Ereticii persecutaţi de Biserică: Inchiziţia împotriva creştinilor

Distribuie!by Inchizitia a omorat 68 de milioane de crestini intre anii 1200 si 1800 d.Cr. pentru convingerile lor legate de erorile Papilor si ereziile acestora impotriva lui Cristos. Din nou,cei care au fost dati mortii ar fi putut trai daca renuntau la convingerile lor si il venerau pe Papa. Oamenii […]
Distribuie!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Inchizitia a omorat 68 de milioane de crestini intre anii 1200 si 1800 d.Cr. pentru convingerile lor legate de erorile Papilor si ereziile acestora impotriva lui Cristos. Din nou,cei care au fost dati mortii ar fi putut trai daca renuntau la convingerile lor si il venerau pe Papa.

Oamenii de stiinta Galileo, Copernic, Kepler, Gregor Mendel,Giordano Bruno au fost vicime ale inchizitiei, doar pentru ca erau crestini care se opuneau dogmelor catolice, de asemenea mii de teologi sau preoti protestanti au fost afectati sau executati prin intermediul inchizitiei, amintim aici pe Jan Hus sau Martin Luther.


Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei Bisericii Catolice. Iată zece lucruri despre ce a reprezentat şi modul în care a acţionat ea.

  • Inchiziţia a fost tribunalul ecleziastic care avea în sarcină reprimarea ereziei.
  • Inchiziţia medievală a apărut între secolele al XII-lea şi al XIII-lea pentru a combate răspândirea ereziei catare şi valdenze, deci a oricărei forme de heterodoxie doctrinară sau morală.
  • În timpul Evului Mediu, în tribunalul diocezei, lângă episcop stătea inchizitorul, cu puteri justiţiare precise, stabilite direct de către Pontif.
  • Sancţiunile dictate de inchizitor erau puse în practică de către puterea civilă, „braţul secular” al Bisericii.
  • În 1478, o bulă pontificală autoriza în Spania, instituirea unui Consiliu pentru combaterea ereziei.
  • Mecanisemele inchiziţiei spaniole au fost create de Isabela I de Castilia şi Ferdinand de Aragon, în 1480, constituindu-se un organism independent de coroană, care utiliza procedee secrete şi tortură justiţiară, concentrându-se asupra aşa-numiţilor marranos şi moriscos – evrei convertiţi şi musulmani din teritoriile recucerite.
  • Dacă aceste categorii, marranos şi moriscos, erau recunoscute ca fiind vinovate, persoanele erau condamnate la închisoare sau expulzare, iar bunurile lor erau confiscate.
  • Ulterior, inchiziţia spaniolă a persecutat protestanţii şi toate formele de convertire religioasă între catolici.
  • Autoritatea inchiziţiei spaniole s-a extins în timpul inchizitorilor generali Torquemada (1483-1498) şi Jimenez (1507-1517) în toate teritoriile spaniole, fiind cuprinse şi coloniile din America şi statele europene supuse Madridului.
  • Până la abolirea ei, în 1834, inchiziţia spaniolă a devenit tot mai mult un instrument de eliminare a oricărui tip de deviere politică, socială şi culturală.
  • Asemănătoare celei spaniole, inchiziţia romană, a fost instituită împotriva protestanţilor de către Papa Paul al III-lea, în 1542, fiind încredinţată lui G.P. Carafa (viitorul Paul al IV-lea).
  • Reorganizată de Sixtus al V-lea, în 1588, inchiziţia romană a devenit un important instrument al Contrareformei, eliminând protestantismul din Italia şi condamnând gândirea filosofică şi ştiinţifică.

 

Biserica Romano-Catolică nu este doar o religie ci ea este şi un guvern suveran. Acesta nu este însă un guvern obişnuit, el este un guvern care pretinde a avea autoritate asupra întregii lumi.
Papa pretinde că domneşte în locul Dumnezeului Atotputernic, cu o autoritate şi infailibilitate egale cu acelea ale Domnului Isus Cristos
. (CATECHISM OF THE CATHOLIC CHURCH, § 2034-2035, 1994.)
Nu doar în problemele spirituale dar în toate aspectele seculare, de asemenea. Papa susţine a avea autoritate asupra tuturor guvernelor pământului. În timpul ceremoniei de încoronare a Papei se folosesc aceste cuvinte:
Ia tu tiara împodobită cu tripla coroană, şi să ştii că tu eşti Tatăl prinţilor şi al regilor şi guvernator al lumii.” (ALBERTO RIVERA, FOUR HORSEMEN, Chick Publications, p. 25, 1985 (quoting AVRO MANHATTAN, VATICAN IMPERIALISM IN THE 20th CENTURY, p. 76.))


Pontiful Roman judecă întreaga omenire, însă el nu este judecat de nimeni.
Noi decretăm, impunem, precizăm şi decidem: orice făptură umană trebuie să fie supusă Pontifului Roman pentru a putea fi mântuită… Aşa s-a pronunţat Cristos… “Tu ai aşezat sub picioarele Sale toate lucrurile,” se verifică în persoana mea (a papei). Eu am autoritatea de Rege al regilor. Eu sunt în toate şi pe deasupra tuturor, la fel ca însuşi Dumnezeu, la fel şi Eu, Vicarul lui Dumnezeu sunt capabil să fac aproape toate lucrurile pe care Dumnezeu le poate face. Iată de ce, mă puteţi considera doar ca pe Dumnezeu.
” (ALBERTO RIVERA, THE GODFATHERS, Chick Publications, p. 32, 1982 (quoting The Registers of Boniface VIII, The Vatican Archives, L. Fol. 387 and THE CATHOLIC ENCYCLOPEDIA, Encyclopedia Press (1913)).)

Pe acest pământ, Noi i-am luat locul Dumnezeului Atotputernic.” (Pope Leo XIII – ALBERTO RIVERA, DOUBLE CROSS, Chick publications, p. 27, 1981 (quoting THE GREAT ENCYCLICAL LETTERS OF POPE LEO XIII, p. 304, Benziger Brothers (1903).)
Pontiful Roman deţine întîietatea asupra întregii lumi.” (The Vatican Council, Session IV, chapter III, July 18, 1870)
Puterea regilor derivă din autoritatea Pontificală.” ( Pope Innocent III – G.A. RIPLER, NEW AGE BIBLE VERSIONS, p. 134 (1993).)
Puterea temporală trebuie să fie supusă aceleia spirituale.” (Pope Boniface VII -G.A. RIPLER, NEW AGE BIBLE VERSIONS, p. 134 (1993).)

Oricine neagă că Papa are autoritate dumnezeiască asupra guvernelor de pe întregul Pământ, se află sub blestemul Bisericii Catolice.
În timpul Inchiziţiei Evului Mediu, astfel de “eretici” erau predaţi guvernelor obediente şi servile spre a fi torturaţi şi executaţi.
Inchiziţia a fost o persecuţie în masă a inamicilor, percepuţi aşa, ai Bisericii Catolice.
Pentru că este foarte uşor de arătat că doctrina Catolică este o falsă evanghelie cu un Cristos mincinos, Biserica Catolică şi-a pierdut întotdeauna aderenţi acolo unde există cu adevărat libertatea cuvântului şi libertatea religioasă.
În consecinţă, Biserica Catolică a înflorit doar când a putut controla guvernele şi s-a folosit de forţa acelor guverne pentru a distruge competiţia religioasă. Doar cu sprijinul unui guvern, Biserica Romano-Catolică a putut institui un monopol religios. Însăşi supravieţuirea Bisericii Catolice depinde de forţa unui guvern care să îi reducă la tăcere pe oponenţii săi.
Creştinii sunt principala ţintă a Bisericii Catolice.

Este vorba aşadar de o reală conspiraţie împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său.
Psalmii 2:1 “Pentru ce se întărâtă nemulţumirile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?” Psalmii 2:2 “Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:”
Psalmii 2:3 “Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” –
Psalmii 2:4 “Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.”

Unsul Domnului este Cristos şi biserica sa. Odată ce o persoană crede în Isus atunci acea persoană este unsă cu Duhul Sfânt şi devine una cu Cristos.
2 Corinteni 1:21 “Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu.”
2 Corinteni 1:22 “El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului.”

Credincioşii devin acelaşi trup cu Isus. Isus a spus:
Ioan 14:20 “În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.”
Isus Cristos este Capul bisericii, iar aceasta este trupul Său.
Coloseni 1:18 “El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.”
Efeseni 4:6 “Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.”
1 Corinteni 6:19 “Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?”

Toţi aceia care cred în Isus Cristos sunt membri ai bisericii sale şi sunt una cu Isus şi cu Dumnezeu Tatăl.
Efeseni 1:22 “El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii,”
Efeseni 1:23 “care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.”
Efeseni 5:30 “pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui.”
Romani 12:4 “Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă,”
Romani 12:5 “tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.”
Efeseni 4:3 “şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii.”
Efeseni 4:4 “Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.”

Dacă biserica lui Isus este persecutată aceasta nu înseamnă altceva decât că Isus Cristos este persecutat. Când Saul (devenit mai târziu Pavel) persecuta biserica lui Cristos, Isus l-a doborât la pământ pe Saul şi l-a întrebat:
Faptele apostolilor 9:4 “El a căzut la pământ, şi a auzit un glas, care-i zicea: “Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?””
Faptele apostolilor 9:5 “”Cine eşti Tu, Doamne?” a răspuns el. Şi Domnul a zis: “Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. “Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.””
Aşadar, a-i persecuta pe creştini înseamnă de fapt a-L persecuta pe însuşi Unsul Domnului.

În întreaga istorie a omenirii nu există persecutor mai mare, al bisericii lui Isus , decât Sistemul Romano Catolic. Biserica Romano-Catolică este capul conspiraţiei mondiale împotriva Domnului şi a Unsului Său.

Persecuţia creştinilor a început odată cu răstignirea lui Cristos. Romanii erau toleranţi în general cu religiile altor culturi dar numai atâta timp cât aceste religii erau recunoscute oficial de către stat. Roma avea un conciliu de preoţi însărcinaţi cu supravegherea activităţilor religioase ale Romei şi a gradului de acceptabilitate pentru orice formă de credinţă religioasă.(GERARDUS D. BOUW, GEOCENTRICITY, p. 153 (1992).)
Membrii acestui conciliu ecumenic timpuriu erau numiţi pontifi. (GERARDUS D. BOUW, GEOCENTRICITY, p. 153 (1992).)
Pontif se traduce prin constructor de poduri. Pontifii se considerau ei însişi a fi intermediari între Dumnezeu (sau dumnezei în cazul politeismului) şi om.

În jurul anului 31 D.C., Caesar Augustus s-a declarat el însuşi cap al acestui conciliu al pontifilor.
După acel moment, împăratul Romei a devenit Pontiul Suprem (Pontifex Maximus)
(RALPH E. WOODROW, BABYLON MYSTERY RELIGION, p. 72, 1966.), titlu care-l desemna pe Înaltul Preot al religiei păgîne a Romei.(COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 19, p. 239 (1991).)
El era deasemenea venerat ca un zeu.(STEWART PEROWNE, ROMAN MYTHOLOGY, p. 125-26, 1969.)
Pontiful Roman nu tolera pe nimeni care aducea închinare altui zeu decât el.
În consecinţă, creştinii erau persecutaţi pentru că-L urmau pe adevăratul Dumnezeu, Isus Cristos.

Papa de la Roma este succesorul împăratului Roman. Papa poartă acelaşi titlu ca şi împăraţii romani, Supremul Pontif (Suveranul Pontif).
Papa urmăreşte de asemenea să preia atribuţiile lui Dumnezeu pe Pământ.
El susţine că fiecare om trebuie să i se supună lui(papei) pentru ca să câştige dreptul de a ajunge în Rai. Toţi acei care îndrăznesc să conteste autoritatea sa sunt blestemaţi de către papă şi persecutaţi.

Biserica Catolică i-a persecutat pe creştini cu ajutorul Inchiziţiei fiindcă creştinii refuzau să se supună Papei.
Deşi persecuţia creştinilor nu a cunoscut întrerupere încă din primul secol de după Cristos, în anul 1179 Papa Alexandru III şi Conciliul de la Lateran au îndemnat la folosirea forţei şi au instituit acordarea de stimulente pentru actele de violenţă împotriva creştinilor cum ar fi, “reducerea cu doi ani a penitenţelor” pentru acei care ucideau un “eretic”.
În anul 1231 Papa Grigore IX a instituit oficial tribunalul inchiziţiei papale (inquisitio haereticae pravitatis).
În anul 1252 Papa Innocent IV a autorizat expres folosirea torturii, care pînă la data aceea fusese instituită deja de secole, ca o practică obişnuită a Bisericii Catolice.
 (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 38 (1991).)
Inamicii Bisericii Romano-Catolice erau numiţi “eretici”. Aceşti aşa-numiţi “eretici” erau adesea torturaţi, mutilaţi, şi arşi pe rug. (ENCYCLOPEDIA AMERICANA, volume 15, p. 193 (1998).)
Averile lor erau confiscate, condamnându-i pe urmaşii acestora la o viaţă mizerabilă. (ENCYCLOPEDIA AMERICANA, volume 15, p. 193 (1998).)

Toma de Aquino(1226-1274), un sfânt catolic scria: “Este mult mai rău să corupi credinţa(catolică) de care depinde viaţa sufletului decât în a trăi o viaţă temporală în sărăcie de bani; iată de ce, dacă falsificatorii de bani şi alţi răufăcători sunt pe drept condamnaţi la moarte, cu mult mai mult ereticii trebuie ucişi după ce au fost condamnaţi.” (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 38 (1991).)

În timpul Inchiziţiei zeci de milioane de oameni au fost ucişi ca duşmani ai Bisericii Catolice.
Într-o singură zi (24 August 1572) între 50.000 (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 3, p. 644 (1991).) şi 100.000 (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 5.) de hughenoţi (protestanţi francezi) au fost masacraţi în Paris în Noaptea Sfântului Bartholomeu.
Papa Grigore XIII a primit vestea cu mare bucurie, a organizat o procesiune la Biserica St. Louis pentru a aduce mulţumiri. El a comandat baterea unei monede papale pentru comemorarea masacrului.
Moneda înfăţişează un înger cu o cruce într-o mână şi cu o sabie în cealaltă, înaintea căruia o ceată de hughenoţi, cu feţele îngrozite, încearcă să se ascundă.
Pe monedă mai era inscripţionat şi “Ugonottorum Stranges 1572″, adică masacrarea hughenoţilor 1572. (RALPH E. WOODROW, BABYLON MYSTERY RELIGION, p. 100, 1966.)
La fel cum liderii religioşi evrei au procedat cu Isus, Biserica Romană a transformat în obişnuinţă condamnarea la moarte a creştinilor de către autorităţile seculare.

În anul 1542 Papa Paul III a infiinţat un birou (oficiu) inchiziţional al Vaticanului denumit “Sfânta şi Universala Inchiziţie Romană”, cu scopul de a lupta împotriva răspîndirii Protestantismului. (CORRADO PALLRNBERG, INSIDE THE VATICAN, p. 180-81, 1960.)

În anul 1908 Papa Pius X a renunţat la cuvântul “Inchiziţie” din titulatura Oficiului(biroului) iar acesta a devenit cunoscut ca “Sfântul Oficiu”. (ENCYCLOPEDIA BRITANNICA, volume 6, p. 329, 1998.)
La data de 7 Decembrie 1965 acest oficiu(birou) a fost redenumit ca “Congregaţia pentru Doctrina Credinţei”
. (ENCYCLOPEDIA AMERICANA, volume 15, p.194 (1998).)
Această nouă titulatură sună destul de inofensiv, dar ea nu poate alunga lunga şi sângeroasa istorie a acestui Oficiu; mai mult arderile în public ale “ereticilor” au fost numite Auto-Da-Fé sau “acte de credinţă”. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994.)

Congregaţia pentru Doctrina Credinţei există încă şi astăzi în Biserica Catolică, organizând întruniri odată pe săptămână, Papa prezidându-le periodic. (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 40 (1991).)
Oficiul acesta încă ocupă Palatul Inchiziţiei, şi care este adiacent Vaticanului. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994.)

Cel mai recent Mare Inchizitor este fostul arhiepiscop de Munchen (Germania), cardinalul Joseph Ratzinger (actualul papă). (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994.)

Din cauza importanţei poziţiei sale, aceea de şef de dogmă foarte respectat, Ratzinger era văzut de către mulţi ca cel mai puternic cardinal în Biserica Catolică. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994.)
Nu de multă vreme Ratzinger a fost ales ca Papa Benedict XVI.

Lord Acton, un reputat istoric din secolul 19 al istoriei Romano-Catolicismului, este sursa celui mai faimos citat despre regi şi papi: “Puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. 
El avea să spună mai târziu: “Papalitatea a reuşit să ucidă şi să masacreze la scala cea mai largă, mai crudă şi mai inumană. Ei, papii, nu numai că au fost criminali în masă dar ei au făcut din principiul uciderii o lege a Bisericii Creştine şi o condiţie a mântuirii. Papalitatea este diavolul pitit în spatele Crucifixului.” (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 113 (1999).)

Unii ar putea crede că, Conciliul Vatican II a schimbat direcţia Bisericii Catolice, că aceasta nu mai este prostituata îmbătată de sânge şi de abominaţii, care era odată. Conciliul Vatican II este în realitate o înşelătorie mortală. La Conciliul Vatican II creştinii protestanţi, odinioară numiţi ca “eretici”, au fost numiţi acum “fraţi separaţi”.
Diabolica decepţie devine evidentă atunci când se constată că Vatican II nu a abrogat nici măcar o singură bulă papală sau vreo anatema emise împotriva Creştinilor de către Papi sau de către Conciliile Vaticanului. Mai mult decât atât, Conciliul Vatican II a reafirmat canoanele şi decretele conciliilor anterioare, inclusiv Conciliul II din Nicea, Conciliul din Florenţa şi Conciliul din Trent. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 89 (1994))((quoting Austin Flannery, O.P., gen. ed., Vatican II, The Conciliar and Post Conciliar Documents, rev. ed. (Costello Publishing 1988), vol. 1, p. 412).)

loading...

Numai Conciliul din Trent însumează peste 100 de anatema aruncate împotriva Creştinilor şi a convingerilor Creştine.
Creştinii se află încă sub nenumăratele blesteme ale Bisericii Romano-Catolice, şi ale “Sfântului Oficiu” care poartă asupra sa amprenta de neşters a Inchiziţiei şi care este încă operaţional. La fel cum leopardul nu poate să-şi schimbe petele sale nici Vaticanul nu poate să schimbe căile sale diavoleşti.
Ieremia 13:23 “Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?”

Biserica Catolică nu se va schimba niciodată. Doctrina oficială a Bisericii Catolice rămâne în continuare aceeaşi, că nu există mântuire în afara Bisericii Romano-Catolice.
În ochii Bisericii Romane creştinii protestanţi sunt destinaţi Iadului, şi cu toate acestea ei îi numesc “fraţi separaţi”.

Următorul citat este din Catehismul Bisericii Catolice, 1994, § 846.
Bazându-se pe Scriptură şi tradiţie, Conciliul învaţă că Biserica, acum doar un Pelerin pe pământ, trebuie să fie salvat: singurul Cristos este mediatorul pe calea mântuirii; el este dăruit nouă în trupul său care este Biserica. El însuşi a susţinut necesitatea credinţei şi a Botezului, şi pentru aceasta el a susţinut în acelaşi timp necesitatea unei Biserici în care oamenii să intre prin botez ca printr-o uşă.
Iată de ce nu vor putea fi salvaţi aceia care ştiind că Biserica Catolică a fost găsită necesară de către Dumnezeu prin Fiul său Cristos, cu toate acestea vor refuza să intre în ea sau să rămână în ea.
” (CATECHISM OF THE CATHOLIC CHURCH § 846 (1994))

O declaraţie oficială recentă a Vaticanului, Dominus Iesus, şi care a fost scrisă de către expertul şef în doctrină al Vaticanului, cardinalul Josef Ratzinger (acum Papa Benedict XVI), explică clar că Biserica Catolică a manifestat şiretenie atunci când la Conciliul Vatican II a declarat că Vaticanul îi consideră pe protestanţi “fraţi separaţi”.
În Dominus Iesus, Biserica Catolică declară că “comunităţile ecleziale” care nu recunosc misterul Eucharistiei, (potrivit căreia Dumnezeul Atotputernic este prezent pur şi simplu sub forma vinului şi a pîinii prin simpla invocare a sa) nu sunt cu adevărat biserici creştine.

Prin urmare există o singură Biserică a lui Cristos, şi aceasta este Biserica Catolică, guvernată de către Succesorul lui Petru şi de către Episcopi în comuniune cu el (succesorul lui Petru, papa). Bisericile care nu coexistă în perfectă comuniune cu Biserica Catolică dar rămân legate de ea prin cea mai apropiata obligaţie, care este primită prin succesiune apostolică şi printr-o Euharistie validă, rămân nişte biserici particulare adevărate… Pe de altă parte, comunităţile ecleziastice care nu au păstrat legalitatea episcopatului şi nici substanţa reală şi integrală din misterul euharistic, nu sunt Biserici în sensul real al cuvântului.” (DECLARAŢIA “DOMINUS IESUS” ASUPRA UNICITĂŢII ŞI UNIVERSALITĂŢII MÂNTUITOARE A LUI ISUS CRISTOS ŞI A BISERICII, Roma, din partea Oficiului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, August 6, 2000).

Acei care vor susţine că “Dominus Iesus” este doar o afirmaţie a unui cardinal al Romei, ar trebui să citească din declaraţia de ratificare.
Presupusul papă infailibil conştient de autoritatea sa apostolică a confirmat declaraţia Dominus Iesus:
Suveranul Pontif Ioan Paul II, la Audienţa din Iunie 16, 2000, a garantat subsemnatului Cardinal Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cu deplină cunoştinţă şi prin autoritatea sa apostolică, ratificarea şi confirmarea acestei Declaraţii, adoptate în Sesiune Plenară şi a ordonat publicarea acesteia.

11.gif111.gif11

 

“Biserica avea mare încredere în pedeapsa corporală ca remediu pentru revolta spirituală”. (W. Woods, “A History of the Devil”).

Unii dintre cei mai faimoşi eretici vizaţi de Inchiziţie erau catharii, de orientare gnostică şi dualistă, ducând la extrem opoziţia dintre bine şi rău. Ei considerau că toată lumea vizibilă este opera diavolului, considerând chiar naşterea şi viaţa rele. Lumea materială este o temniţă în care sunt aruncate sufletele (reîncarnate de mai multe ori) care aparţin lui Dumnezeu, care se pot mântui printr-un ascetism radical. Punctul de atracţie principal al credinţei îl constituie absenţa credinţei într-un infern după moarte. În ciuda practicilor extreme precum înfometarea, catharii se situau pe un dublu nivel de moralitate: o morală strictă pentru Perfecţi şi una mai laxă pentru Auditorii.

Catharii nu erau foarte numeroşi, în jur de 5-10% din populaţia din Languedoc, dar pentru că se ocupau cu precădere de comerţ şi cămătărie erau foarte bogaţi şi influenţi, în ciuda jurământului de sărăcie. Nu atât diferenţele doctinare îi supărau pe catolici, cât puterea sectei. I-am fi găsit răspândiţi prin sudul Spaniei, Italiei, pe valea Rhonului, prin Alpi, Germania de sud, Flandra şi chiar Anglia, Bulgaria sau Bosnia. Printre fundamentele credinţei catharilor, cunoscuţi şi sub numele de albigenzi, se află munca, asimilată unei adevărate rugăciuni. Catharismul a avut succes pentru că Biserica Catolică se opunea dezvoltării capitalismului, în sensul de relaţii economice deschise, condamnând cămătăria şi împrumuturile. Mai mult, catharii nu erau foarte dornici să plătească atâtea taxe Bisericii, o structură închisă şi lipsită de simţul realităţilor cotidiene.

Perfecţii cathari, cel puţin în teorie, se erijau în imitatori absoluţi ai lui Iisus şi ai moralei eseniene. Refuzau să depună jurăminte pentru a nu-l aduce pe Dumnezeu în chestiunile materiale, condamnau orice formă de avere, predicau atenţia faţă de săraci. Un sentiment de protest similar regăsim şi în sânul Bisericii Catolice, născându-se ordine monastice precum cistercienii, dominicanii, franciscanii, dar acestea păstrau totuşi legăturile cu catolicismul şi îi împărtăşeau multe dintre politici.

Încă din secolul al XI-lea, împărăteasa Theodora a II-a condamnă la moarte un mare număr de paulicieni, eretici tot dualişti, care fac o distincţie între Dumnezeul creator al cerului şi pământului şi Dumnezeul creator al sufletelor şi resping Vechiul Testament, pretinzând că nu a existat o întrupare a lui Iisus care ar fi doar un inger. În 1118 Alexios Comnenul tratează bogomilismul, paulicianismul combinat cu tendiţele reformatoare ale Bisericii slave, cu aceeaşi severitate. Probabil persecuţiile acestea au cauzat oarecum exodul ereziilor în Occident.

În 1022, regele Robert al II-lea cel Pios al Franţei, temându-se pentru siguranţa regatului şi al sufletelor din el, ordonă arderea pe rug a 13 cetăţeni de vază la Orleans, câştigând simpatia mulţimii. 10 dintre ei se declară fideli principiilor cathare şi sunt etichetaţi drept maniheişti. Maniheismul, una dintre cele mai importante religii din Orientul Mijlociu, apărut în secolul al III-lea, a avut o influenţă definitorie asupra multor erezii medievale. Cel mai important principiu maniheist este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotența puterii lui Dumnezeu, negarea perfecțiunii infinite a divinității, acesta având o natură duală, compusă din două părți egale dar opuse (Bine-Rău).

Crestini impotriva crestinilor

Persecuţiile împotriva ereticilor difereau cumva de vânătorile de vrăjitoare (interogare, tortură, pedepsire). Lucrurile trebuie nuanţate, pentru că nu întotdeauna era vorba de represiuni sistematice şi raţiunile erau şi religioase, şi politico-economice. În 1045, episcopul de Chalons, Roger, observă că secta se răspândeşte în dioceza sa şi îi cere sfatul lui Wazo, episcopul de Liege. Wazo îl îndeamnă să nu aplice forţa pentru că este contrar principiilor creştine. Un caz opus este acela din iarna lui 1051, când câţiva eretici îşi găsesc sfârşitul la spânzurătoare pentru că împăratul Henric al II-lea doreşte să prevină rebeliunile din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană datorate şi propagării ‘leprei eretice’.

În 1076 un cathar este condamnat la ardere pe rug de către episcopul de Cambrai. Altora li se dă posibilitatea alternativei convertirii la catolicism. Majoritatea preferă să moară. Astfel de cazuri singulare puteau rezulta în revolte populare. De exemplu, în 1114, episcopul de Soissons arestează o multime de eretici, dar în vreme ce solicită sfatul unui sinod adunat la Beauvais, un grup de creştini dau năvală în temniţă, îi iau pe acuzaţi şi îi ard ei înşişi. În 1144 o altă mulţime creştină furioasă atacă pe catharii întemniţaţi la Liege, pe care episcopul spera să-I convertească. Acesta reuşeşte cu greu să-I salveze pe câţiva din mâinile plebei. Ceva similar se petrece şi la Köln, unde arhiepiscopul încearcă să-I aducă înapoi în Biserică şi creştinii furibunzi îi asaltează ei înşişi pe cathari. Mulţi reprezentanţi ai Bisericii se opuneau de altfel pedepsei cu moartea. Peter Canter susţinea că un om poate fi considerat eretic după a treia negare a credintei sale, după care acesta nu trebuie omorât, ci cel mult aruncat în temniţă. Bernard de Clairvaux spunea şi el că aceştia trebuie convinşi prin persuasiune, nu prin violenţă. Pentru apologeţii legilor ecleziastice nu Biserica este responsabilă pentru acţiunile împotriva sectanţilor, ci autorităţile civile. Unele rapoarte ne arată că pedepsele Bisericii nu erau într-adevăr atât de dure, altele în schimb dovedesc contrariul.

Oricum, din secolul al XII-lea creşte teama autorităţilor bisericeşti deoarece catharismul se răspândeşte în cote alarmante, ameninţând poziţia de putere a acestora. Credinţa că ereziile se combat cel mai bine tăindu-le din rădăcini prinde contur. În 1183 are loc o campanie vastă de masacrare condusă de ducele Filip de Flandra şi arhiepiscopul de Reims, care au condamnat în egală măsură oameni de rând, nobili, clerici, cavaleri, ţărani, femei, confiscând numeroase proprietăţi. Între 1183 şi 1206 episcopul Hugo de Auxerre se poartă similar cu neo-maniheiştii. Şi regele Filip August al Franţei execută cathari la Troyes în 1200 şi la Nevers în 1201, trei ani mai târziu mai mulţi la Paris. Raymond de Toulouse dă şi o lege prin care formalizează arderea ereticilor. În 1197, Petru Catolicul, rege al Aragonului, dă un edict prin care schismaticii sunt expulzaţi din regat sub ameninţarea cu moartea.

Legislaţia ecleziastică ocoleşte pedepsele capitale, dar prevederile sunt dure şi aici. Alexandru al III-lea cere la Conciliul de la Lateran din 1179 ca liderii seculari să le confişte proprietăţile şi să-I arunce în închisoare pe cei care tulbură ordinea publică. În 1148 un acord între Frederic Barbarossa şi papa Lucius al III-lea stipulează investigarea fiecărei comunităţi, depistarea schismaticilor şi aducerea lor la curtea episcopală în vederea excomunicării şi predării autorităţilor civile. Pedepsele includeau exilul, exproprierea, arderea casei inculpatului, excluderea sa din comunitate, dar rareori moartea.

Iniţial de investigarea ereziilor se ocupau episcopii. Alarmaţi de răspândirea rapidă a catharismului şi a influenţei albigenzilor, papii emit instrucţiuni tot mai stringente la adresa lor. Albigenzii erau o ramură mai radicală a catharilor, condamnau înavuțirea și averile, iar teologic negau patimile lui Isus Cristos, cele șapte sacramente creștine, crucea, Judecata de Apoi, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, fiind și iconoclaști consecvenți. Refuzau cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Biserica Catolică o identificau cu femeia stacojie care apare în Apocalipsa Sf. Ioan. Drept urmare, în 1209 papa Inocenţiu al III-lea işi pierde cumpătul şi începe să predice necesitatea unei cruciade împotriva albigenzilor. Ca şi în cazul cruciadelor anti-musulmane papa oferea indulgenţe participanţilor şi ameninţa conducătorii seculari cu excomunicarea dacă refuzau să-şi purifice teritoriile de erezii, dar şi cu pierderea vasalilor ale căror pământuri treceau în mâinile Bisericii. Instrucţiunile au fost confirmate la conciliul de la Lateran din 1215, la care participă 71 de arhiepiscopi şi 400 de episcopi. 20.000 de mii de creştini se arată nerăbdători să –şi salveze sufletele şi să se îmbogăţească în urma unor crime legalizate şi justificate  moral.Era pentru prima dată când un papă sancţiona un război sfânt împotriva altor creştini.

Catharii deveniseră ţinta oricăror abominaţii. În 1211 castelul din Caberet e distrus şi toţi ocupanţii sunt ucişi. Când capitulează Marmaude sunt măcelăriţi 5000 de bărbaţi, femei şi copii. Secta apostolicilor, care reveniseră la obiceiuri simple eseniene dispare şi ea. Fondatorul, Gerhardt Sagarellus din Parma, e ars de viu în 1300. Succesorul său Dulcino de Navarra moare sfâşiat. În primele trei decenii ale secolului al XIII-lea inchiziţia papală nu există ca instituţie, dare există inchiziţia ca formă a procesului penal. Erezia era o crimă noţională, definită de autorităţile ecleziastice ca trădare a lui Dumnezeu, deci trebuia abordată aşa cum autorităţile laice o făceau cu trădătorii. Acuzaţiile împotriva cărora era greu să te aperi aduceau profituri considerabile Bisericii, care se înstăpânea asupra proprietăţilor inculpaţilor. Rescriptul lombard din 1224 este prima lege care formalizează arderea pe rug ca pedeapsă pentru erezie, folosită însă şi anterior dar nu ca practică-standard. Se instituţionalizează astfel şi inchiziţia ca sistem de persecuţie şi interpretare a legii.

Despre cruciada împotriva albigenzilor citiţi aici:http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cruciada-impotriva-a…

Recomandări:

Roach, A., The Devil’s World: Heresy and Society 1100–1320, Harlow, 2005;

Lambert, M., The Cathars, Oxford, 1998;

Madaule, J., The Albigensian Crusade: A Historical Essay, New York, 1967;

Barber, M., The Cathars: Dualist heretics in Languedoc in the High Middle Ages. The Medieval world. Harlow, 2000.

 

 

1.http://avertizari.blogspot.ro/2010/05/inchizitia.html

2.www.descopera.ro

3.www.historia.ro

 

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook Cocoon.ro – Conspirații Îndeplinite!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Despre Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite

Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite