi mai ales la
teroarea ce inspiră blestemele înfricoşătoare, Nudui şi Cherem, ale
căror sancţiuni cumplite echivalează cu moartea civilă.
Cahalul explică enormitatea forţei de distrugere cu care
atacaţi lumea. Într-adevăr, voi nu lucraţi niciodată izolaţi, ci
întotdeauna susţinuţi de întreaga naţie. Învelit în aparenţele
inofensive ale comunităţilor confesionale, Cahalul a putut să
doboare şi să subjuge naţii mari şi puternice. Faţă de el omenirea a
fost dezarmată, căci până acum câţiva ani, ea nu i-a cunoscut
existenţa.
III. Francmasoneria este o societate ocultă şi vicleană prin
care aţi reuşit să-i faceţi pe creştini să combată creştinismul. Ea
este organizată după modelul Cahalului şi se compune din loji, ce
reprezintă comunităţile sinagogilor. Dar ea diferă de Cahal prin
faptul că mai posedă o altă organizaţie, ce este ascunsă chiar
pentru membrii ei.
Într-adevăr, ea este formată dintr-o întreagă ierarhie de grade,
ce se capătă printr-o selecţie venită de sus. Considerată în
totalitatea ei, francmasoneria consistă într-o serie de societăţi.

suprapuse şi fiecare din ele este secretă pentru cele ce sunt
dedesubtul ei. În capul acestui colos misterios, există un grup de
şefi necunoscuţi, chiar de masonii care au ajuns la gradele cele mai
înalte. Aceşti şefi, ce sunt toţi jidani, deţin puterea supremă a
francmasoneriei şi tot ei sunt cei ce guvernezaă Cahalul sau statul
evreiesc.
Francmasoneria lucrează neîncetat de aproape 200 de ani, de
când ea există, şi activitatea ei a avut ca efecte adevărate
cataclisme mondiale. Cel dintâi şi cel mai important a fost
Revoluţia Franceză, ale cărei dramatice evenimente nu pot fi
pricepute de cine nu îi cunoaşte originea jidănească. Ea a avut ca
scop de căpetenie:
1.să introducă în Franţa şi să-i naturalizeze pe evreii ce
erau expulzaţi încă din 1394;
2.să pună mâna pe învăţământul public şi, prin
„Universitate”, să răspândească în lume doctrinele
dizolvante ale materialismului şi ale ateismului, care au
decreştinat Apusul Europei.
Al doilea dezastru social, datorat francmasoneriei este
Revoluţia din 1848, care a adus jidanilor drepturile de cetăţenie în
Austria, Germania, Grecia, Suedia, Danemarca, Anglia, Ungaria142,
Italia… Singure, marea Rusie şi biata Românie au scăpat tefere din
frământările jidăneşti.143
Francmasoneria mai încearcă în Franţa încă o revoluţie,
aceea a Comunei din Paris, căreia i-a urmat instalarea Republicii
sub care această nobilă ţară a fost complet şi definitv robită
infamei puteri masone.
Cum drepturile cetăţeneşti nu vă erau de ajuns, voi aţi
inventat nişte sisteme politico-economice, prin care aţi făcut ca
toate naţiile să lucreze la propria ruină şi la propria nimicire.
1.Prin liberalism, voi aţi pus mâna pe o bună parte a
surselor de bogăţie din ţările creştine, mai ales pe industrie
şi pe comerţ. Apoi, aţi adus populaţiile în stare de
142 Astăzi, când un vânt de antisemitism suflă deasupra Ungariei, „Ministerul de Interne a ordonat desfiinţarea
tuturor lojilor francmasone din ţară. Înfiinţarea de noi loji este pe viitor interzisă prin lege” (Universul, 16-VI-
1920).
143 În 1848, mulţimea jidănească, ce invadase de curând România venind din Galiţia, nu avusese încă timp să
înveţe româneşte.
13
6
Cele patru patimi
proletariat, adică într-un fel de robie, în care omul nu mai
munceşte decât pentru profitul lui Israel.
2.Prin socialism, voi îi răsculaţi pe proletari nu în contra
voastră, care i-aţi jefuit şi nenorocit, ci în contra oricărui
om muncitor şi cumpătat, care prin instinct şi-a agonisit o
proprietate. Şi, în plus, voi vreţi să socializaţi toate proprietăţile
omenirii, adică să le daţi ca plocon conducătorilor
statului socialist, care mai toţi sunt jidani.
3.În sfârşit, prin bolşevism, după ce aţi pus proletariatului
botniţa foamei, v-aţi repezit ca nişte turbaţi să luaţi puterea
şi aţi reuşit să-l detronaţi pe ţarul Rusiei, prăbuşind imensul
său imperiu. Dar, din fericire pentru omenire, aţi început să
daţi de coadă în vale.
Şi, ca să nu mai puteţi arunca praf în ochii lumii după cum
aveţi obiceiul, negând intervenţia voastră în producerea
bolşevismului, intervenţie ce este demonstrată prin probele
multiple şi evidente expuse în capitolul „Criza socială”, vă aduc
aici încă o dovadă zdrobitoare, ce sper că vă va face să amuţiţi.
La New York a apărut o broşură numită „Cine guvernează
Rusia”, din care ziarul „Morning Post” extrage următoarele: din
503 funcţionari superiori de stat din Rusia sovietică, 406 sunt
evrei, 20 sunt ruşi, iar restul: nemţi, armeni, bulgari, letoni etc. Din
42 ziarişti care conduc opinia publică, 41 sunt evrei, unul singur,
MAXIM GORKI, este rus. Din 22 membri ai Sovietului
Comisarilor Poporului, 17 sunt evrei şi numai 2 sunt ruşi: LENIN
şi CICERIN. Comisariatul Poporului pentru Război, condus de
TROŢKI, se compune din 43 membri, dintre care sunt 34 evrei şi
nici un rus. Comisariatul Poporului pentru Afacerile interne,
condus de evreul ZINOVIEV (Finkestein zis şi Apeelbaum),144
numără alţi membri, dintre care 45 sunt evrei… şi numai doi sunt
ruşi. Comisariatul Externelor, condus de Cicerin, numără 17
membri, dintre care 15 evrei şi nici un rus. Comisariatul Finanţelor
este compus din 30 de persoane, din care 26 sunt evrei… şi numai
2 sunt ruşi. Comisariatul Justiţiei numără 19 membri, din care 18
144
Mulţi jidani bolşevici au câte două sau chiar trei nume, ca hoţii de buzunare. Astfel, Zalewski, zis şi Ochiul
Moscovei, se mai numeşte Abramovici şi Albrecht. Litvinof, înalt comisar al Balticii, se mai numeşte Finkelstein
şi chiar Vallach. Pavlovici, însărcinatul cu afaceri în Orient, se numea altădată Weltman etc. (Serge de Chessin,
Les Yeux de Moscou, Echo de Paris, 26-11-1921.)
13
7
Dr. N.C. PAULESCU
sunt evrei, unul armean şi nici un rus. Comisariatul Sănătăţii
Publice se compune din 5 membri dintre care 4 evrei şi un german.
Comisariatul Instituţiei Publice numără 53 de membri, din care 44
evrei… şi numai 3 ruşi. Comisariatul Asistenţei Publice este
compus din 6 membri, toţi evrei. Comisariatul Restaurării Oraşelor
este format din 2 membri, ambii evrei. Comisariatele Provinciale
numără 23 membri, din care 21 evrei şi un rus. Comisia de
Anchetă asupra Administraţiei Ţariste se compune din 5 evrei şi 2
ruşi. Comisia de Anchetă pentru Asasinarea Ţarului NICOLAE al
II-lea numără 10 membri, din care 7 evrei. Sovietul Superior al
Gospodăriei este compus din 56 membri, din care 44 evrei.
Sovietul Lucrătorilor şi Soldaţilor din Moscova numără 23
membri din care 19 evrei şi nici un rus. Comitetul Central al
Partidului Social-Democrat este format din 12 membri, din care 9
evrei şi 3 ruşi.145
Toate aceste sisteme, liberalismul, socialismul şi
bolşevismul, caută să suprime creştinismul, ceea ce se explică prin
originea lor talmudică. De altfel, astăzi se ştie că o doctrină este
sau nu jidănească după cum ea este sau nu îndreptată împotriva lui
HRISTOS.
***
Acestea sunt armele infernale, cu care aţi vrut să cuceriţi tot
pământul şi să instalaţi pe tronul omenirii împărăţia viciilor. Dar,
în plus, voi toţi sunteţi atât de infectaţi de lepra patimilor încât aţi
ajuns să fiţi biciul cu care Satana schingiuieşte lumea.
În publicaţia de care este vorba mai sus146 am pus în evidenţă
viciile voastre demonstrându-le realitatea prin probe palpabile şi
incontestabile. Mă voi mărgini acum să vă reamintesc în puţine
cuvinte aceste dovezi strivitoare.
1. Patima beţiei. Este cert că voi nu sunteţi nişte beţivi
deoarece Talmudul vă interzice alcoolul. Dar, dacă nu vă îmbătaţi,
voi nu vă sfiiţi să deveniţi otrăvitori publici, prin crâşmele
145 Viitorul, 4-1-11-1921. După ziarul bulgăresc, „Dnevnic”, care îşi numeşte articolul Un mare popor ce şi-a
pierdut suveranitatea naţională.
146 Paulescu – Spitalul, Talmudul etc., p. 42.
13
8
Cele patru patimi
nenumărate pe care le deschideţi pretutindeni unde vă stabiliţi.
Astfel, în Moldova de sus, „toate cârciumile sunt în mâinile
evreilor”.147
Prin ele, voi aţi introdus în ţara românească plaga
alcoolismului, ce este suficientă să stingă o naţie întreagă. Voi îi
învăţaţi pe bieţii români să bea rachiuri extraordinar de tari, pe
care să le vindeţi pe ascuns, şi, odată obiceiul luat, voi vă faceţi
stăpâni pe munca lor care toată trece la cârciumă.
2. Patima desfrâului. Voi sunteţi desfrânaţi într-un grad
extraordinar. Aşa, de pildă, în anii trecuţi un satir jidan din
Botoşani, numit Rapaport, a sedus şi a părăsit 16 fete de ţărani.148
Un alt jidan, Marcu Vexler, din Fălticeni, a deflorat 4 fetiţe, tot de
ţăran, în vârstă de 14-l5 ani.149 în plus, voi exercitaţi foarte adesea
meseria infamă de pezevenghi şi târâţi în prostituţie sute şi mii de
copile nevinovate.
„Prostituţia este un comerţ esenţialmente jidănesc, zice
Verax. În Moldova, mai mult de nouă zecimi din numărul caselor
publice sunt ţinute de jidoafce.”
De altfel, voi săvârşiţi asemenea nelegiuiri peste tot locul
unde vă găsiţi.
„Într-un proces, ce s-a judecat în 1892 la Lemberg (Polonia),
28 de evrei erau acuzaţi de răpire şi de trafic de tinere. Aceşti
mizerabili atrăseseră în cursă sute de copile creştine, dintre care
cele mai multe mergeau încă la şcoală. Ei le făgăduiau marea cu
sarea… ca să le convingă să plece în străinătate. Dar, îndată ce
treceau graniţa, ele erau tratate ca nişte roabe şi orice încercare de
fugă era straşnic reprimată. Ele erau vândute în Turcia, la case de
prostituţie, cu preţul de 1000 coroane una. Când, în sfârşit, poliţia
s-a decis să intervină, 60 din aceste fiinţe au fost mântuite.”
3. Patima hoţiei. Voi sunteţi maeştri neîntrecuţi în
orice potlogărie. Furturile, înşelătoriile, escrocheriile, camătă,
sperjurul, acaparările, trusturile executate nu de indivizi izolaţi, ci
de adevărate bande de tâlhari organizate în cahale talmudice vă
147 Raportul Camerei de Comerţ şi de Industrie, 1906. Citat în Spitalul. Talmudul, Coranul etc. p. 135.
148 Paulescu – Spitalul, Talmudul etc. p. 50.
149 Idem – Leit, p. 152.
13
9
Dr. N.C. PAULESCU
sunt atât de familiare, încât ele constituie nota caracteristică şi
distinctivă a rasei jidăneşti.
Ar fi prea mult să insist asupra acestor calităţi drăceşti, pe
care toată lumea vi le recunoaşte. Dar voi expune pe scurt starea
mizerabilă în care a ajuns bietul român de pe urma cupidităţii
voastre.
În câţiva ani, prin tertipuri criminale, voi aţi pus stăpânire pe
toate meseriile şi pe tot meşteşugul din ţara românească, deoarece
am avut neghiobia să nu ocrotim prin legi speciale aceste două
fundamentale mijloace de existenţă.
Nu-i mai rămăsese românului ca să poată trăi în ţara lui decât
să cultive bucata de pământ strămoşească pe care până acum o
apăra o lege tutelară, şi anume articolul 7 din Constituţie.
Astăzi însă aţi izbutit să dărâmaţi şi acest singur sprijin al
românismului. Prin intrigi perfide şi sub pretext de libertate, veţi
obţine uşor abrogarea legii ce dă pământ numai cultivatorilor. Şi
astfel, în curând veţi putea expulza pe nenorocitul român şi din
ultimul mijloc de a-şi căpăta pâinea, lăsându-l muritor de foame.
Iată ce s-a întâmplat într-o ţară vecină cu a noastră, şi anume în
Galiţia, când s-a dat jidanilor dreptul de-a cumpăra moşii.
„Interdicţia făcută evreilor din Galiţia de a poseda pământ a
durat până în 1867. În anul acesta (1867), nu erau în toată Galiţia
decât 38 de proprietari israeliţi. Şase ani mai târziu, în 1873, ei
ajunseseră la cifra 289! Iar în 1880, adică după 13 ani de la
suprimarea interdicţiei, marii proprietari jidani erau în număr de
680. Actualmente, mai bine de două milioane de locuitori, care au
fost altădată şi ei proprietari, servesc ca slugi la jidani pe fostele
moşii ale părinţilor lor.”150 Iată ce soartă îi aşteaptă pe români peste
câţiva ani! Şi atunci flămânzi, goi, fără adăpost, vom pieri, ca robiproletari,
deoarece nu am fost în stare să păstrăm averea
îmbelşugată pe care ne-a dat-o Dumnezeu.
4. Patima trufiei. Voi sunteţi de o trufie oarbă ce nu are
pereche şi oftaţi după supremaţia universală, meteahna în care vă
întreţine Talmudul, prin minciuna stupidă a poporului ales. Dar voi
nu vă mulţumiţi cu visul măririi deşarte, ci căutaţi prin toate
150
Paulescu – Spitalul, Talmudul etc. p. 109.
14
0
Cele patru patimi
mijloacele posibile şi imaginabile să puneţi mâna pe puterea
politică în diferitele ţări, în care trăiţi ca părăsiţi.
In ţara românească, voi aţi intrat prin fraudă, pe furiş şi
încetul cu încetul, în cursul secolului trecut, venind din Galiţia şi
din Polonia rusească. Totuşi, de-abia intraţi prin invazie
clandestină, voi încercaţi să luaţi imediat frânele dominaţiei. In
anul 1868, 30 de deputaţi, avându-l în frunte pe preşedintele
Camerei, denunţaseră în Parlament că: „Jidanii vor să înfiinţeze în
România un stat evreiesc şi vor să facă din ţara românească
Palestina şi din Bucureşti, noul Ierusalim.” Ei cer împământarea ca
să poată cumpăra moşii să devină deputaţi sau senatori, adică
unicii şi supremii conducători ai ţării.
Pentru a atinge acest scop, voi aţi căutat să profitaţi de
situaţiile grele şi nenorocite prin care a trecut de atunci biata
Românie.
a) Voi aţi început în 1869 prin a exploata o aşa-zisă răscoală
a românilor, în care însă nici un jidan nu şi-a pierdut viaţa, şi aţi
pus în mişcare Alianţa Universală Israelită. Această asociaţie
răufăcătoare, prin preşedintele său Cremieux, a făcut să se audă în
întreaga lume de tânguieli lugubre şi, prin scrisori peste scrisori, a
somat toate guvernele din Europa să intervină în favoarea evreilor
şi să ceară emanciparea lor totală, spre a preîntâmpina
reîntoarcerea persecuţiilor. Cremieux a venit chiar în România şi îi
asigură pe corelegionarii săi că până într-un an se vor bucura de
toate drepturile civile şi politice. Dar chinurile Cahalului suprem
au rămas sterile; ele s-au zdrobit de rezistenţa unanimă şi disperată
a naţiei române.
b) Zece ani mai târziu, în urma războiului din 1877-l878, s-a
întrunit un congres la Berlin, unde s-a decis dependenţa României.
La acest congres, Franţa a fost reprezentată printr-un evreu,
Waddington, care în numele ţării lui adoptive nu a cerut decât un
lucru: emanciparea evreilor din România. Iată ce spune în această
privinţă un mare scriitor francez, Drumont: „După tratatul de la
Berlin, au avut loc episoade cu adevărat înfricoşătoare în durerea
poporului român, pe care Europa îl condamnase să dispară în faţa
jidanului. Nu era vorba să se admită numai un număr limitat de
14
1
Dr. N.C. PAULESCU
evrei, ci toţi evreii cărora le-ar veni pofta să se stabilească în
această mănoasă ţară, în detrimentul proprietarilor pământului.
După doctrina lui Waddington, un jidan era cetăţean român.
Graţie lui, graţioasa Franţă a jucat rolul mârşav al unui jandarm
care leagă de mâini şi de picioare o naţie slabă, pentru a putea
permite jidanilor să introducă cu forţa vitriol în gura muribundei”.
După Congresul din Berlin, voi aţi avut posibilitatea să
obţineţi drepturile de cetăţenie în mod individual, nu în masă cum
le-aţi cerut, adresând petiţii Parlamentului. Dar, pentru ca o
asemenea petiţie să fie agreată, trebuia ca ea să fie însoţită de un
certificat de onestitate relativă, lucru găsit pentru o jumătate de
milion de pungaşi şi de proxeneţi.
Voi aţi mai încercat cu francmasoneria şi cu socialismul,
instrumente care v-au servit admirabil în alte ţări. Dar aţi dat greş,
căci aceste buruieni otrăvitoare nu au prins rădăcini în pământ
românesc.
c)Totuşi voi aproape v-aţi atins scopul, în 1900, în timpul
unei crize financiare, ocazionată de un an cu recoltă
proastă. Atunci, jidănimea din străinătate ne-a refuzat fără
milă orice credit, ba chiar ne-a ameninţat cu falimentul,
dacă nu dăm imediat drepturile cetăţeneşti la toţi jidanii în
masă. Dar patriotismul luminat al primului ministru, D.
Sturdza, a scăpat România de dezastru. El a prescris mari
economii şi a făcut atâtea tăieri în buget încât a fost posibil
fără un nou împrumut să se plătească dobânzile datoriei
contractate la evrei.
d)Nemaiavând alte resurse, voi aţi recurs la un mijloc
extrem, adică la revoluţie, care v-a reuşit întotdeauna şi
pretutindeni şi pe care astfel aţi mai încercat-o o dată, în
România, dar fără succes, în 1888.
Iată în ce termeni clari şi precişi jidanul Bernard Lazare
prezice flagelul câţiva ani înainte de-a se fi întâmplat. „Revoluţia
rămâne groaza redutabilă a guvernanţilor şi a bugetivorilor români.
Dacă ei îl aduc la disperare pe jidan, dacă îl scot din răbdări
(nedându-i drepturile cetăţeneşti), acesta se va uni cu muncitorul
câmpului şi îl va ajuta să scuture jugul. Dar, chiar dacă nu se va
uni cu el, într-o zi ţăranul român revoltat, direct sau indirect, va
14
2
Cele patru patimi
rezolva în România actuala chestie evreiască, eliberându-se pe el şi
eliberându-l şi pe jidan”.
Patru ani mai târziu, această prorocire s-a îndeplinit întocmai.
O răscoală ţărănească formidabilă a izbucnit din senin în
primăvara anului 1907 şi a costat viaţa a mii şi mii de români. Nu
încape nici o îndoială că această răzmeriţă este o faptă jidănească.
Ea nu putea face excepţie de la regula generală: toate revoluţiile
sunt instigate de jidani. Probe multiple şi evidente găsiţi adunate în
cartea mea, despre care am vorbit mai sus151. De altfel, numai voi
prin canalele voastre aţi putut procura fondurile colosale, care
trebuie să se fi urcat la mai multe zeci de milioane de lei, pentru
plăsmuirea acestei răscoale, de care depindea realizarea unui scop
ce priveşte întreg neamul lui Israel.
f) Când a izbucnit războiul mondial, eram deja avertizaţi de
voi despre soarta ce ne aşteaptă: „Câtă vreme va exista o chestie
evreiască în România, ea va forma partea vulnerabilă a ţării şi i se
va ridica în drum, tocmai în momentele de grea cumpănă”.
Într-adevăr, armata noastră trebuind să se retragă din faţa
puhoiului de duşmani ce năvăleau din toate părţile, jidanii rămaşi
în teritoriul părăsit şi-au dat imediat poalele peste cap. Ei s-au
făcut fără ruşine spionii şi delatorii populaţiei româneşti şi i-au
învăţat pe vrăjmaşi cum să o stoarcă până la completa uscare. Ei au
căpătat de la nemţi permisiunea să întocmească acaparări şi
monopoluri (asupra pâinii, cărnii, vinului, brânzei, nutreţului etc.)
şi i-au speculat în mod sălbatic pe bieţii români.152
Dar, mai mult, jidanii din Rusia care au eliminat ţarismul şi
au ajuns atotputernici în frunte cu Troţki au găsit de cuviinţă,
nitam-nesam, să ne declare război.
Iar furia sălbatică a jidănimii a întrecut orice margine şi a
izbucnit ca un vulcan când oştirea românească, chemată de fraţii
din Basarabia, s-a dus să scape această provincie moldovenească
de jafurile bolşevicilor tăiaţi împrejur. Ei bine, atunci evreii din
151 Paulescu – Spitalul, Talmudul etc, p. 177.
152 „Comisia interimară a Capitalei a discutat chestiunea aprovizionării cu mălai a populaţiei bucureştene. Până
acum furnizarea mălaiului era concedată d-lui W. Gross. Sesizată de un raport al d-lui dr. Babeş şi de avizul unui
medic specialist german, care constată că, din cauza relei calităţi a mălaiului distribuit populaţiei, s-au ivit zeci de
cazuri grave de pelargă, boală care până acum nu fusese înregistrată în Bucureşti, Comisia interimară a hotărât….”
(Gazeta Bucureştilor, 30.VI.1918).
14
3
Dr. N.C. PAULESCU
Bender, nemaiputând să se stăpânească, s-au năpustit cu turbare
asupra soldaţilor români pentru a-i măcelări.
În sfârşit, Bela Kuhn, împăratul jidanilor din Ungaria, deabia
a pus mâna pe putere şi ne-a declarat război. Noi însă am
terminat repede răfuiala, intrând triumfători în Budapesta. Când sa
încheiat pacea de la Bucureşti, România, îngenunchiată şi
sugrumată, a fost silită să adopte ca fii pe cei mai cruzi şi mai
neînduplecaţi vrăjmaşi ai ei. De atunci, am scăpat de invazia
nemţească. Dar vom fi răpuşi de invazia jidanilor, care, devenită
legală, ne va rămâne în veci.
După războiul mondial, care a răsturnat patru suverani
autocraţi, la cârma lumii se găseau patru bărbaţi în care omenirea
îşi pusese toate speranţele şi aştepta de la ei o îndreptare deplină.
Din păcate, aceşti patru campioni nu au fost decât nişte momâi, ale
căror sfori erau trase de finanţa jidănească. Am fugit de tiranie şi
am dat peste hoţie, cu alte cuvinte am căzut din lac în puţ. Tratatul
încheiat cu Aliaţii în 1916, când am intrat în război, ne da râul Tisa
ca graniţă apuseană.153
După război, Consiliul Suprem al Aliaţilor a luat faţă de noi,
care ne jertfisem pentru ei, o atitudine duşmănoasă, răpindu-ne
Torontalul şi împingându-ne mult mai departe de Tisa. Această
vrăjmăşie este inexplicabilă pentru cine nu ştie că în Consiliul
Aliaţilor au intrat de la 1916 doi oameni noi, şi anume
Clemenceau154 şi Wilson, care sunt jidăniţi. Iată jidanul ieşind
înaintea românului la un colţ şi vrând să-i strecoare pe furiş
pumnalul ucigaş.
Când s-a încheiat tratatul de pace cu Austria (la Saint-
Germain), Consiliul Suprem şi-a dat arama pe faţă, descoperind pe
deplin tirania jidănească, una insuportabilă. Acest Consiliu Suprem
153
„De la Alg (Seghedin), linia va cobori malul Tisei, până la vărsarea sa în Dunăre. În sfârşit, ea va urma malul
Dunării, până la frontiera actuală a României” (Tratatul Secret, din 4.VII1.19I6, Viitorul, 27.XI.1919).
154 Clemenceau avea ca şef de cabinet pe un jidan numit Mandel (adică Mendel), care i-a împilat pe bieţii
francezi, până ce aceştia au fost scoşi din răbdări, după cum spune o depeşă din Lyon: „In noaptea de miercuri spre
joi, la ieşirea de la o întrunire organizată pe partidul d-lui Clemenceau, automobilul în care era d-l Mandel a fost
înconjurat de mai mulţi manifestanţi. Aceştia au tras focuri de revolver în direcţia unde se afla d-l Mandel, care
însă nu a fost atins” (Viitorul, 15.XI.1919). Iată ce zice despre acelaşi Mandel un ziar jidănesc: „Mandel, faimosul
colaborator, fidelul interpret şi executor al voinţei lui Clemenceau (adversarii săi îi zic inspiratorul lui
Clemenceau), a fost ales deputat după ce a fost câţiva ani omul cel mai temut, cel mai adulat şi cel mai urât în toată
Franţa… El este unul din oamenii de care au vorbit mai mult ziarele, revistele politice şi satirice în timpul din urmă.
I se impută mai cu seamă de a-l domina pe Clemenceau, de a-i impune voinţa sa şi este poreclit Eminenţa cenuşie.
Un pamflet electoral îl reprezintă cu coroana Franţei pe cap” (Adevărul, 28.XI.1919).
14
4
Cele patru patimi
de tristă memorie nu a fost decât o trompetă a jidanilor trădători.
El a impus cu forţa bietei Românii o adevărată robie politică şi
economică faţă de jidani.
Iată principalele clauze ale acestui fenomenal tratat:
„Considerând că în Tratatul de la Berlin independenţa Regatului
României nu a fost recunoscută decât sub rezerva unor anumite
condiţii, Puterile aliate şi asociate, semnatare ale Tratatului de la
Berlin din 13 iulie 1878, luând în considerare obligaţiile
contractate în virtutea prezentului tratat de către guvernul român,
recunosc că România este definitiv liberă de condiţiile puse la
recunoaşterea independenţei sale, prin articolul 44 din Tratatul de
la Berlin”.
Prin urmare, Consiliul Suprem pune în discuţie independenţa
României (?!), pe care nimeni nu a îndrăznit să o conteste, timp de
41 de ani. Şi motivul este că nici condiţiile sus-zisului Tratat, prin
care se refereau la încetăţenirea în masă a jidanilor, nu au fost
realizate după placul acestora. O asemenea procedare întrece orice
măsură.
Dar ce au făcut jidanii şi ce am făcut noi în acest război
mondial ale cărui concluzii se stabilesc de Consiliul Aliaţilor? Ei
bine, jidanii au fost trădători în serviciul nemţilor învinşi, pe când
noi am fost învingători prin cei 800.000 eroi morţi pe câmpul de
luptă. Şi totuşi, la încheierea păcii, când trebuia să fim răsplătiţi de
imensele sacrificii făcute pentru Aliaţi155, ne trezim cu cel învins că
încearcă să ne surprindă156, să ne sperie şi să ne poruncească. Ca şi
cum el ar fi fost învingătorul, iar noi învinşii, trimiţându-ne chiar
un ultimatum de obrăznicie cu adevărat jidănească: „Guvernul
român va sfârşi prin a-şi da seama că nu poate ignora nepedepsit
principiile…” „Consiliul Suprem nu mai poate aştepta multă vreme
şi invită România să se supună fără discuţie, fără rezerve şi fără
condiţii…”157
Şi băgaţi de seamă că asemenea formulă vexatoare nu se
adresează nici chiar unui stat duşman, nicidecum unui stat aliat.
155 Noi am salvat frontul la Salonic şi cetatea Verdun, atrăgând asupra noastră urgia a 40 de divizii duşmane
(Viitorul, 5.XII.1919).
156 Viitorul, 5.XII. 1919.
157 Viitorul, 5.XII.1919.
14
5
Dr. N.C. PAULESCU
În realitate, Tratatul de la Saint-Germain nu se ocupă decât
de aşa-zisele minorităţi etnice, adică de jidani, pe care nu se sfieşte
să îi cheme pe nume. Şi, nedumerit, te întrebi: ce parte importantă
au luat jidanii la înfrângerea Austriei ca să se bucure de asemenea
favoare extraordinară la încheierea păcii?
„Art. 3. – România recunoaşte ca cetăţean român cu drepturi
depline şi fără altă formalitate orice persoană născută sau
domiciliată în interiorul teritoriului integral românesc.
Art. 10 – Comitetele şcolare alese de către comunităţile
evreieşti din România (adică de către Cahale) vor asigura repartiţia
părţii proporţionale a fondurilor publice (bugetul statului, al
comunelor), desemnată şcolilor jidăneşti.
Art. 11 – Evreii nu vor fi obligaţi să îndeplinească acte
constituind o violare a sabaturilor. Ei nu vor fi izbiţi de nici o
incapacitate, dacă refuză să se ducă la tribunale sau să
îndeplinească acte legale în ziua sâmbetei.
România declară intenţia ei de-a se abţine să prescrie sau să
autorizeze alegeri, fie generale, fie locale, care să aibă loc
sâmbăta.”
Bineînţeles, alegerile se pot face duminica. Din moment ce
toată lumea este obligată să respecte sâmbăta poporului ales, ce
rost are să se ţină şi ziua Dumnezeului goimilor?
Să vedeţi acum şi sancţiunile: „Art. 13. – România acceptă
ca, în măsura în care stipulaţiile articolelor precedente privesc
persoane aparţinând unor minorităţi de rasă, de religie sau de
limbă, aceste stipulaţii constituie obligaţii de interes internaţional
şi vor fi puse sub garanţia Societăţii Naţiunilor… România acceptă
ca orice membru al Consiliului Societăţii Naţiunilor să aibă dreptul
de a semnala atenţiei Consiliului orice infracţiune sau orice temeri
de infracţiune la vreuna din aceste obligaţii…”158
Ar fi de ajuns ca unul din membrii acestui consiliu să aibă ca
secretar un jidănaş pentru ca procesele de infracţiuni şi mai ales
cele de intenţii, pentru „orice temeri de infracţiuni”, să nu mai
contenească.
În realitate, prin acest tratat se creează o categorie de cetăţeni
cu două naţionalităţi, dintre care una este duşmana celeilalte.

Aceşti cetăţeni vor forma un stat în statul românesc, în plus,
România nu mai are dreptul să îşi alcătuiască sau să îşi modifice
Constituţia fără amestecul jidănimii din străinătate.
„Art. 1. – România se angajează ca stipulaţiile conţinute în
Tratat să fie recunoscute ca legi fundamentale şi ca nici o lege, nici
un regulament, nici o acţiune oficială să nu fie în contrazicere sau
în opunere cu aceste stipulaţii”.159
Iată acum ce zice un autor francez care nu este antisemit
despre pacea Aliaţilor.
„Războiul imens, ce tulbură atât de adânc ordinea lumii,
părea că trebuie să fie urmat de o pace, care să arunce pe un
pământ consistent fundaţiile unei ordini noi. Or, pacea Aliaţilor,
încercând să orânduiască haosul mondial, a avut rezultatul
paradoxal de a-i nemulţumi nu numai pe învinşi, ceea ce e normal,
dar chiar şi pe învingători, creând între ei divergenţe de o enormă
gravitate.
Cu toată faţada sa somptuoasă şi marile principii ce o inspiră,
o asemenea pace nu poate fi un edificiu solid, căci ea repauzează
pe fundamentele atât de fragile ale unei Societăţi a Naţiunilor, ce
este himerică, zadarnică şi fără temei. Nu mai este aproape nimeni
care să nu mărturisească faptul că Societatea Naţiunilor este în
stare de faliment; uneori chiar rezultă că pacea nu este decât o
clădire ce se clatină.
Cum nu am de gând să pătrund mai departe în critica
Tratatului de Pace, îmi este de ajuns să constat nemulţumirea
universală pe care el a iscat-o.
Or, mai întâi voci izolate, apoi rumoarea publică au denunţat,
în nenumărate rânduri, rolul important pe care l-au jucat în
elaborarea acestui tratat detestabil jidanii care se îmbulzeau atât de
numeroşi în jurul d-lor Wilson, Lloyd George şi Clemenceau.
Jidanii finanţelor şi jidanii revoluţiei sunt acuzaţi că au dictat, de
cuviinţă, o pace jidănească.”160
LEGEA IUBIRI I . Dar, mai presus de toate aceste
mişelii, stă lipsa voastră totală de caritate. Această sublimă
159
Viitorul, 26.IX.1919. Ziarul „Secolo” din Milano spune că clauza minorităţilor se datorează Statelor Unite,
„unde evreii sunt foarte rari, silind mâna delegaţiei americane să ia protecţia coreligionarilor lor din România”
(Dacia, 20.X.1919).
160 G. Batault, La renaissance de l’Antisemitisme. Mercure de France, 15.1.1921, p. 306.
14
7
Dr. N.C. PAULESCU
diademă a moralei creştine, care nu este decât iubirea de
Dumnezeu revărsată asupra oamenilor, este absolut necunoscută
pentru evrei. De altfel, ei înşişi o mărturisesc fără înconjur: „Omul
caritabil nu există pentru cei din Iudeea. Nu poate fi vorba de
caritate în Israel.”161
Într-adevăr, Talmudul predică o ură sălbatică împotriva
creştinilor. Iar hahamii împing cruzimea fanatică până acolo că le
poruncesc jidanilor să-i omoare pe creştini, fie chiar pe cei mai
buni. „Pe cel mai bun dintre goimi ucide-l.”162 (Tob şebegoim
harog.) Şi, lucru de necrezut, jidanii talmudişti au mers cu ura lor
oarbă până să săvârşească omoruri rituale.
Omoruri rituale. Realitatea acestor crime monstruoase, pe
care voi o neglijaţi cu neruşinare, este demonstrată în mod cum nu
se poate mai evident prin cele câteva fapte pe care le raportez în
cartea „Spitalul, Talmudul, Coranul, Cahalul” etc.
Mai ales cazul călugărului franciscan Thomas din Damasc,
asasinat în 1840 de o ceată de jidani canibali, pe deplin
convingător, căci justiţia siriano-egipteană a obţinut mărturii
complete şi amănunţite ale vinovaţilor. În acest proces, un haham,
interogat de tribunal, a declarat că sângele creştinilor serveşte
pentru îndeplinirea datoriilor religioase, şi anume la facerea
azimilor
Dar această rătăcire macabră a fost lămurită pe deplin în
1803 de un rabin convertit.163 El arată că sângele creştin serveşte
la: 1. farmece diavoleşti; 2. tăierea împrejur; 3. nunţi; 4. moarte; 5.
sărbătoarea din 9 iulie, când se plânge Ierusalimul; 6. Paşti;7.
sărbătoarea de Purim.
Asemenea blestemăţii infernale se reînnoiesc şi astăzi. Aşa,
bunăoară, în 1913, la Kiev, un jidan, Beilis, împreună cu mai mulţi
complici au comis crima rituală asupra unui băieţaş de 6 ani,
Iuscinski, al cărui cadavru a fost găsit străpuns de 47 de înţepături.
Şi cum nici unul dintre voi, redactor „la Viaţa românească”,
găseşte că n-am insistat îndeajuns asupra omorurilor rituale
161 Paulescu, Spitalul, Talmudul, Coranul etc, p. 54.
162 Idem. l.cit.. p. 55.
163 Neofit, înfruntarea jidovilor asupra legii şi obiceiurilor lor. Bucureşti, 1872. Vezi Paulescu, Spitalul, Talmudul
etc, p. 69.
14
8
Cele patru patimi
întâmplate la noi în ţară, îi voi îndeplini acum dorinţa (mai bine
mai târziu decât niciodată), arătând în mod precis, prin câteva
fapte, ca să zic aşa palpabile, căci ţara românească n-a scăpat
teafără şi că a fost şi ea, în mai multe rânduri, teatrul acestor
mârşave asasinate jidăneşti.
Pe cel dintâi îl voi împrumuta lui Mihail Kogălniceanu164, pe
care jidanii de azi vor să-l facă să treacă drept un înfocat filosemit.
Primul caz. „În ziua Paştilor, jidovii din Oniţcani (Moldova)
furat-au un copil ca de cinci ani şi l-au pus într-o pivniţă a lor.
Acolo strângându-se toţi aceşti jidovi, cum singuri au mărturisit pe
urmă la Divan, au adus o albie cu apă caldă şi au spălat pe copil;
apoi i-au legat cu aţă mădularul şi i-au cusut şi şezutul cu aţă.
Pe urmă l-au pus gol într-o putină şi i-au stors sângele din
toate vinele, împungându-l cu sula prin tot trupul, şi i-au scos ochii
şi pielea din frunte încă i-au scos-o, cum s-a văzut când l-au adus
pe copil, după porunca lui Mihai Vodă, de l-au îngropat la Sfântul
Nicolae. Şi în putina în care i-au stors sângele au pus puţintică apă;
şi dacă au omorât copilul l-au scos şi l-au lepădat pe câmp.
Sângele l-au împărţit, puindu-l în balerce, şi l-au trimis la
hahamul din Cracau şi la hahamul de Dubăsar, şi o balercă au
îngropat-o într-acea pivniţă, zicând că este vişănap.
Eară părinţii copilului, având numai pe acel copil, umblau
căutându-l prin târg, din Sâmbăta cea mare ce pierise copilul, pe la
toate casele, prepuind să nu fi mas la vreo casă sau să nu-l fi furat
vreun turc, să-l ducă la Bender, după obiceiul ce-l aveau. Şi viind
şi întrebând şi pe unul, şi pe altul din pregiuraşi, şi neaflându-l, îşi
pierduse nădejdea de a-l mai găsi.
Eară în lunea Pascilor, viind nişte oameni la târg, aflat-au
copilul lepădat pe câmp, aproape de drum, şi luându-l l-au adus la
Oniţcani de l-au arătat. Luând şi părinţii lui veste şi văzându-l, au
început a plânge pentru moartea lui cea nevinovată.
Şi îndată vornicul din Oniţcani, tatăl copilului, au dat de
veste Lupului Sărdarului carele, fiind aproape, au mers de l-au
văzut. Şi îndată toţi au presupus că este fapta jidovilor, şi prinzând
164 M. Kogălniceanu, Letopiseţele Moldovei şi Valahiei. T. III; A treia domnie a lui Mihai Racoviţă, VV; anul
7235 sau 1727 (Cronica anonimă a Ţărei Moldovei, tradusă din greceşte de A. Amiras, 1729, Iaşi), Bucureşti, 1874
p. 142-143.
14
9
Dr. N.C. PAULESCU
pe cei mai de seamă jidovi, cu muierile lor, i-au şi închis, făcând
ştire de toată povestea la domnie.
Eară a doua zi, începând Sărdarul a-i bate şi a-i întreba, mai
întâi pe cel care a lepădat trupul copilului la câmp şi pe muierea
celui cu casa unde se muncise, precum şi pe ceilalţi pe rând
bătându-i, nici unul într-acea una dată n-au vrut să spuie. Eară în al
doilea rând, cel ce au lepădat copilul au spus, zicând că această
faptă au făcut-o doi din jidovi, în casa Leibei jidovului; eară lui, iau
dat trei ug. ca să-i lepede trupul.
Pe aceşti patru jidovi i-au trimis Sărdarul, din porunca
domnească, la Iaşi cu mezil, împreună cu muierile lor. Eară dacă
au venit la Iaşi, i-au închis, şi noaptea câte pe unul i-au întrebat
Domnul. Trei dintre dânşii au spus nesiliţi; eară Leiba, cel cu casa,
tot a tăgăduit.
A doua zi dimineaţa, făcut-au divan şi au chemat pe toţi
jidovii din Iaşi, precum şi pe toţi boierii, cu mare, cu mic, şi i-au
întrebat aeve. Şi la divan toţi cei trei au spus toată povestea,
arătând cum au scurs sângele, arătând şi cuţitele şi sulele cu care
împunseseră pe copil, şi isprăvise acea taină a lor, cum ziceau ei,
din porunca hahamului de Cracau.
Şi earăşi singuri au spus de ce treabă este sângele, zicând că
la naşterea copiilor lor, le ung ochii cu acel sânge, şi mai ung şi
pragurile uşilor, şi îl pun în azimele lor, ce fac la sărbătorile
Paştilor, şi îl au în chip de sfinţenie acel sânge.
Încă acel Leiba, dacă au văzut că tot tăgăduieşte, au zis
Domnul către toţi jidovii: vedeţi şi auziţi ce mărturisesc acei ce au
făcut acea faptă; eară jidovii au răspuns: cum au făcut să-şi ia
plata…”
Al doilea caz mi-a fost istorisit de un înalt prelat moldovean,
care a avut chiar ocazia să vadă cadavrul băietanului înjunghiat de
jidovi.Al doilea caz. În ziua de 4 martie 1865, s-a găsit în pădurea
pendinte de comuna Racova (judeţul Neamţ), cadavrul unui
băieţaş, de vreo 14-l5 ani, îmbrăcat cu surtuc şi cu izmene, dar
desculţ, probabil că asasinii nu putuseră să-l mai reîncalţe.
15
0
Cele patru patimi
Ceea ce a atras însă atenţia autorităţilor e faptul că, deşi
veşmintele nu erau găurite de cuţit, trupul mortului prezintă o
mulţime de tăieturi, şi mai ales de împunsături.
Astfel, pielea capului era crestată în mai multe locuri şi
numai în regiunea spatelui se aflau vreo 25 de împunsături, mai
ales în partea stângă, în dreptul inimii. În plus, asemenea
împunsături se vedeau în număr mare şi pe piept, pe pântec şi chiar
pe şale.
Iată ce scrie, în această privinţă, medicul primar Zigura, în
actul medico-legal, încheiat la examinarea cadavrului: „Mai multe
împunsături, de mărimi şi direcţii diferite, se observă pe pielea
capului…” „La spate se găsesc numeroase împunsături (ca la 25) –
cea mai mare parte din ele aflându-se la stânga.” „De asemenea se
văd mai multe împunsături pe torax, precum şi în regiunea
hipochindrică stângă. Regiunile lombare prezintă şi ele câteva
tăieturi superficiale… dintre care una pătrunde până în
abdomen.”165
Pentru ca să încurce şi să zădărnicească cercetările, ucigaşii
au avut grijă să dea şi câteva lovituri de topor în cap, sfărâmând
craniul, în încheietura mâinii, pe care au dezghiocat-o, precum şi
în piciorul stâng.
Dar cine este victima acestui teribil omor? Cercetările poliţiei
din Bacău au arătat că băiatul ucis se numeşte Gheorghe Caraiman,
fiul lui Vasile Caraiman, din comuna Băneasa (judeţul Covurlui).
El era nepotul iconomului Matcaş, directorul seminarului din
Roman, care-l luase pe lângă el şi-l dăduse la şcoala publică, unde
urma în clasa I. El stătea chiar la seminar şi era pus sub îngrijirea
unui călugăr, Grigore Ştefănescu, profesor la acel seminar. În ziua
de 1 martie însă, acest copil s-a făcut nevăzut; şi trei zile după
aceea a fost găsit mort, aruncat într-o pădure. Toate cercetările
pentru a-i afla pe criminali rămăseseră zadarnice, când o femeie,
preoteasa Catinca, soţia preotului Gheorghe din Trifeşti, a declarat
în faţa procurorului166 că „în postul mare, în ce zi anume nu ştie,
ducându-se la Roman, a întâlnit la marginea oraşului o căruţă
jidovească cu trei cai şi în ea trei jidovi. După căruţă mergeau trei
165
Vezi Dosarul no. 7833, 1865, din Arhiva Trib. Bacău.
166 Vezi Proces-Verbal, fila 46 a dosarului no. 7835, 1865, din Arhiva Trib. Bacău.
15
1
Dr. N.C. PAULESCU
băieţaşi, unul mai mare şi doi mai mici. Aceşti doi din urmă ziceau
către tovarăşul lor: Nu te duce, măi, că are se ne deie drumul
îndată de vacanţă şi atunci vom merge cu toţii acasă. Dar băiatul
cel mare nu i-a ascultat şi s-a suit în căruţă şi s-a dus cu jidovii
înainte…”
Pentru a scurta povestirea, aceşti jidani au fost arestaţi. A
urmat un proces, care însă, ca întotdeauna, când e vorba de Israel,
a tărăgănat ani de zile şi s-a terminat ca un fuior.
Al treilea caz. In anul 1867, în Călăraşi, o româncă angajată
slujnică la jidovul Iancu tinichigiul, după ce îşi alăptase copilul şi
îl lăsase singur într-o cameră, ca să doarmă, s-a prins la lucrul ce
avea de făcut prin curtea evreului. Peste câteva ceasuri, însă,
întorcându-se să îl alăpteze din nou, l-a găsit mort şi cu o mulţime
de înţepături pe trup… S-au făcut cercetări… Copilul a stat vreo
două zile în Biserica Sf. Împăraţi şi apoi a fost îngropat. Iar jidanii,
din toată afacerea, s-au ales numai cu frica… şi cu sângele unui
prunc nevinovat.167
Acest caz e confirmat de un ziar jidănesc, „Înfrăţirea”: „Am
cercetat cazul de la Călăraşi”, zice redactorul acestui ziar. „Bătrânii
de acolo îşi amintesc în adevăr de o asemenea chestie.
D-l Leon Maier, preşedintele Comunităţii Israelito-Spaniole
din localitate, ne-a pus la dispoziţie o carte de rugăciuni din
biblioteca sa, un Marhsur de Iom Kipur, care i-a aparţinut altădată
lui Sam Mitrany, azi decedat.
Pe o foaie de hârtie, lipită de această carte, se află scrisă de
mână o relaţie despre faptul la care face aluzie ziarul Buna-Vestire.
L-am rugat pe d-l Mordehai A. Harleva, hahamul comunităţii, să
traducă textul lui Mitrany. lată-i conţinutul: La 2 Tevet, anul 5628
(1867), în zilele prinţului Carol, a murit o fetiţă între 9-l0 ani.
Mama ei lucra ca servitoare la un evreu, Iancu Ipcar. Când a murit
acesta fetiţă, s-au ridicat românii cu năpaste asupra tuturor evreilor
că i-au luat sângele acelei fetiţe şi că de aceea a murit. D-na Bulisa
Ligi, o femeie de 84 ani, care a fost martoră oculară la cele întâmplate,
ne spune: … Corpul copilului decedat a fost depus în biserica
Sf. Împăraţi. Un medic, şi anume Popovici, antisemit înfocat,
chemat să facă expertiza, a declarat că într-adevăr copilul a murit
167 Buna-Vestire, 15.VI1I.1915.
15
2
Cele patru patimi
de înţepături, din care i s-a luat sânge. Doctorul Abele, evreuungur
botezat, chemat să se pronunţe, a spus prima dată adevărul,
că moartea a provenit din variola hemoragică, dar, apoi, terorizat,
el s-a raliat cu părerea colegului său Popovici…”168
Al patrulea caz. Un ziar, „Răsboiul”169, publica în 1881
raportul procurorului general, M. Zenidi, către Ministerul de
Interne în privinţa unui caz de luare de sânge de la o fetiţă,
angajată ca slujnică la un jidan din Călăraşi.
„Domnule Ministru,
În ziua de 16 septembrie 1881, o copilă, şi anume Safta, în
vârstă de 10 ani, fiica unei femei, Măria Mihai, servitoare, însoţită
de un samsar, se prezintă la locuinţa lui Samarian de Maio, evreu
tinichigiu, din oraşul Călăraşi, spre a se băga la stăpân. Duda, soţia
lui Samarian, o primeşte, dându-i 7 lei pe lună cu însărcinarea să
îngrijească de un copil mic. Fata rămâne în serviciu până
duminică, 20 septembrie, când, pe la ora 4, ea a dispărut. Puţin
după aceea, intră Măria Mihai, plângându-se că i-au îmbolnăvit
copila… Ea nu precizează nimic, ci spune în mod evaziv că ea
crede că Saftei i s-a luat sânge… Cum a doua zi, luni, se serba de
evrei circumcisiunea, Măria ia copila de mână şi se îndreaptă spre
poliţie… Se fac două cercetări medicale. Una în seara de 20
septembrie, iar cealaltă a doua zi, de data această cu lupa… Din
procesul-verbal încheiat de medicii Degerăţianu, Balli şi Abeles,
se constată că: 1. Nu este nici o leziune sau înţepătură, ci numai
nişte pete vinete; 2. Cauza determinată a acestor pete vinete poate
fi: lovirea, ciupirea sau sugerea…”
D-l procuror explică vânătăile astfel: „în tot timpul cât
această fată a stat la Samarian, s-a jucat cu copiii lui şi ai vecinilor;
iar jocurile constau mai cu seamă în a se gâdila sau în a se ciupi.”
Dar în asemenea condiţii şi puii de jidan ar fi trebuit să aibă
vânătăi pe corp. Şi-a dat oare silinţa d-l procuror să îi examineze şi
pe aceştia înainte de a se pronunţa?
Astăzi, de cele mai multe ori, victimele creştine ale evreilor
suferă sângerări, ca şi copila despre care a fost vorba, dar nu sunt
ucise.
168 Înfrăţirea. 6.IX.1915.
169 Răsboiul, 9.X.1881 (după înfrăţirea, 13.IX.1915).
15
3
Dr. N.C. PAULESCU
O asemenea procedare, mai puţin periculoasă pentru jidani,
ca aceea ucigătoare, tinde să se generalizeze. Multe servitoare spun
în gura mare că evreii, foştii lor stăpâni, le-au luat sânge. Unele
dintre ele, mai curajoase, au depus plângeri la Parchet. Aş avea
multe de spus în această privinţă, dar nu vreau să vă mai obosesc
cu lucruri pe care le cunoaşteţi prea bine din practică.
***
Când vrei să dezbari un animal rău nărăvit de-a mai face
murdării, îl bagi cu botul în ele. Tot aşa este şi cu voi. Cine
încearcă să vă dezobişnuiască de-a mai săvârşi asemenea pătimaşe
şi ucigătoare fărădelegi este obligat să vi le pună sub nas, ca să le
priviţi în întregime… doar vă veţi ruşina şi îngrozi, după care veţi
zice: „Este păcat de Dumnezeu!”
Dar până acum totul a fost în zadar. În voi a intrat duhul cel
rău, atunci când aţi chemat blestemul dumnezeiesc, strigând ca
nişte nebuni: „Sângele lui Hristos că cadă asupra noastră şi asupra
copiilor noştri!”
Pocăiţi-vă deci ca urgia diavolească ce vă stăpâneşte să
înceteze. Rugaţi bunătatea divină să vă cureţe de patimi. Nu mai
căutaţi să intoxicaţi popoarele prin alcool sau să le faceţi să dispară
prin desfrâu; nu le mai jefuiţi şi nu mai încercaţi să le subjugaţi.
Imploraţi Atotputernicia nemărginită să scoată dintre voi un om,
un nou prooroc, care să vă deschidă ochii şi să vă lumineze minţile
ca să pricepeţi cât de absurde şi cât de copilăreşti sunt prescripţiile
Talmudului.
Această lege infamă, ce vă leagănă cu speranţa trufaşă a
poporului ales, vă făgăduieşte bogăţiile pământului şi suveranitatea
asupra întregii omeniri, tocmai vouă, care în realitate sunteţi un
popor bătut de Dumnezeu.
Acum că mizericordia infinită v-a dat pământul Palestinei şi
a făcut să înceteze anomalia unui popor fără ţară, care ca jidovul
rătăcitor din poveste era blestemat să nu moară în veci, ci să
servească ca bici diavolesc, pentru ispăşirea păcatelor celor multe
neamuri omeneşti, vă veţi putea constitui un stat jidovesc de sine
stătător. A sosit momentul să încetaţi cu infamiile Cahalului. Nu
15
4
Cele patru patimi
mai căutaţi să orbiţi lumea prin francmasonerie, prin liberalism,
socialism, bolşevism, precum şi prin doctrinele mârşave ale
ateismului şi ale materialismului. Nu mai chinuiţi omenirea
întreţinând discordia şi provocând revoluţii şi războaie. Lăsaţi
lumea în pace, şi binefacerile păcii se vor revărsa şi asupra voastră.
Dar, mai presus de toate, cereţi lui Dumnezeu să aibă milă de
voi şi să vă dea puţină înţelepciune, ca să nu mai persecutaţi
creştinismul şi chiar să vă reîntoarceţi la doctrina sublimă a lui
Hristos, pe care, în starea actuală de turpitudine morală în care
putreziţi, nu o puteţi pricepe.
7. SCRISOARE CĂTRE POPOARE.
DRAGOSTEA CREŞTINEASCĂ
Dragostea creştinească (iubirea aproapelui, caritatea) este
prima şi cea mai mare poruncă dumnezeiască. Ea a fost
promulgată de Iisus Hristos în felul următor: „Să iubeşti pe
Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată
suflarea ta.” Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Iar a
doua este asemănătoare acesteia: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi.”170
Ca să înţelegem ce ni se cere prin acest ordin suprem trebuie
să ne întrebăm: 1. Ce este Dumnezeu? 2. Cine este aproapele?
Dumnezeu ştiinţa – care este cunoştinţa prin cauză demonstrează
că Universul are o cauză ce este unică, imaterială şi înţeleaptă.171
Această cauză este Dumnezeu.
Dumnezeu este deci Unul. Doctrina creştină enumera însă
trei persoane divine: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Ce înseamnă
aceste trei feţe dumnezeieşti, care împreună formează Sfânta
Treime şi care în realitate constituie Un singur Dumnezeu?
Tatăl este cauza eficientă primară şi cauza finală, ultima, a
Universului, adică El este Creatorul şi Scopul suprem al Naturii. El
a binevoit la un moment dat să se manifeste oamenilor care
170 S. MATEI – C. XXII, v. 37, 38.
171 Paulcscu – Trăite de Physiologie medicale, T. III.
15
5
Dr. N.C. PAULESCU
locuiesc pe pământ (adică într-o părticică infimă a acestui Univers
infinit), pentru ca să le reamintească poruncile Sale dătătoare de
pace ce au fost şterse din mintea lor de către Diavolul patimilor.
Dar Tatăl, fiind pur spirit, este mai presus de simţuri şi nu poate fi
cunoscut prin ele. El s-a făcut deci perceptibil pentru oameni prin
două ipostaze172: una sensibilă şi alta inteligibilă, şi anume:
1.prin Fiul sau Cuvântul care s-a făcut om şi care, vorbind,
i-a învăţat din nou pe oameni legile primordiale ale
instinctelor;
2.prin Sfântul Spirit care continuă opera temporală a Fiului
şi care îi inspiră pe oameni, adică îi învaţă insuflându-le173
„Adevărul” asupra aceloraşi legi.
Scopul acestor două ipostaze este, prin urmare, să înveţe
omenirea şi astfel să aducă „pe pământ pace între oameni de
bunăvoinţă”. Dumnezeu ne-a dat viaţa. El ne-o întreţine. De la El
ne vine tot ce avem. El este deci bun. Şi noi suntem datori să Îl
iubim „din toată inima, din tot sufletul şi din toată suflarea”, ca pe
un Tată milostiv.
Dar suntem de asemenea datori să îi arătăm printr-o probă
palpabilă că îl iubim. Or, dragostea noastră nu îl poate atinge
printr-o manifestare sensibilă, adică mai mult sau mai puţin
materială, căci El este Spirit Pur. De aceea Dumnezeu ne-a cerut
El însuşi să Ii dovedim iubirea… iubindu-ne aproapele. Această
iubire a aproapelui pentru Dumnezeu se numeşte caritate. Caritatea
se aseamănă cu supunerea datorată unui suveran iubit, care,
plecând într-o lungă călătorie, ne-ar porunci ca în lipsa lui să ne
supunem fiilor săi rămaşi în mijlocul nostru.
Şi cine sunt fiii împăratului? Cu alte cuvinte: cine este
aproapele? Sunt oare părinţii, sau copiii sau rudele pe care îi iubim
prin instinctul de familie? Sunt oare cei care locuiesc în comuna
noastră? Sau cei care sunt de acelaşi neam cu noi şi au aceeaşi
limbă ca noi, pe care îi iubim prin instinctul de naţie? Ei bine, nu!
Dumnezeu a binevoit să ne lămurească în această privinţă, printr-o
parabolă:
172 Ipostas înseamnă persoană.
173 Spirit derivă de la spiritus şi înseamnă duh sau suflare.
15
6
Cele patru patimi
„Un cărturar jidov întreabă pe Iisus, care îi zisese să îşi
iubească aproapele ca pe sine însuşi: Şi cine este aproapele meu?
Iar Iisus îi răspunse: Un om oarecare ce se pogora din Ierusalim în
Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, dezbrăcându-l şi rănindu-l, sau
dus lăsându-l abia viu. Şi, după întâmplare, un preot se pogora
pe calea aceea şi văzându-l pre dânsul, a trecut pre alăturea.
Aşijderea şi un levit, viind la acel loc şi văzându-l pre el a trecut pe
alăturea. Iar un samaritean, mergând pe cale, a venit la el şi
văzându-l i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se, a legat rănile lui
turnând undelemn şi vin, şi puindu-l pre dobitocul său, l-a dus la o
casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el… Deci, carele dintru aceştia
trei ţi se pare a fi aproapele celui ce căzuse între tâlhari? Iar jidovul
a răspuns: Cela ce a făcut milă cu dânsul. Iar Iisus i-a zis: Mergi de
fă şi tu asemenea.”
Şi băgaţi de seamă că samaritenii erau consideraţi ca
formând o naţie deosebită de aceea a evreilor, care chiar îi
oropseau. Prin urmare, aproapele nostru este orice om din orice
naţie, care vine din orice ţară şi care vorbeşte orice limbă.
Desigur însă că trebuie să-i iubim numai pe prieteni, iar pe
duşmani să îi urâm, după cum spun învăţătorii din Israel. Dar
Hristos îndreaptă aceste greşeli strecurate în legislaţiile omeneşti
de spiritul dezbinării.
„Auzit-aţi că s-a zis: Să iubeşti pre vecinul tău şi să urăşti pre
vrăjmaşul tău. Iar eu zic vouă: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pre cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc,
rugaţi-vă pentru cei care vă supără şi vă prigonesc… Căci, de iubiţi
pre cei ce vă iubesc, ce mare lucru faceţi? Au nu şi vameşii nu fac
tot aşa? Auzit-aţi ce s-a zis: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.
Iar eu zic vouă: Să nu staţi împotriva celui rău. Ci, de te va lovi
cineva peste faţa obrazului cea dreaptă, întoarce-i pre cealaltă. Şi
celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i lui şi
cămaşa. Şi cela ce te va sili pre tine o poştă, mergi cu dânsul
două.”
Din cele ce preced rezultă în mod evident că nu este de ajuns
să iubim oamenii ce nu sunt pătimaşi. Dumnezeu ne cere să iubim
orice om, chiar şi atunci când el este vicios şi, prin urmare, când ne
este duşman, ne urăşte, ne jefuieşte, ne prigoneşte.
15
7
Dr. N.C. PAULESCU
Şi trebuie să îl iubim ca pe un bolnav de care ne este milă,
căci viciul nu este decât o boală a sufletului. Şi trebuie să îl iubim
„ca pre noi înşine”, adică „să nu îi facem ceea ce nu vrem ca alţii
să ne facă nouă”. Şi trebuie să îl îngrijim cu drag, închipuindu-ne
că îngrijim pe însuşi Dumnezeu.
„Iar când a venit Fiul întru mărirea Sa… se vor aduna înaintea
lui toate naţiile, şi El va zice celor drepţi: Veniţi, binecuvântaţii
Părintelui meu, de moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la
întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi mi-aţi dat de am mâncat;
însetat am fost şi mi-aţi dat de am băut; străin am fost şi m-aţi
primit; gol, şi m-aţi îmbrăcat; bolnav, şi m-aţi cercetat; în temniţă
aţi venit la mine. Atunci vor răspunde lui drepţii zicând: Doamne,
când ţi-am făcut noi toate astea? Şi împăratul le va zice: Amin zic
vouă, întrucât le-aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai mei, mai mici,
mie mi le-aţi făcut.”
Dar este indispensabil să nu uităm că patimile sunt nişte boli
foarte periculoase, căci, de obicei, ele cauzează moartea omului. În
plus, ele sunt foarte contagioase, aşa că, neîngrijindu-le, putem
foarte uşor să ne molipsim. De aceea trebuie să luăm măsuri
analoge cu cele ce se întrebuinţează în ciumă sau în holeră.
Astfel, bolnavul trebuie izolat din mediul pătimaş în care
agonizează şi introdus într-un sanatoriu ad-hoc, adică în Asociaţia
Bunilor Creştini, unde mâini caritabile îi vor pansa rănile atinse de
cangrenă. Însă, în acelaşi timp, este necesar ca pătimaşul să fie
oarecum izolat şi de personalul infirmier, care compune asociaţia
şi care, deşi îi dedică devotamentul său, este totuşi obligat până la
completa vindecare să se ferească de a-l admite în intimitatea sa,
de teama contaminării.
Mai trebuie: să îi spunem că suntem creştini şi că îl iubim
pentru Dumnezeu; să îi arătăm prin vorbe şi mai ales să îi dovedim
prin fapte că nu avem nici o patimă, adică nu suntem nici beţivi,
nici desfrânaţi, nici hoţi, nici trufaşi; să îl îndemnăm şi pe el să se
lase de vicii. Iar, dacă nu ne ascultă şi greşeşte răsplătindu-ne prin
ingratitudine, să îl iertăm nu de şapte ori după cum a propus Petre,
ci de 70 de ori, după cum a poruncit Iisus.
Biserica. Să ne întrebăm acum: la ce serveşte iubirea
aproapelui? Căci tot ceea ce Dumnezeu cere oamenilor are un scop.

folositor pentru ei. Hristos s-a slujit de caritate pentru a întemeia
Biserica.
Dar ce este Biserica? Biserica este omenirea organizată într-o
societate naturală. Or, până la Hristos, omenirea nu fusese încă
alcătuită în asociaţie. Din nefericire, prin vina oamenilor, această
organizare nu s-a putut înfăptui nici după Hristos. Astăzi, omenirea
este compusă din naţii, care sub impulsul Satanei, în loc să se
iubească, se duşmănesc şi se urăsc de moarte.
Pentru a pune în evidenţă cauzele acestui defect capital, să
cercetăm:
1. care sunt condiţiile organizării unei societăţi naturale;
2. care dintre aceste condiţii lipsesc omenirii.
Să procedăm în mod ştiinţific, plecând de la o societate
naturală bine organizată, bunăoară de la naţie. Într-o naţie,
organizaţia este bazată pe două instincte:
1.instinctul de subordonare faţă de suveran;
2.instinctul de iubire naţională.
Or, în omenire nu există asemenea instincte. Într-adevăr, nu
s-a pomenit până acum un suveran al întregului gen omenesc; iar
iubirea umanitară, sau filantropia, este prea slabă ca să-i poată uni
între ei pe toţi oamenii. Şi iată de ce omenirea nu a fost şi încă nu
este organizată. Ei bine, Hristos umple aceste goluri. El pune ca
şef suprem al oamenilor pe Dumnezeu şi înlocuieşte debila
filantropie prin caritate, ce este atotputernică şi care devine legea
înfrăţirii naţiilor. Şi astfel, El îndeplineşte organizaţia omenirii
printr-o societate mai mult decât naturală, adică prin Biserică.
Ca să întemeieze Biserica, Dumnezeu s-a făcut om. Şi venind
pe pământ şi-a ales 12 ucenici pe care i-a luat din poporul de jos,
fără ştire de carte… pentru ca viitorii apostoli ai Evangheliei să nu
fie întinaţi de trufia oarbă a învăţăturilor omeneşti. Şi, după ce i-a
curăţat de patimi, El le-a dezvăluit timp de 3 ani comorile
înţelepciunii divine şi i-a transformat pe aceşti ignoranţi în cei mai
mari şi mai binefăcători înţelepţi ai lumii. Pe urmă, când trebuia să
se înalţe, El le-a zis: „Mergeţi şi învăţaţi toate naţiile.” Iar, după
înălţare, apostolii, luând Duh Sfânt, au pus temeliile Bisericii.
Biserica formează un fel de şcoală. Ea este compusă din
învăţători şi din şcolari. Învăţătorii sunt apostolii, iar urmaşii lor:
15
9
Dr. N.C. PAULESCU
episcopii sau preoţii. Şcolarii sunt toţi oamenii, de la cel mai
puternic împărat la cel mai mizerabil cerşetor. Toţi sunt fraţi şi toţi
sunt egali înaintea lui Dumnezeu. Numai în biserică sunt realizate
adevărata Evanghelie şi adevărata fraternitate.
Dar ce se învaţă în biserică? Dumnezeul învăţător le-a zis
ucenicilor săi, când i-a trimis să predice: „învăţaţi pre oameni să
păzească toate câte v-am poruncit vouă.”
Prin urmare, în biserică, oamenii învaţă:
1.să combată patimile;
2.să cunoască bine caritatea.
Aceste învăţături sunt rezumate într-o carte dumnezeiască,
numită Evanghelie.
Dumnezeu voieşte ca şcoala omenirii, adică Biserica, să
îndeplinească două condiţii:
1. Ea trebuie să fie universală, adică să fie compusă din toţi
oamenii, să existe pretutindeni şi să dureze cât lumea. După
înviere, Iisus, arătându-se celor 11 apostoli, le-a zis: „Mergeţi în
toată lumea şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. Şi iată, Eu cu voi
sunt în toate zilele până la sfârşitul veacul”.174
2. Dar, mai presus de toate, Biserica trebuie să fie unică. Şi,
într-adevăr, la sfârşitul Cinei cea de Taină, într-o sublimă
rugăciune Tatăl Iisus se exprimă astfel: „Precum m-ai trimis pre
mine în lume, şi eu i-am trimis pre ei în lume… Şi nu numai pentru
aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru
mine, ca toţi una să fie…”175
Unitatea Bisericii are ca scop să împiedice ivirea schismelor,
care, dezbinând creştinătatea, o prăbuşesc în prăpastie. „Toată
împărăţia ce se împerechează întru sine se pustieşte.”
Stăpânirea războaielor. Dar la ce poate servi omenirii
organizarea ei în Biserică? După ce a răspândit cu profunzime
patimile, Diavolul i-a învrăjbit pe oameni printr-o ură de moarte şi
a reuşit să provoace războaie exterminatoare. Ei bine, tocmai
pentru a zădărnici această înfricoşătoare urgie diavolească, Hristos
s-a făcut om şi prin caritate a adus pacea pe pământ.
174 S. MATEI – C . XXVIII, v. 20
175 S. IOAN -C. XVII, v. 18
16
0
Cele patru patimi
Suprimarea războaielor a fost scopul de căpetenie al
întrupării lui Dumnezeu! Din nenorocire, omenirea nu a înţeles
nici până astăzi această mare ţintă, şi popoarele au continuat şi
continuă să se sfâşie sub imboldul criminal al Satanei. Ba încă, sau
văzut urmaşi de-ai apostolilor lui Hristos care, ajungând regi, au
mers cu nepriceperea poruncilor divine până să aducă jertfe
omeneşti la altarul iadului, prin războaie sângeroase, pe care ei
însuşi le-au stârnit când aveau tocmai însărcinarea să împiedice
asemenea abominabile nelegiuri!
Şi în ce chip Biserica poate îndeplini scopul dumnezeiesc de
a împăca omenirea? Procedarea este de o simplitate ideală. Preoţii,
sau mai bine zis învăţătorii creştinătăţii, vor predica întregului
neam omenesc învăţăturile evanghelice ale Bisericii, şi anume:
1.înfricoşătoarele efecte ale patimilor diavoleşti;
2.neînchipuita însemnătate a iubirii aproapelui. Când vor
săvârşi această însărcinare, ei vor putea zice, după cum a zis
Hristos: „Am învins lumea!” într-adevăr, atunci naţiile vor fi
mature pentru „împărăţia lui Dumnezeu”.
Ele îşi vor păstra organizaţia lor instinctivă cu monarhiile lor
naţionale. Dar, deasupra suveranilor, care sunt adesea pătimaşi,
vor avea ca pastor suprem, al Bisericii unice, pe însuşi Dumnezeu,
reprezentat printr-un bătrân smerit şi dezinteresat. Şi acest preot
creştin, deşi lipsit de oştiri cu care se fac războaiele, va avea totuşi
o armă formidabilă, şi anume „Cuvântul”, cu care va putea răscula
omenirea întreagă împotriva războaielor.
Iată cum se va realiza Voinţa divină.
„Şi va fi o turmă şi un păstor.”
Iată cum organizaţia omenirii în Biserică va aduce pacea. Iată
care a fost scopul venirii lui Hristos în lume, scop cu adevărat
dumnezeiesc, cântat de îngeri în Noaptea Naşterii: „Mărire în
Ceruri lui Dumnezeu! Şi pre pământ pace, între oamenii de
bunăvoinţă.”176
176 S. LUCA, C. II, v . 14. Acest verset a fost tradus în chip defectuos în Evangheliile româneşti (ediţia de la
Neamţ). „Mărire întru cei de sus (?) lui Dumnezeu. Şi pe pământ pace, întru oameni bună-voire (?)”. Expresia
„întru cei de sus” înseamnă în înălţimi, adică în ceruri. Cealaltă expresie „întru oameni bună-voire” nu are nici un
sens, căci nu i se poate da înţelesul meschin de „voie bună”, după cum vor unii. In realitate, ..hominibus bonae
voluntatis” semnifică „între oamenii de bunăvoinţă”, cu alte cuvinte pacea nu poate exista decât între oamenii care
o vor cu tot dinadinsul sau care au bunăvoinţă.
16
1
Dr. N.C. PAULESCU
ADAOS.TREBUIE SĂ MERGEM LA BISERICĂ?
Pentru a răspunde la această întrebare, este indispensabil să
ştim:
1.Ce este Biserica?
2.Ce se face în Biserică?
I. Ce este Biserica?
Biserica este o societate de oameni, întemeiată de Hristos şi
răspândită în întreaga lume de apostoli şi de urmaşii acestora. Dar
cuvântul „biserică” mai înseamnă templul în care se săvârşeşte
sacrificiul creştin. În acesta din urmă, sensul îl vom întrebuinţa
noi, în articolul de faţă.
Ce este un sacrificiu? încă din timpurile preistorice,
omenirea, înţelegând instinctiv perfecţiunea creaţiei şi comparândo
cu starea de nemernicie în care o aduseseră patimile, s-a
recunoscut culpabilă faţă de Creator. Istoria sfântă a jidovilor
reprezintă printr-o tristă alegorie obârşia primului păcat comis sub
impulsul trufiei, păcat care i-a răpit omului fericirea iniţială.
Neputând să îşi manifeste căinţa în alt chip, omenirea a luat
darurile ce îi fuseseră acordate de Dumnezeu pentru hrană şi I le-a
jertfit, ca şi cum s-ar fi dat ea însăşi răscumpărare pentru
abominabila-i crimă.
Iată ce este un sacrificiu pe care îl găsim la jidovi şi care,
deşi denaturat, se întâlneşte la toate popoarele păgâne din
Antichitate.
Jertfa jidanilor consta în ceremonii solemne, în care se
aduceau animale, ce erau înjunghiate de preoţi pe altare pentru ca
Iehova să ierte păcatele evreilor pătimaşi. Ei bine, acelaşi rost îl
are şi jertfa creştină, cu deosebirea capitală că înjunghierea unor
nemernice bestii este înlocuită prin răstignirea lui Hristos.
Sacrificiile animale nu sunt suficiente să răscumpere omenirea.
Într-adevăr, o ofensă este cu atât mai mare cu cât gradul persoanei
ofensate este mai înalt. Astfel, o ofensă adusă lui Dumnezeu este
infinită şi ea nu poate fi ispăşită decât printr-o jertfă infinită. Or,
16
2
Cele patru patimi
jertfa divină este impusă omenirii chiar de Dumnezeu, care El
însuşi a instituit-o „pentru iertarea păcatelor”.
„Luaţi, mâncaţi. Acesta este trupul meu carele se frânge
pentru voi, spre iertarea păcatelor! Beţi dintru acesta toţi. Acesta
este sângele meu, carele pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre
iertarea păcatelor!”
Iată că avem de-a face cu o poruncă a imensităţii pe care
oamenii au nebunia să o ia în râs. Mulţi indivizi, creştini numai cu
numele, nu calcă pragul bisericii, pe care o batjocoresc, ca fiind o
vechitură, bună pentru prostime, pentru imbecili sau pentru
ramoliţi. Trufia lor nemăsurată este întreţinută de rânjetele perfide
ale jidanilor, care îi fac să le fie ruşine că sunt botezaţi. Alţii dau
vina pe popi, ba că sunt ignoranţi, ba că sunt beţivi, ba că sunt
cupizi, ceea ce îi împiedică bineînţeles să vină la biserică. În
sfârşit, mai sunt unii care nu intră în biserică, pentru că se închină
acasă. Aceştia sunt convinşi că îşi îndeplinesc astfel toată datoria.
Printre creştinii care se duc la biserică, marea majoritate
habar nu au de rostul acestui lăcaş dumnezeiesc. Unii sunt atraşi de
faima moaştelor unui sfânt, făcătoare de minuni. Alţii au să dea
acatiste, pentru cazuri de boală, de neînţelegeri casnice şi pentru
multe alte motive, mai mult sau mai puţin josnice, a căror realitate
puteau să o ceară rugându-se acasă. De astfel, la hramuri şi la
aniversări de sfinţi, bisericile sunt pline, pe câtă vreme în zilele de
duminică, ce-s consacrate Domnului, ele sunt mai întotdeauna
goale. Singur interesul personal îi face pe oameni să vină la
biserică, nu interesul general al omenirii pentru care acest templu a
fost stabilit.
Cauza tuturor acestor eresuri este ignoranţa în care clerul este
lăsat de creştini să cadă. Putem însă adăuga faptul că, de multe ori,
nici clerul nu prea pricepe mare lucru într-ale bisericii.
II. Ce se face în Biserică?
Liturghia sau slujba bisericească ordinară a fost întocmită în
Orient încă din veacul al IV-lea de doi iluştri dascăli ai
creştinătăţii: Vasile cel Mare – episcopul Cezareei şi Ion Gură de
Aur – patriarhul Constantinopolului. Ea este identică în fond cu cea
din timpul apostolilor. Prin urmare, în biserică, asistaţi la o
16
3
Dr. N.C. PAULESCU
ceremonie instituită acum 2000 de ani. Ce satisfacţie
extraordinară, pentru iubitorii de datini vechi!
Liturghia antică cuprindea două părţi:
1. Prima parte era numită „liturghia catecumenilor” şi era
ascultată şi de „cei chemaţi”, ce aşteptau botezul. Ea era compusă
din:
a. cântări de psalmi, care au fost înlocuite mai târziu prin
rugăciuni177 pentru autorităţi şi pentru popi (ectenii);
b. din citirea epistolelor trimise de apostoli, ce se aflau
aiurea;
c. din citirea unor bucăţi din Evanghelie. Ea se termina prin
tripla invitaţie: „Cei chemaţi, ieşiţi!”
2. A doua parte era liturghia credincioşilor. În ea jertfea
„Mieluşelul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii”. Ea
începea prin primirea darurilor, adică a ofrandelor pâinii şi vinului,
ce erau aduse de popor, pentru înfăptuirea jertfei. Pe urmă, după ce
se spunea Crezul, preotul striga cu glas tare: „Sus să avem
inimile!” Iar poporul, îngenunchind, cădea cu faţa la pământ.
Momentul suprem era aproape. Atunci, într-o tăcere ce înfioară, se
auzeau răsunând, la altar, cuvintele divine: „Luaţi, mâncaţi!” După
recitarea rugăciunii dumnezeieşti „Tatăl nostru”, preotul şi toată
asistenţa „se împărtăşau”, adică luau parte la sacrificiul ce
izbăveşte de păcate. Iar ceremonia se termina printr-o
„Binecuvântare”. Astfel a fost liturghia în vechime şi tot astfel ea a
rămas până în zilele noastre.178
Dar, în Biserica românească, solemnitatea jertfei sublime
nimicite… de nişte nemernice babe, ce îşi găsesc de lucru să se
închine la icoane, ba să aprindă lumânări şi se fâţâie de colo până
colo, tocmai când atenţia este mai încordată. Preoţii tolerează
aceste obiceiuri revoltătoare, căci poate nu îşi dau seama de
importanţa actului ce săvârşesc. Ar fi mai bine ca episcopii şi
mitropoliţii să intervină şi să pună capăt acestor nereguli
diavoleşti.
177
Aceste rugăciuni sfârşeasu prin: „Domnului să ne rugăm”, iar poporul răspundea: „Doamne, fie-ţi milă de noi!”
178
Pe lângă rolul de altar de sacrificiu. Biserica îl mai îndeplineşte pe acela de oratoriu, de unde rugi fierbinţi se
înalţă zi şi noapte spre Tronul Celui Etern. Ea a întocmit rugăciunile dimineţii (utrenia), rugăciunile serii
(vecernia), rugăciunile nopţii (mezo-noptica) etc., care se aud complete mai ales în mănăstiri.
16
4
Cele patru patimi
În rezumat, omenirea, prin patimile ce au năpădit-o, se
numeşte „Bunătatea infinită”. Cădem din nou într-o greşeală
identică cu cea originară, de care am fost răscumpăraţi prin botez,
şi suntem nevoiţi să ne refugiem în sânul Celui ce, având milă de
noi, se jertfeşte pentru iertarea păcatelor noastre. Lăcaşurile sunt
însă pustii. În asemenea împrejurare, Dumnezeu îşi retrage Mâna-I
Sfântă de deasupra noastră şi, prin criza socială, prin războiul
mondial, suferim efectele cumplite ale acestei părăsiri, ce ne poate
fi fatală.
Trebuie, prin urmare, să mergem la biserică.
16
5
Dr. N.C. PAULESCU
REGULA ASOCIAŢIEI BUNILOR CREŞTINI
I. SCOPUL ŞI MIJLOACELE ASOCIAŢIEI
Articolul 1. Se înfiinţează o Asociaţie de bărbaţi care ia
numele de Asociaţia Bunilor Creştini şi al cărui sediu principal
este în Bucureşti. Această asociaţie are o durată nelimitată.
Articolul 2. Asociaţia are drept scop combaterea patimilor,
care sunt în număr de patru, şi anume:
i. Patima de nutriţie, adică beţia, cu consecinţa sa
alcoolismul;
ii. Patima de reproducţie, adică desfrâul, cu urmările lui:
violul, adulterul, avortul, divorţul, concubinajul, proxenetismul;
iii. Patima de proprietate, adică lăcomia de avuţie, cu
manifestările ei: hoţia, înşelătoria, camătă, rechiziţia, devastarea;
iv. Patima de dominaţie, adică trufia; efectele ei: împilarea
popoarelor, războaiele, robia.
Dar, alături de acest scop general, asociaţia mai urmăreşte un
scop special, care nu este decât un corolar şi care consistă în a-i
apăra pe bunii creştini de răsfrângerea patimilor viciilor.
Articolul 3. Pentru a atinge aceste scopuri, asociaţia decurge
la următoarele mijloace:
I. Instruirea oamenilor asupra patimilor şi asupra efectelor
lor;
II. Educarea voinţei celor ce au căzut în viciu;
III. Influenţarea autorităţilor statului să ia măsuri coercitive
împotriva abuzurilor pătimaşilor.
În plus de aceste mijloace generale, asociaţia este uneori
silită să întrebuinţeze mijloace speciale care variază după epoci şi
după localităţi.
Articolul 4. Asociaţia tinde la îndeplinirea unui scop
universal, care place omenirii întregi şi care este acelaşi în tot locul
16
6
Cele patru patimi
şi în tot timpul. Ea trebuie să se introducă în toate ţările de pe
pământ, ca doctrina creştină din care ea derivă.
Articolul 5. Dar, ca să fie temeinică şi să dureze cât lumea,
asociaţia trebuie să se pună sub scutul tutelar al lui Dumnezeu,
care a venit pe pământ tocmai să combată patimile şi să aducă
„pacea între oamenii de bunăvoinţă”.
Cu alte cuvinte, ea trebuie să capete protecţia Bisericii
creştine, la poalele căreia să se dezvolte, ca o mlădiţă de iederă,
fragedă şi plăpândă ce caută sprijin pe o stâncă de granit.
II. ORGANIZAREA ASOCIAŢIEI
Articolul 6. Asociaţia Bunilor Creştini este constituită din
unităţi, numite frăţii. Toate frăţiile ce sunt cuprinse într-o provincie
(episcopală) sunt puse sub supravegherea unui sfat provincial.
Toate sfaturile provinciale din România sunt puse sub
supravegherea unui sfat central, ce se află în Bucureşti.
Articolul 7. Bunii Creştini formează două grade succesive:
începătorii şi fraţii. Singuri fraţii iau parte la guvernarea asociaţiei.
Articolul 8. Nimeni nu poate fi admis în asociaţie înainte de
vârsta de 21 de ani. Cei care se prezintă de la 14 ani în sus por fi
primiţi ca începători şi vor rămâne în acest prim grad până la
majorat.
III. FRĂŢIA
Articolul 9. Când într-o localitate există cel puţin 12 buni
creştini, ei se pot constitui într-o frăţie.
Articolul 10. La început această constituire este provizorie
timp de un an. Ea devine definitivă după ce 12 din membrii ei au
înaintat de la gradul de începător la cel de frate. Frăţia provizorie
funcţionează ca şi o frăţie definitivă.
Articolul 11. Constituirea definitivă a unei frăţii este realizată
de un inspector, trimis de sfatul provincial. Acest superior îi
reuneşte într-o adunare plenară pe toţi cei ce vor face parte din
frăţie. În această reuniune, se va proceda, sub preşedinţia
inspectorului, la constituirea frăţiei şi la alegerea sfatului ei.
16
7
Dr. N.C. PAULESCU
În acelaşi timp, se va deschide un registru al frăţiei, prin
redactarea procesului-verbal al constituirii. „în anul… luna… ziua…
subsemnaţii am înfiinţat frăţia din…” Acest proces-verbal trebuie
păstrat cu îngrijire, căci, în urmă, el va face proba legitimităţii
constituirii; el este semnat de inspector şi de toţi fraţii prezenţi.
Articolul 12. Întrunirile fraţilor au loc o dată pe lună sau mai
des, în caz de necesitate urgentă, de obicei duminica, după
săvârşirea slujbei bisericeşti. Este bine ca numărul fraţilor să nu
depăşească 50 într-o frăţie.
Articolul 13. Bunul creştin trebuie să participe prin cotizaţii
şi daruri la micile cheltuieli ale frăţiei, care trebuie să fie cât mai
reduse, evitându-se cu îngrijire orice risipă. Cotizaţiile se vor
percepe pe măsura trebuinţelor. Bunăoară, când o frăţie compusă
din 20 de fraţi are trebuinţă de un registru, ce costă 2 lei, fiecare
frate să dea câte un gologan.
Articolul 14. Sediul unei frăţii are loc într-o sală destinată
întrunirilor fraţilor, de exemplu la localul şcolii. Sperăm că
ministerul, văzând bunele roade ale asociaţiei, îi va acorda această
favoare (după cum a acordat-o altădată bunilor templieri). Până
atunci, întrunirile vor avea loc într-o cameră împrumutată de vreun
bun creştin sau închiriată.
Articolul 15. In frăţie se primesc alături de oameni
nepătimaşi şi pătimaşi, chiar notorii, cu simpla condiţie ca ei să fie
sincer pocăiţi şi să vrea cu tot dinadinsul să se lepede de patimă.
Hristos a zis: „Nu am venit să chem pre cei drepţi, ci pre cei
păcătoşi.” Totuşi admiterea acestora trebuie să fie prudentă. Este
bine să nu se admită ca fraţi oameni care sunt în situaţii imposibile
de îndreptat (divorţaţi) şi care au comis fapte dezonorante sau
criminale. De asemenea, este bine să nu se admită nici cei care
sunt datori şi insolvabili prin risipă neînţeleaptă, deoarece nu sunt
liberi şi pot fi instrumentele creditorilor. Toţi aceştia pot fi însă
acceptaţi ca începători, rămânând însă multă vreme pe această
primă treaptă.
Articolul 16. Pacea este condiţia de căpetenie a asociaţiei
care fără ea nu poate lucra cu folos. Discordia dezorganizează
frăţiile; ea trebuie îndepărtată cu orice preţ. Trebuie deci să se
elimine repede sau cel puţin să se dea o parte elementele care

provoacă discordie. Patima de dominaţie, adică orgoliul, este cauza
cea mai frecventă a discordiei şi trebuie combătută cu mare
energie. Fratele care dă naştere la asemenea turbare trebuie
expulzat dacă nu vrea să se supună la încercările de împăcare ale
sfatului frăţiei. Mai ales între membrii asociaţiei nu trebuie să
existe procese la tribunale şi toate conflictele vor fi rezolvate prin
bună înţelegere.
Articolul 17. Fraţii trebuie să evite de-a citi cărţile şi ziarele
pătimaşilor, care de multe ori sunt scrise cu măiestrie diavolească
şi pot corupe suflete naive sau neştiutoare. De altfel, asociaţia
trebuie să creeze o presă morală, cu articole scurte, dar
cuprinzătoare, care să spună adevărul şi numai adevărul.
Articolul 18. Când vreun frate are vreo desluşire de cerut sau
vreo obiecţie de făcut, el trebuie să se adreseze în particular mai
întâi preşedintelui, apoi directorului. Iar aceştia, când nu sunt
capabili să dea un răspuns satisfăcător, sunt obligaţi să recurgă la
sfatul provinciei. În frăţie discuţiile nu sunt permise, după cum ele
nu sunt tolerate în şcoli.
IV. ADMITEREA CA ÎNCEPĂTOR
Articolul 19. Asociaţia primeşte pe orice om, de orice
condiţie socială, care vrea cu tot dinadinsul să facă parte din ea.
Candidatul trebuie să adreseze o cerere în scris către
preşedintele sfatului, făcută în modul următor: „Subsemnatul
(nume, prenume, locul şi data naşterii, profesia) doresc să fiu
primit ca începător, în frăţia din… a Asociaţiei Bunilor Creştini, ale
cărei reguli le voi urma cu sfinţenie.” El mai trebuie să adauge la
această cerere referinţele a doi fraţi sau a doi începători, că cererea
sa este acceptabilă. Preşedintele pune la dezbatere această cerere,
şi sfatul, printr-un vot secret, o primeşte sau o respinge. Pe urmă,
secretarul înscrie în registru admiterea: „Anul… luna… ziua… În
localul Frăţiei Bunilor Creştini din…, în prezenţa fraţilor, eu
preşedintele, în numele sfatului, am primit ca începător al
asociaţiei pe d-l… domiciliat…”
Articolul 20. Stadiul de începător durează cel puţin un an.
Începătorul este încredinţat unui frate, care îl instruieşte şi îl
16
9
Dr. N.C. PAULESCU
examinează, fără să pară, conversând familiar cu el. La sfârşitul
anului, acest frate îl prezintă sfatului (cu un raport asupra
rezultatului instrucţiei, asupra caracterului şi zelului începătorului),
pentru admiterea în frăţie, luându-l el pe garanţie morală.
Articolul 21. Începătorul trebuie să studieze serios patimile şi
să caute să priceapă regula, cerând desluşiri fratelui instructor. El
mai trebuie să pună în practică ce a învăţat, să evite sau să se
lepede de orice patimă, să fie cumpătat, cast, cinstit, blând, smerit,
paşnic şi să-i îndemne pe cei ce îl înconjoară să îl imite. El trebuie
să răspândească pe cât posibil doctrina Bunilor Creştini. El trebuie
să se supună cu docilitate la prescripţiile regulii şi să aibă încredere
în sfatul frăţiei, care lucrează pentru binele tuturor, şi pe care să
nu-l judece sau să-l critice cu uşurinţă. El trebuie să persevereze şi
să ajungă cu bine la sfârşitul acestui an de încercare.
Articolul 22. Începătorul este dator să asiste regulat la
adunările lunare ale frăţiei.
Articolul 23. Începătorul se bucură de toate prerogativele
fraţilor, în afară numai de vot şi de misiuni. El nu participă la
guvernarea frăţiei.
V. ADMITEREA CA FRATE
Articolul 24. Când începătorul a terminat anul de noviciat, el
trebuie să adreseze în scris o cerere către preşedintele frăţiei
concepută astfel: „Subsemnatul (nume, prenume, locul şi data
naşterii, profesie) începător al Asociaţiei Bunilor Creştini, frăţia
din… de la… luna., anul… doresc să fiu primit ca frate şi mă oblig
să păzesc cu sfinţenie regula acestei asociaţii.” La această cerere se
anexează un raport detaliat al fratelui instructor.
Articolul 25. Admiterea se face printr-o ceremonie
religioasă, care va fi întocmită de o comisie de clerici, instituită adhoc.
Iată de pildă un specimen. Viitorul frate se pune în genunchi
şi preotul povăţuitor pronunţă cu glas tare următoarea rugăciune
către Sfântul Spirit: „împărate ceresc…” Apoi, adresându-i-se
ucenicului, îi zice: „Ce doreşti, frate?” Acesta răspunde: „Eu… În
prezenţa lui Dumnezeu Atotputernic, promit să observ, cât voi trăi,
17
0
Cele patru patimi
poruncile lui Hristos asupra patimilor şi regula Asociaţiei Bunilor
Creştini şi să îndeplinesc satisfacţia cerută de inspector pentru
încălcările ce voi comite împotriva acestei reguli.” Atunci preotul
îi zice: „Şi eu îţi promit, din partea lui Dumnezeu, dacă te ţii de
promisiune, viaţă veşnică. În numele Tatălui, al Fiului şi al
Sfântului Duh. Amin.”
Articolul 26. După ceremonie, admiterea este înscrisă în
registrul oficial şi este semnată de preotul povăţuitor, de
preşedintele frăţiei şi de noul frate. Acestuia i se dă un atestat
semnat ca şi înscrierea din registru.
Înscrierea în registru şi atestatul sunt astfel redactate:
„Subsemnatul… director, şi… preşedintele frăţiei din…, în prezenţa
fraţilor, am admis astăzi, ca frate, în Asociaţia Bunilor Creştini,
frăţia din… pe d-l… care este începător din… luna… Director:…
Preşedinte:… Frate:…”
Articolul 27. Odată admis, fratele trebuie să rămână
credincios asociaţiei până la moarte. A părăsi frăţia înseamnă a fi
leneş şi neglijent, a fi slab de voinţă, a fi ignorant sau a fi trufaş.
Cel ce nu vrea să se supună regulii pe care a promis să o respecte,
din cauza orgoliului sau a mâniei, se expune la excluderea din
asociaţie.
De altfel, după cum spune Hristos: „Cine pune mâna pre
coarnele plugului şi mai priveşte înapoi… nu este vrednic de
împărăţia lui Dumnezeu.”
VI. SFATUL FRĂŢIEI
Articolul 28. Orice frăţie are un sfat, care constituie făclia ce
o luminează. Sfatul dirijează, susţine şi îi corijează pe fraţi. El
trebuie să-şi îndeplinească misiunea cu exactitate şi cu
devotament. Neglijenţa lui are efecte dezastruoase. Într-adevăr, în
asemenea condiţii, puţin câte puţin frăţia se dezorganizează şi fraţii
pierd zelul şi iubirea pentru asociaţie.
Articolul 29. Sfatul se compune dintr-un preşedinte, un
vicepreşedinte şi din zece învăţători. La aceşti zece apostoli se
adaugă un director care este preotul din localitate şi care e
povăţuitorul frăţiei.
17
1
Dr. N.C. PAULESCU
Articolul 30. Sfatul se adună mereu, cel puţin de două ori pe
lună, să examineze chestiunile ce interesează frăţia. El este
convocat de preşedinte. Toţi membrii sfatului trebuie să-şi facă o
datorie să asiste la aceste întruniri.
Chestiunile care sunt de dezbătut sunt următoarele:
-admiterea candidaţilor ca începători;
-admiterea începătorilor ca fraţi;
-acuzaţiile aduse împotriva fraţilor;
-avertismente, excluderi;
-încasări, cheltuieli, ajutoare;
– opere morale şi sociale.
În plus, preşedintele primeşte de la sfatul provincial
instrucţiuni pe care le comunică sfatului şi frăţiei.
Articolul 31. Chestiunile sunt prezentate de preşedinte. Ele
sunt puse apoi în deliberare. După invitarea preşedintelui, unul mai
tânăr îşi dă cu părerea şi pe urmă toţi membrii, unul după altul,
vorbesc la rândul lor. Părerile trebuie să fie scurte şi să nu aibă altă
ţintă decât binele asociaţiei. Pentru ca fiecare să poată spune ceea
ce gândeşte, este necesar să nu se raporteze niciodată, în afară de
sfat, ceea ce s-a zis în bine sau în rău.
Articolul 32. După ce părerile au fost date şi valoarea lor a
fost cântărită, se supune la vot. Scrutinul este secret, cu buletine
sau cu bile (bila albă înseamnă da, iar cea neagră înseamnă nu).
Pentru ca votul să fie valid, se cere ca toţi membrii sfatului să fi
fost convocaţi de către preşedinte şi ca cel puţin jumătate dintre ei
să fie prezenţi. Majoritatea votanţilor dă valoare votului.
VII PERSONALUL SFATULUI FRĂŢIEI
Articolul 33. Fratele care este ales preşedinte trebuie să-şi
dea seama că a fost pus în capul frăţiei, nu în interesul propriu, ci
să fe folositor asociaţiei. El convoacă şi prezidează adunările
fraţilor, precum şi întrunirile sfatului şi expune pe scurt chestiunile
ce sunt de dezbătut. El trebuie să-şi îndeplinească însărcinarea cu
zel şi cu devotament, să fie abordabil pentru toţi fraţii şi să se arate
neînduplecat când este vorba de neîndeplinirea regulii. El trebuie
să facă apelul nominal la fiecare adunare şi întrunire. El nu poate
17
2
Cele patru patimi
lipsi de la reuniune decât în caz de forţă majoră, iar atunci el este
înlocuit de vicepreşedinte.
Sub controlul povăţuitorului şi împreună cu acesta, el îi va
avertiza în particular, de trei ori, pe fraţii care încalcă regula; el îi
va împăca pe cei care s-au certat; îi va certa pe cei neglijenţi; şi,
când este vorba de un caz grav, împreună cu povăţuitorul, va
raporta la sfatul provincial. Iar, în urma răspunsului acestei
instanţe superioare, el va pronunţa excluderea temporară sau
definitivă a vinovatului.
Fraţii trebuie să-l stimuleze ca pe un frate mai mare şi să aibă
încredere în el.
Când votul fraţilor îl eliberează din sarcina de preşedinte, el
va intra în rang fără murmur şi va facilita urmaşului său
îndeplinirea funcţiei.
Articolul 34. Vicepreşedintele, care-l înlocuieşte pe
preşedintele absent, trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca
acesta.Articolul 35. Secretarul trebuie să facă o dare de seamă
amănunţită a fiecărei şedinţe, să reunească cu îngrijire toate actele
ce se îndeplinesc în frăţie şi să noteze în registrul adunării
admiterea fiecărui ucenic ca frate. El trebuie să trimită scrisorile de
convocare a şedinţei.
Articolul 36. Secretarul mai trebuie să ţină cont de veniturile
şi de cheltuielile frăţiei. El îl avertizează pe preşedinte de
neglijenţele fraţilor, care nu îşi achită cotizaţiile. El nu dispune de
fondurile asociaţiei decât după ce a primit ordin în scris, semnat de
preotul povăţuitor şi de preşedinte, care de altfel nu fac decât să
transmită votul sfatului.
Articolul 37. Fiecare frăţie trebuie să aibă o bibliotecă şi, prin
urmare, să aibă un bibliotecar. În fiecare an, sfatul ia din fondurile
disponibile o anumită sumă pentru a cumpăra cărţi, recomandate
de sfatul general al asociaţiei. Bibliotecarul ţine cont de cărţile
împrumutate fraţilor.
Articolul 38. Toţi membrii sfatului şi, împreună cu ei, toţi
fraţii sunt obligaţi să răspândească publicaţiile asociaţiei, care pot
aduce noi aderenţi.
17
3
Dr. N.C. PAULESCU
În plus de începătorii pe care sfatul i-a însărcinat să îi
instruiască, fraţii sunt datori să dea sfaturi oricărui începător ce le
iese în cale şi să îl examineze, fără să pară, conversând familiar cu
el. Ei trebuie să-şi dea seama de calităţile şi de defectele tuturor
începătorilor, adică de valoarea lor, ca să poată da desluşiri
motivate în sfat, când va fi vorba ca aceştia să fie admişi ca fraţi.
Ei trebuie să-i îndemne cu stăruinţă, atât pe începători, cât şi
pe fraţi, să vină regulat la întrunire.
Articolul 39. Membrii sfatului trebuie să-i avertizeze pe fraţii
care au recăzut în ispita patimilor, să îi readucă pe calea cea bună,
cu blândeţe, smerenie şi dragoste creştinească, aşa cum ar face un
servitor devotat faţă de stăpânul său.
VIII. ALEGEREA SFATULUI FRĂŢIEI
Articolul 40. Sfatul frăţiei se alege o dată pe an de toţi fraţii
buni creştini într-o adunare plenară. Convocările se fac de
preşedintele sfatului, a cărui activitate se sfârşeşte.
Articolul 41. Alegătorii sunt numai fraţii buni creştini, care
nu au pierdut dreptul la vot. De asemenea numai fraţii pot fi aleşi.
Votarea se face prin scrutin secret, prin buletine îndoite, ce sunt
desfăcute de preşedintele de vârstă.
Alegerea are loc cu majoritatea absolută (jumătate plus unu).
Totuşi, dacă nu se obţine o asemenea majoritate, preşedintele de
vârstă proclamă ales, la al 3-lea scrutin, pe cel ce va avea cel mai
mare număr de voturi sau, în caz de egalitate de voturi, pe cel ce
este mai vechi în frăţie.
Articolul 42. Alegerea sfatului se face prin două scrutinuri
diferite. În primul se alege întreg sfatul. Fiecare frate scrie pe listă
numele tuturor acelora pe care îi alege. Într-al al doilea scrutin,
sunt aleşi preşedintele şi vicepreşedintele, luaţi din lista deja
aleasă.Alegerea sfatului trebuie făcută având în vedere numai şi
numai propăşirea asociaţiei; ea trebuie să pună în fruntea frăţiei
elementele cele mai bune, cele mai apte pentru a guverna cu
înţelepciune.

Articolul 43. Durata însărcinărilor este de un an. Membrii
sfatului pot fi realeşi. Nimeni nu poate refuza însărcinarea dată de
alegerea fraţilor decât în caz de forţă majoră, judecat şi constatat
de întregul sfat.
IX. DIRECTORUL
Articolul 44. În fruntea, dar în realitate în afară de frăţie, se
află un director sau povăţuitor care trebuie să fie un preot al lui
Hristos, adică un om care a primit de la însuşi Dumnezeu
însărcinarea să combată patima instruindu-i pe oameni în această
privinţă (darul apostolic).
El îndeplineşte astfel, din poruncă divină, scopul la care tinde
să ajungă asociaţia noastră. El dirijează, adică indică direcţia pe
care trebuie să o ia activitatea frăţiei.
Directorul este în afară de frăţie, pentru că nu face parte din
ea. Într-adevăr, asociaţia poate să se năruie; nu este deci bine ca un
om al Bisericii divine să fie cuprins în dărâmarea unui edificiu
omenesc.
Articolul 45. Directorul trebuie să fie respectat şi venerat ca
un părinte de întreaga familie de fraţi, începători şi candidaţi.
Nimic nu trebuie să se facă fără el, mai ales împotriva sa. Dar el
este dator să îşi ia sarcina în serios, căci are în mâinile sale un
puternic mijloc de a răspândi doctrina dumnezeiască a lui Hristos.
Articolul 46. Directorul trebuie de fiecare dată să le ţină
fraţilor o mică predică asupra patimilor. O succesiune metodică de
instrucţiuni scurte face adunările interesante pentru toţi. El trebuie
să aibă grijă ca vizita inspectorului să aibă loc de regulă în fiecare
an.
Articolul 47. Când se iveşte vreun conflict în sânul frăţiei,
directorul trebuie să-l rezolve, inspirându-se de la prudenţă şi de la
caritate. Iar, dacă nu se poate aplana conflictul, trebuie să raporteze
inspectorului sau sfatului provincial.
Articolul 48. Când directorul este el însuşi pătimaş şi nu vrea
să se lase de Diavolul viciului, sfatul, împreună cu frăţia, poate să
reclame inspectorului, care transmite plângerea la episcopie.
17
5
Dr. N.C. PAULESCU
Articolul 49. Când directorul, din cauză de boală, nu poate să
asiste la adunări, el trebuie să anunţe frăţia, iar atunci preşedintele
îi ia provizoriu locul.
X. INSPECTORUL
Articolul 50. O dată pe an, şi la nevoie chiar de mai multe
ori, un inspector trebuie să vină să viziteze frăţia.
O frăţie care nu este regulat controlată sfârşeşte prin a pieri.
Scopul acestei vizite este ca inspectorul să-şi dea seama dacă
regula este punctual observată şi, în caz de delicte, se iau măsuri
de îndreptare.
Inspectorul trebuie să se arate bun către toţi; el îi încurajează
pe cei slabi şi îi îndeamnă să lucreze cu mai multă grijă, pentru
binele tuturor. El trebuie să fie prudent, să cântărească cu
înţelepciune denunţurile răuvoitoare şi să nu ia nici o măsură fără
să se fi înţeles cu mai-marii frăţiei.
Articolul 51. Inspectorul convoacă în adunare plenară toţii
fraţii. Înainte de şedinţă, el vede în particular pe cei care îi cer
audienţă. El poate chema orice frate să îi ceară informaţii. Fraţii ce
se prezintă înaintea inspectorului trebuie să vorbească sincer,
spunând binele sau răul ce au remarcat în mersul frăţiei.
Articolul 52. Inspectorul trebuie să vorbească în adunarea
generală despre punctele slabe pe care le-a constatat în frăţie şi, ca
un părinte, să dea sfaturi de îndreptare.
Articolul 53. Când un frate a încălcat regula şi nu se
îndreaptă, după ce a primit trei avertismente din partea directorului
şi a preşedintelui, el este chemat de inspector, care vorbeşte cu
blândeţe, dar şi cu tărie, prevenindu-l că, dacă nu se supune regulii,
riscă să fie izgonit din frăţie. Avertismentul inspectorului e cel din
urmă.
Excluderea poate fi pronunţată pentru două categorii de
greşeli:
1.pentru încălcarea regulii;
2.pentru greşelile serioase, care provoacă scandalul public.
Pentru greşelile împotriva regulii, fratele primeşte mai întâi
cele patru avertismente particulare şi secrete, dacă în timp greşeala
17
6
Cele patru patimi
nu este cunoscută. Dacă totuşi nu se îndreaptă, i se ia dreptul la vot
sau este exclus temporar până se va pocăi. Când vina este dată în
vileag, pocăinţa trebuie să fie publică. I se dă deci patru
avertismente în faţa fraţilor, iar, dacă recidivează, pierde dreptul la
vot sau este exclus temporar. Pentru scandaluri care ating onoarea,
nu mai este nevoie de avertismente şi se poate proceda imediat
expulzarea. Totuşi o expulzare nu este definitivă decât după ce a
fost recunoscută ca atare de inspector.
Articolul 54. Inspectorul este desemnat de sfatul provincial.
Vizita este cerută de directorul frăţiei; ea trebuie să aibă loc anual,
aproape la aceeaşi epocă. Inspectorul trebuie să fie un cleric de
bază; ar fi bine ca el să fie arhiereu.
XI. INSTANŢE SUPERIOARE
Articolul 55. Deasupra frăţiilor stă provincia. Într-adevăr,
Asociaţia Bunilor Creştini este împărţită în provincii care sunt cele
ale episcopiilor.
Fiecare frăţie îi deleagă pe preşedinte şi pe un frate care se
adună o dată pe an cu semenii lor, la sediul provinciei şi formează
congresul provincial. Acest congres alege, după normele stabilite
la frăţie, un sfat provincial, în fruntea căruia se află un preşedinte
provincial.
Sfatul provincial va căuta să aibă ca director şi povăţuitor pe
însuşi episcopul provinciei.
Articolul 56. Deasupra provinciilor stă centrul, care îşi alege
sediul în Capitală. Sfatul provincial trimite o dată la 3 ani un
delegat, care se întruneşte cu semenii săi şi constituie un congres
central, care are loc în Bucureşti. Acest congres alege un sfat
central, în fruntea căruia se află un preşedinte central. Sfatul
central va căuta să aibă ca director şi povăţuitor pe însuşi
mitropolitul primat al ţării.
Articolul 57. Asociaţia nădăjduieşte să-l aibă ca preşedinte
pe M.S. Regele, iar ca vicepreşedinţi supremi, pe A.S. Regală
Principele Moştenitor şi AA. LL. RR. Principii României.
Asociaţia mai speră să aibă ca preşedinţi de onoare pe
preşedinţii corpurilor legiuitoare şi pe primul ministru, ca
17
7
Dr. N.C. PAULESCU
vicepreşedinţi de onoare, pe ceilalţi miniştri şi ca membri de
onoare, pe marii demnitari ai statului.
Articolul 58. Membrii superiori ai sfaturilor provinciale şi ai
sfatului central sunt în acelaşi timp şi membri ai frăţiilor
respective. Ei trebuie să pună mult zel şi dezinteresare în
îndeplinirea înaltei lor misiuni şi să nu caute să-şi facă din
asociaţie un piedestal pentru a ajunge la onoruri şi la îmbogăţire, ci
să se mulţumească cu ceea ce le-a dat Dumnezeu.
Ei nu trebuie să scape din vedere că sunt servitorii şi robii
asociaţiei, căreia să-i închine întreaga lor activitate.
Iar fraţii sunt datori la rândul lor să-şi aducă aminte că au
promis să asculte de prescripţiile regulii şi să se supună fără
discuţie la poveţele binefăcătoare ale superiorilor asociaţiei.
Articolul 59. Când preşedintele central moare, alegerea
urmaşului se face de către sfatul central, unit cu delegaţii sfaturilor
provinciale, într-o adunare ad-hoc.
Dacă marea majoritate a sfatului central şi a sfaturilor
provinciale este de părere că preşedintele central este insuficient,
se poate proceda la o nouă alegere.
XII. DISPOZIŢII GENERALE
Articolul 60. Când asociaţia se va întinde la neamurile
vecine, ea va fi constituită, în fiecare ţară, după normele sus
indicate şi va primi o aceeaşi organizare ca în România.
Articolul 61. Fiecare ţară va trimite o dată la 7 ani câte un
delegat, care se întruneşte cu semenii săi şi constituie congresul
general, ce va avea loc într-una din capitalele acestor ţări. Acest
congres alege un sfat general, în capul căruia se află un preşedinte
general.
Sfatul general va căuta să aibă ca director şi ca povăţuitor pe
episcopul cel mai suspus în ierarhia bisericească a ţărilor asociate.
Astfel, de exemplu, presupunând că asociaţia s-a întins în
Peninsula Balcanică, directorul ei general va fi patriarhul din
Constantinopol.
Această regulă este redactată pentru bărbaţi.
17
8
Cele patru patimi
Cea pentru femei este aproape identică. Ea diferă numai prin
câteva modificări de detaliu.
Astfel cuvintele: frate, începător, preşedinte, secretar,
bibliotecar sunt înlocuite de cuvintele: soră, începătoare,
preşedintă, secretară, bibliotecară.
În plus, la instanţele superioare, cuvintele: M.S. Regele.
A.S.R. Prinţul Moştenitor, AA. LL. RR. Principii României sunt
schimbate în cuvintele: M.S. Regina, A.S.R. Principesa
Moştenitoare, AA. LL. RR. Principesele României.
Iar în locul numelor marilor demnitari ai statului sunt puse
cele ale soţiilor respective.
17
9
18 Dr. N.C. PAULESCU
0
Cele patru patimi
CUPRINS
Lucrarea de faţă reproduce ediţia apărută în 1921 la Bucureşti, „Cartea
Românească” SA, Atelierele Sfetea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
Notele de subsol aparţin autorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
ORIGINILE PATIMILOR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
INSTINCTELE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
CONFLICTE ŞI PATIMI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
CELE PATRU PATIMI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
I. BEŢIA (Patima de nutriţie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
II. DESFRÂUL (Patima de reproducţie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
III. HOŢIA (Patima de proprietate) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
IV. TRUFIA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
RĂZBOIUL ŞI INSTINCTELE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
REMEDIILE PATIMILOR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108
ASOCIAŢIA BUNILOR CREŞTINI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108
1. SCRISOARE CĂTRE BUNII CREŞTINI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108
2. SCRISOARE CĂTRE MUNCITORI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
3. SCRISOARE CĂTRE BUNELE CREŞTINE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
4. SCRISOARE CĂTRE PREOŢI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
ADAOS. CUM SE ROSTEŞTE O PREDICĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
5.SCRISOARE CĂTRE MEDICI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131
ŞI CĂTRE STUDENŢII ÎN MEDICINĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131
6. SCRISOARE CĂTRE EVREI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
7.SCRISOARE CĂTRE POPOARE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
DRAGOSTEA CREŞTINEASCĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
ADAOS.TREBUIE SĂ MERGEM LA BISERICĂ? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
REGULA ASOCIAŢIEI BUNILOR CREŞTINI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook Cocoon.ro – Conspirații Îndeplinite!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Despre Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite

Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite