Mihai Eminescu, ucis la comanda francmasoneriei

Distribuie!by    În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, […]
Distribuie!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

 


 În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. 

Motto: „Treptat ies la iveala legaturi pe care anevoie le-am fi descoperit din franturile de informatii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul sau, unic in concertul politicianismului vremii, trebuia sa fie stins. Supara mult adevarul sau, al cautatorului de Absolut! Caci pentru el, nu exista adevarul de conjunctura al partidelor, ci doar adevarul natiei romanesti pentru care a trait si pentru care a fost sacrificat, cu tacuta complicitate a unor personaje malefice.”


 

Istoria oficiala a vietii lui Mihai Eminescu a impus un sablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinta labila, neadaptata, pierduta in lumea sa de poet si ar fi murit nebun, bolnav de sifilis si alcoolic. Istoria sa reala este insa cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate exceptionala, bine ancorat in realitatea sociala si mai ales politica a vremurilor zbuciumate in care a trait, un militant activ pentru drepturile romanilor din Ardeal si pentru unitatea nationala, un ziarist de exceptie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie intr-un moment in care guvernul Romaniei urmarea sa incheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunta la pretentiile asupra Ardealului si se angaja sa ii anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”. Multi au renuntat la valorile si principiile lor pentru a fi scosi de pe lista proscrisilor. Eminescu nu a acceptat sa faca niciun fel de compromisuri, si de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul ca planuia sa puna bazele unei organizatii independente, aflate inafara controlului francmasoneriei, de trezire si promovare a spiritului romanesc si de refacere a Daciei mari.

 

„Mai potoliti-l pe Eminescu!”


 

„Mai potoliti-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul si junimistul P. P. Carp il transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul si parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executata intocmai de cei din tara pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si Italia), care de altfel a si fost incheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lamureste in ce context a avut loc internarea fortata a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „In primul rand, ca Romania sa se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, Romania nu mai putea sa-si revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor in Ardeal. Bucurestiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor care erau asupriti. Or, tratatul le interzice brusc sa protesteze in Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit sa fuga din Bucuresti in 1883. Intemeiaza Tribuna in 1884. In jurul ei se organizeaza primele lupte pentru Ardeal. Conditia semnarii tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal in Bucuresti. „Directiva de sus” s-a reverberat in diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.” Intr-adevar, 28 iunie 1883 este o zi in care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relatiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, ii trimite regelui Carol I o telegrama prin care ameninta Romania cu razboiul. La Bucuresti au loc descinderi si perchezitii simultane la sediile mai multor organizatii care luptau pentru Ardeal, printre care si Societatea Carpatii, in care activa Eminescu. Este inchis ziarul L’Independance Roumaine si directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din tara . La fel si Zamfir C. Arbore. Societatea Carpatii este pur si simplu desfiintata, in urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidati de aceste masuri, o parte din militantii pentru Ardeal se dezic de ideile lor si isi tradeaza confratii, pentru a-si salva propria piele. Printre ei se afla Simtion si Chibici, presedintii Societatii Carpatii, Ocaseanu si Siderescu, membri in conducerea aceleasi societati, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelasi pe care Caragiale il ridiculizase in personajul Rica Venturiano. In semn de obedienta, toti acestia se vor implica plini de zel in actiunea de internare fortata a lui Eminescu.

 

De ce era atat de incomod Eminescu?

 

Privita in acest context, nebunia lui Eminescu, ca si detaliile internarii sale, capata o noua dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenta, ci de executarea comenzii trasate de la Viena: „Mai potoliti-l pe Eminescu!” In perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianta ca situatia din Romania este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Bratianu, P. P. Carp si Titu Maiorescu merg in Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Statescu si Petre Gradisteanu merg la Viena, unde Gradisteanu isi cere personal scuze pentru organizarea sarbatorii de la Iasi, unde fusese dezvelita statuia lui Stefan cel Mare si fusese citita poezia manifest a lui Eminescu, Doina. Judecand dupa masurile luate impotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalti, el nu putea fi convins cu niciun chip sa renunte la ideile si principiile sale. Eminescu era membru activ in mai multe organizatii care luptau pentru drepturile romanilor din Ardeal: Romanismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, Romania Juna, Societatea Carpatii, din care facea parte si Slavici. Cu astfel de preocupari, nu este de mirare ca era constant urmarit atat de politia si serviciile secrete romanesti, cat si de cele austro-ungare. In anturajul sau erau infiltrati mai multi informatori, printre care se numara si Ocasanu de la Societatea Carpatii. La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr ii trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o nota informativa in care arata: „Societatea Carpatii a tinut in 4 ale lunii in curs, o intrunire publica cu un sens secret. Dintr-o sursa sigura, am fost informat despre aceasta intrunire [n.n dupa toate probabilitatile sursa era chiar Titu Maiorescu].. S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuata. Eminescu, redactor principal la Timpul, a facut propunerea ca studentii transilvaneni de nationalitate romana, care frecventeaza institutiile de invatamant din Romania pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze in timpul vacantei in locurile natale pentru a orienta opinia publica in directia unei Dacii Mari.” Aceasta nota a dus in final la desfiintarea Societatii Carpati. Activitatea sa ca jurnalist il facea cu atat mai periculos, cu cat avea si parghiile necesare pentru a actiona: ideile sale erau exprimate in mod magistral intr-un ziar, Timpul, pe care il transformase in cotidian national. In aceasta publicatie demascase coruptia politicienilor romani si grasele comisioane pe care acestia le incasasera din concesionarea cailor ferate. Scrisese despre conditionarile umilitoare impuse Romaniei de puterile europene, in schimbul recunoasterii Independentei. In 1880 declansase o incitanta campanie de presa privind „chestiunea dunareana”, problema sensibila pentru marile puteri europene. Participase activ la Iasi la inaugurarea statuii lui Stefan cel Mare si citise acolo in fata multumii poezia manifest Doina. Acest eveniment national deranjase foarte mult puterile occidentale. In sfarsit, chiar in dimineata zile in care avea sa fie dus cu forta la balamuc, aparuse in Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei si a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa incalcarii dreptului la libera exprimare si demasca masurile represive luate de guvernul Bratianu impotriva jurnalistului Emil Galli.
Maiorescu pregatise internarea lui Eminescu inca de la primele ore ale diminetii

 

Varianta cea mai des vehiculata despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este urmatoarea: In dimineata acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea in cap si lovit de nebunie ar fi inceput sa se certe cu sotia lui Slavici, la care locuia in gazda, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta ii trimite la orele sase dimineata un bilet lui Maiorescu, cerandu-i sa o scape de Eminescu. Maiorescu ia o masura de exceptie – in loc sa mearga direct la Slavici acasa, pentru a o salva pe sotia acestuia de „nebun”, se duce impreuna cu Constantin Simtion, presedintele Societatii Carpati, la spitalul doctorului Sutu si, pentru suma de 300 de lei, aranjeaza internarea imediata a lui Eminescu. A doua ciudatenie, Maiorescu, bazandu-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, si nu examinarea lui Eminescu de catre doctorul Sutu, asa cum ar fi fost firesc. Intors acasa, se pomeneste insa cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, in care tocmai ii aparuse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l intreaba nimic despre incidentul de dimineata cu doamna Slavici (presupunand ca acesta ar fi avut intr-adevar loc). Il trimite insa la sediul Societatii Carpati, undePolitia facea perchezitie, pentru a se intalni chipurile cu Simtion, complicele sau la internare. „Numai, de s-ar face asta fara greutate” scrie Maiorescu in jurnalul sau in dimineata zilei de 28 iunie 1883, dupa ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apasarea a ceea ce stia ca va face a doua zi. Nu se va face insa „fara greutate”, asa cum isi dorea Maiorescu, caci Eminescu isi schimba traseul. Nu se duce la Societatea Carpatii, unde totul s-ar fi facut fara martori, ci la Capsa. La acea vreme Capsa nu era doar un local de lux, ci si sediul Ambasadei SUA si resedinta mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capsa in speranta de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomati si in special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care il cunostea personal si care era un fervent aparator al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiti sa isi schimbe planul.

 

Scena cu pistolul relatata de Grigore Ventura – o noua inscenare

 

La Capsa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform declaratiilor lui Ventura , Eminescu ar fi inceput sa tina un discurs „politico-socialo-national” infierbantat, ar fi scos un pistol, ar fi amenintat-o pe sotia patronului si ar fi strigat „la toate aceste nu-i decat un leac. Sa il impusc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura , in loc sa il calmeze, ii tine isonul si ii propune sa mearga impreuna la palatul Cotroceni.. Ajunsi acolo afla ca Regele nu este in Bucuresti.. Pe drumul de intoarcere, Ventura il duce pe Eminescu la baile publice Mitrasevski, il lasa intr-una din camere si apoi alerteaza Politia ca un nebun s-a inchis in baia publica. Ii cheama la fata locului pe alti doi membri ai Societatii Carpati, Siderescu si Ocasanu. Ca un facut, cei doi au cu ei o camasa de forta.. Intra in baie, il imobilizeaza pe Eminescu si spre orele 19 il duc la stabilimentul Sutu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea in cap. Scena cu pistolul de la Capsa si declaratia lui Eminescu ca il va omori pe Rege sunt piesele de rezistenta ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate insa doar de o singura persoana, Grigore Ventura, care va povesti acest episod in stanga si dreapta, dar va ezita sa scrie totusi despre el, desi era ziarist. Scena va fi consemnata de-abia in octombrie 1911 de Al. Ciurcu intr-un articol aparut in Adevarul, „Eminescu, din amintirile mele”. Povestea lui Grigore Ventura nu sta insa deloc in picioare din mai multe motive. In primul rand, Ventura sustine ca a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit sa apara in procesul verbal incheiat de Politie, ori numele sau nu apare deloc. Ventura sustine ca el este cel care a alertat Politia, ori in procesul verbal este consemnat ca politia a fost sesizata de domnii Ocaseanu si Siderescu. Acestia dau insa detalii pe care nu aveau cum sa le cunoasca, intrucat nu fusesera prezenti la fata locului. Ceea ce arata ca cineva ii informase. Acesta nu poate fi decat Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu si a face in asa fel incat acesta sa poata fi luat pe sus dintr-un loc izolat si dus la psihiatrie, in conditiile in care primul plan imaginat de Maiorescu cazuse. Ventura a imaginat apoi si a raspandit povestea cu pistolul pentru a crea impresia ca Eminescu era nebun si a justifica astfel internarea. Celalalt martor al acestei scene, doamna Vautier, sotia patronului de la Capsa, despre care Ventura spune ca a fost persoana amenintata cu pistolul de Eminescu, nu mentioneaza in memoriile sale publicate la Paris in 1909, absolut nimic despre aceasta scena, care, daca ar fi avut loc, ar fi trebuit sa o fi marcat profund. Eminescu declara ca vrea sa il impuste pe Rege, ori era putin probabil ca el, in calitate de ziarist sa nu stie ca Regele era plecat de cateva zile la Sinaia. In procesul verbal intocmit de Politie nu se aminteste nimic de vreo arma, ci doar ca „Eminescu a venit singur la Baile Mitrasevschi, si fiind atins de alienatie mintala s-a incuiat singur pe dinauntru si a refuzat sa deschida”. La locul faptei ajung, Simtion, Siderescu si Ocaseanu de la Societatea Carpatii, care aveau inca de dimineata misiune de la Maiorescu sa il duca la casa de nebuni a doctorului Sutu. Acestia intra in baia unde Eminescu se afla in apa, dezbracat. Eminescu le cere sa iasa. Il imobilizeaza si ii pun camasa de forta. Intre timp Politia ii perchizitioneaza locuinta, ii ridica bunurile, ii umbla prin hartii si manuscrise, sperand sa descopere ceva compromitator. Totul se petrece cu complicitatea sotiei lui Slavici. Politia nu va deschide o ancheta, asa cum proceda de obicei si cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Politiei nu este intamplatoare. Varianta ca Eminescu a venit singur si s-a inchis in baie era mai credibila pentru teza nebuniei, decat cea in care era adus de Ventura si care ar fi putut atrage suspiciuni.

 

Omorat lent prin otravire cu mercur

 

De la Baile Mitrasevschi Eminescu este dus direct in stabilimentul doctorului Sutu, unde tratamentul aplicat il transforma intr-o leguma. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare in acea perioada, chipurile pentru a nu-i deranja linistea lui Eminescu. Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, ii scrie lui I.. E. Toroutiu despre modul in care era tratat Eminescu la Sutu in urmatorii termeni: „As vrea sa va spun ca toti domnii care cerceteaza mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (cauta miezul zilei la ora 14). In noiembrie 1883, la insistentele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat intr-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care stia cel mai bine ca Eminescu nu este nebun si medicii din Viena isi vor da usor seama de aceasta, se opune la inceput vehement. In cele din urma cedeaza, gandindu-se ca este mult mai important sa il tina pe Eminescu departe de tara.

Eminescu stia foarte bine ce i se inscenase si odata reintors in tara a facut chiar eforturi pentru o campanie de presa in favoarea sa. Privit insa ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replica. Intr-o scrisoare adresata in ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a raspandit prin ziare stirea ca as fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt raspandite poate cu rea credinta, incat si dl. C. Mille, intr-unul din articolele sale, a gasit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsa. Te rog a spune tuturor ca se afla in deplina eroare si ca afara de suferinta mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezmintire) in organul (ziarul) dumitale n-ar strica..” Timp de mai bine de o luna, medicii austrieci nu reusesc sa isi dea seama deloc de ce boala sufera Eminescu. In decembrie, il declara sanatos si recomanda externarea. Nimeni nu are insa interesul sa il readuca in tara , cu atat mai putin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, ii cere in repetate randuri sa il scoata pe Eminescu din spital, unde nu-si are locul printre bolnavii psihic. Fisele de observatie medicala din timpul sederii in sanatoriul austriac dispar intr-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu. Tot Maiorescu aranjeaza ca Eminescu sa plece in Italia, sub atenta supraveghere a unui om de incredere, chipurile „pentru a se reface”. La intoarcerea din Italia, Eminescu vrea sa vina la Bucuresti, dar Maiorescu face tot posibilul sa il tina departe de capitala.. Toate munca sa, cartile, notele de lectura, manuscrisele se afla la Bucuresti, la Maiorescu… Prin intermediul diversilor prieteni, Eminescu ii cere in mod repetat acestuia sa ii inapoieze „lada cu carti”, fara de care ar fi trebuit sa isi reia toata munca de la zero… Maiorescu este de neinduplecat. Cum nu se cuminteste, este trimis tot cu forta la ospiciul de pe langa Manastirea Neamt. Eminescu, pe deplin lucid, i se plange lui Gheorghe Bojeicu de la Cernauti, ca a fost „internat ca alineat, desi nu fusese”. Este sechestrat la Neamt din noiembrie 1886 pana in aprilie 1887. Gardienii arunca pe el galeti de apa rece si il bat cu funia uda pentru a-l „calma”. Incearca sa fuga de mai multe ori si in cele din urma reuseste sa obtina o mutare la Iasi, sub ingrijirea doctorului Iszac. Acesta este cel care ii va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generala progresiva”. Diagnosticul continea insa un mesaj important: Eminescu trebuia sa fie paralizat, Eminescu trebuia sa fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica in ziarele vremii. Asasinarea civila a lui Eminescu din 1883 va fi completata de experimentele doctorului Iszac, care visa sa scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care sa intre in analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care aratau ca mercurul este toxic si total contraindicat in tratarea sifilisului, doctorul Iszac ii va administra doze uriase de mercur, de 4 pana la 7 grame. Un alt psihiatru din Bucuresti, Panait Zosin, care nu il consultase vreodata pe Eminescu si cunostea cazul doar din corespondenta cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac si chiar il completeaza cu urmatoarele reflectii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut inca nopti albe, ar fi facut orgii, ar fi mistuit narcotice si excitante (n.n. in conditiile in care se stie ca Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic si sifilitic, el a ajuns sa aibe perioade de furie, de inconstienta, de prozaica intunecare a activitatii psihice… ”De-abia in 1888, Veronica Micle reuseste sa il smulga din mainile doctorului Iszac si sa il aduca in sfarsit la Bucuresti. Aici reincepe sa publice, si in urma unui articol impotriva guvernului, aparut in Romania libera, este internat cu forta tot la dr. Sutu, unde va si muri. La moartea sa, produsa din cate s-a spus, de o lovitura la cap cu o piatra, celebrul doctor G. Marinescu nu realizeaza dupa autopsie, analiza microscopica a creierului, care ar fi dovedit ca Eminescu nu suferea de sifilis. Dupa o examinare superficiala, arunca pur si simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv ca intrase in putrefactie. Este totusi nevoit sa consemneze ca a fost frapat de marimea acestui creier. Pe actul sau de deces, nu apare semnatura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeti din personalul spitalului.

 

Societatea Matei Basarab, spiritul national si francmasoneria

 

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reactionar, paseist, antisemit, xenofob, nationalist sovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecuta sub tacere, interzisa, cenzurata? De ce in memoria romanilor Eminescu a fost impus doar ca poet, in timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub ingrijirea lui Perpessicius dupa manuscrisele originale, cinci contin poezii si altele cinci, articolele publicate de el in perioada 1870-1883 si 1888-1889.. Desi majoritatea articolelor au fost scrise inainte de asa-zisa declansare a nebuniei, multi sustin si astazi ca ele nu merita sa fie citite, intrucat „sunt rodul unei minti atacate de boala, in cautarea unei bucati de paine”. „Eminescu n-a ajuns sa marcheze politica nationala, desi este intemeietorul doctrinei nationale moderne” scrie Theodor Codreanu in „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotriva, opera sa a fost cu grija separata de structurile de profunzime ale politicii nationale, opera lui publicistica fiind interzisa total, dupa al doilea razboi mondial. Efectele sunt vizibile si astazi. Asa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confectionata, pentru a preveni si a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creeaza impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) ca eminescianismul este un element nefast, inamicul public numarul unul al democratiei si al statului roman. Neintamplator, Gh.. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul national cu acela al lui Ceausescu. In realitate, statul roman nu a atins niciodata exigentele lui Eminescu, fiindca nici nu si-a propus aceasta vreodata, desi marii ganditori au pledat statornic pentru asimilarea organica a eminescianismului ca temei al fiintei noastre nationale.” Au existat tentative ca Eminescu sa fie inrolat in masonerie. Fara succes.. Eminescu lucra insa la crearea unei organizatii romanesti si pro-romanesti, numita Societatea Matei Basarab si aflata in afara controlului si influentelor francmasoneriei, care masonerie se afla si atunci in slujba unor interese supranationale.

„O organizare intre romani”, scria el. „Pretutindea oameni care sa tie registru de tot sufletul romanesc. Cel slab trebuie incurajat si laudat pentru ca sa devie bun. Sa se simta ca Societatea Matei Basarab reprezinta o putere enorma. Tinta? Unirea tuturor romanilor, emanciparea economica si intelectuala a intregului popor romanesc.”  Inca din 1874, el ii scria lui Maiorescu ca „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a facut sa ma orientez catre elaborarea unei filosofii practice, vizand scoaterea Romaniei din subistorie. Interesul practic pentru patria noastra ar consta cred in inlaturarea oricarei indreptatiri pentru importul necritic de institutii straine.” Eminescu nu renuntase la acest plan nici in ultimii sai ani. Alexandru Vlahuta povestea cum, vizitandu-l la sanatoriul doctorului Sutu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare sociala, la care se gandeste de mult, o lucrare colosala.” Gheorghe Panu povesteste in „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, stii tu ca in lumea asta nu este nimic mai interesant decat istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un sir neintrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de “boala” şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în “Chestiunea Israelită” sau în “Chestiunea evreiască”, fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către ­medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).

În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. 

“Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, oameni politici masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre-Carp, şef alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.

În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theoder Rosetti şi alţii care se vor ocupa de lichidarea poetului şi ­gazetarului Mihai Eminescu. “Eminescu era ca o stâncă. Posibil ca, iniţial, junimiştii [masonii] să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul, practic îşi pun singuri bomba în casă” (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetăţeanului, vol.II). Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie (“Chestiunea Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se “împământenirii” hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România.

[Carp fiind, totuşi, un nume destul de rar, şi neînţelegând adeziunea sa la interesele evreilor, ne-am îndreptat către marele dicţionar masonic publicat în Ordinul Masonic Român de către Horia Nestorescu-Bălceşti , unde am găsit mai mulţi Carp: în afară de Petre Carp al nostru, duşman al lui Eminescu şi membru al lojii Steaua României, apare şi un anume Horia Carp, “ziarist evreu, membru al unei loji din obedienţa Marii Loji Naţionale”.]

Pornit împotriva poziţiei exprimate de Timpul, la 15 martie 1879 Carp le scrie atât lui Eminescu cât şi lui Maiorescu. Lui Eminescu îi scrie: “Domnule redactor, în timpurile din urmă aţi crezut că este oportun de-a da sprijinul importantului ziar ce redactaţi, unor idei atât de opuse convicţiunilor a căror organ m-am făcut în Senat încât mă văd cu părere de rău silit de-a afirma pe calea publicităţii adânca divergenţa de păreri ce ne desparte…”; iar lui Maiorescu: “Dragă Titus, ce faceţi voi la Timpul şi cum credeţi că o să meargă astfel înainte?… în ce parte din lume partidul conservator a căutat să ajungă la putere prin pasionarea maselor?… în asemenea împrejurări, eu unul a trebuit să-mi pun întrebarea ce rol mai joc între contribuitorii Timpului?… Prin urmare te rog să notifici comitetului să mă şteargă din lista subscriitorilor… Tu ai o clientelă întinsă despre a cărei genesis mi-ai vorbit într-o zi [aluzie şi atenţionare din partea lui Carp, către Maiorescu care trăia din solda clienţilor săi evrei]. Sapienti sit. For ever! P.P. Carp.” Poziţia lui Carp faţă de revendicările evreilor asupra României este sintetizată în următoarea poziţie, exprimată în 1881: “Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici”. 

Eminescu îi răspunde în Timpul:

“Dl. P.Carp s-a crezut atins prin reflecţiunile ce foaia noastră a publicat în privinţa atitudinii sale în chestiunea izraelită… însă aceste reflecţiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitimă apărare”.

Deasemnea se ceartă şi cu alţi membri ai partidului, precum Zizi Cantacuzino şi Lahovari. Acestuia din urmă i-a spus în cadrul redacţiei din Timpul: “Du-te, mă, în mă-ta! Tată-tău nu ştia nici bine româneşte, ce-mi tot cânţi tu de românism.”

Cea mai categorică explicaţie dată de Eminescu faţă de criticile lui P.P. Carp a apărut în Timpul cu numai o lună înainte ca el să fie lichidat social şi fizic:

“În altă ţară de am trăi, în care mai e credinţă, onestitate, respect ca bunuri obşteşti ale spiritului public, relele ni s-ar părea trecătoare şi nicicând condeiul nostru nu ar fi înmuiat în fiere; dar aici, unde, dacă-i vizita ministeriile sau [închisoarea] Văcăreşti, aceleaşi fizionomii şi caractere întâlneşti, aici unde un parvenit bulgar ca d. I.C. Brătianu şi un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc destinele acestei nefericite ţări, aici unde oameni ca aceştia, fără pic de patriotism, radicali cosmopoliţi, stăteau ieri la învoială cu Warszazvsky ca să-i vânză sufletele din opt ţinuturi, stau azi la învoială cu Alianţa Izraelită ca să-i vânză ţara toată şi să desfiinţeze printr-un trafic mârşav o naţie şi un stat pe care zeci de popoare barbare nu le-au putut desfiinţa, aici nici un cuvânt nu e destul de aspru…”
Deşi Titu Maiorescu era acuzat de către colegii de partid că îi ţine spatele lui Eminescu la Timpul, Eminescu îl atacă şi pe acesta:
” Teamă ne e dar şi astăzi că asemenea o samă de advocaţi buni, cu darul vorbirii vor tranşa şi chestiunea arzătoare a evreilor, care poate deveni chestiunea completei dezmoşteniţi a poporului românesc”.

Maiorescu îşi nota prompt în Jurnal: “Grea epoca Eminescu… Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea”.
“Afacerea Warszawsky” din epocă, dezvăluită şi combătută de Mihai Eminescu în Timpul a constat în aprovizionarea trupelor ruse angajate în războiul din 1877 şi deplasate în Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiască A.M. Warsyawsky, numit intendent al armatei ruse a obţinut prin mită dreptul de a cumpăra la preţuri modice alimente din România (de a rechiziţiona) pentru a le vinde apoi armatei ţariste. Totodată a primit dreptul de a rechiziţiona care cu boi pentru transportul mărfii, ceea ce a ruinat ţărănimea română, care de cele mai multe ori şi-a pierdut peste Dunăre mijloacele de transport. Deşi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea guvernanţilor la care se pretase bancherul evreu.
Iată scrisoarea lui Warszawsky către Rossisky, datată l decembrie 1877 şi publicată de Eminescu în Timpul:
“Excelenţă.
Din depeşa mea şi din depeşa ministrului Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după multe împrejurări, eu am profitat a birui toate împiedicările şi astăzi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefecţilor din opt districte, ca să puie la dispoziţiunea mea câte 1200 care pe zi pentru Bucureşti şi 500 pentru Frăţeşti… Mult m-au costat pe mine bani, vreme şi trudă ca să împac pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihăilescu, cu prietenul nostru [adică Cogălniceanu (precizează Eminescu)] fiindcă numai el era, nu Brătianu era, care împiedica această chestie…
Eu voi avea oricâte căruţe va fi de trebuinţă pentru oricât transport şi oriunde veţi voi a transporta, măcar că până acuma cărăuşii de bună voie tocmiţi nu voiau a merge decât la Sistov; acum însă s-a schimbat chestia şi merg siliţi oriunde vreau.”
În urma campaniei de presă condusă de Eminescu privind “afacerea Warszawsky” au fost sesizate organele judecătoreşti, dar Tribunalul de Ilfov hotărăşte că nu era “caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva”.
Urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenţii secreţi ai marilor puteri străine, a fost remarcată din anul 1876 printr-un agent evreu Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei de la Bucureşti. Unul dintre primele rapoarte ale ambasadei austriece, la adresa lui Eminescu, conţine 20 de pagini şi este semnat de consulul austriac de la Iaşi, fiind trimis ministrului de externe al Imperiului Austro-Ungariei la data de 5 ianuarie 1877. Cu un an înainte ca Eminescu să fie anihilat, la 7 iunie 1882, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, transmite un raport secret despre Eminescu, văzut vinovat prin activitatea sa de la Societatea Carpaţii de uneltire împotriva imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu ţara mamă:
“Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [sursa era, după toate indiciile, chiar Titu Maiorescu] . . . S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari. ­
În afara agenţilor marilor puteri europene, o atenţie aparte i-o acordau lui Eminescu nenumăraţii agenţi ai Alianţei Universale Israelite.
Şi iată că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, îi trimite avocatului mason – Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu a înnebunit. Astfel, fără voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiraţii anti-româneşti, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” (Caritas) punându-i-se falşul diagnostic de alcoolism şi sifilis. Studiul dr. Ion Nica (Eminescu, structura somato-psihică, 1972) arată că, în acea perioadă, Eminescu era marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, ca urmare a greutăţilor şi luptelor politice prin care trecea, respectiv de o psihoză maniaco-depresivă. Cu toate acestea, un anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic care îi putea permite administrarea-unui tratament care să-l digtrugă fizic. La acea vreme, sifilisul nu cunoştea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase şi distructive tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost administrarea de doze de mercur, element care se ştie că este extrem de toxic pentru om şi că poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu câte 20 de fracţiuni a 4 grame de mercur, “când şi o jumătate de gram poate să aibă acţiuni dăunătoare” precizează la rândul său specialistul român Ovidiu Vuia. Urmare acestui tratament Eminescu a suferit de o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară şi mai apoi ucis în spital cu un bolovan cu care a fost lovit în cap.
Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, suferă de o mare eroare. Faptul că pune un diagnostic psihiatric lui Eminescu bazându-se pe o sursă nedemnă de încredere. Este vorba de ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 care, sub semnătura lui Alexandru Ciurcu, publica articolul “Din amintirile mele”. Or, până după al doilea război mondial, ziarele Adevărul şi Dimineaţa au fost cele mai puternice şi viclene organe de presă evreieşti din românia. Iată situaţia descrisă de A.C.Cuza în 1905:
“În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjosesc orice discuţie şi batjocoresc instituţiile şi demnitarii ţării,. În frunte, stă, fireşte, organul jidovesc Adevărul, al cărui comitet de redacţie se alcătuieşte din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei «române», ale căror nume le reproducem după actele unui proces de calomnie, în care numiţii figurează – se înţelege – ca inculpaţi (Curtea cu Juraţi de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein – zis B.Brănişteanu; Albert Honigman – zis A. Fagure; A. Rosen – zis Nora; A. Fuchs – zis G. Mihail; S.Goldenberg – zis Munteanu; Lazar Kastenbaum – zis Castelan; E. Feinsilber – zis E. Emilian; E. Weber – zis Adrian Verea, şi vor mai fi.

loading...

Aceştia sunt conducătorii “opiniunii publice” a ţării româneşti… Străini de noi şi potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută interesele, ne judecă, fac reputaţiile prin galăgie şi reclamă, şi le desfac prin tăcere şi calomnii, ei suie în slava cerului pe jidoviţi şi caută să înjosească pe adevăraţii români; ei terorizează pe funcţionarii publici care voiesc să-şi facă datoria; ei critică totul: religia, coroana, armata, justiţia, învăţământul…”
De fapt, relatările mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate în ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 se bazează pe închipuitele amintiri ale lui Grigore Ventura, cel ce ar fi fost lângă Eminescu când acesta a fost pus în cămaşă de forţă şi care ar fi relatat cum în cofetăria Capsa, agitând un pistol mare, Eminescu a spus că pleacă să-l împuşte pe rege. Trebuie reţinute două aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de mulţi ani când cotidianul evreiesc lansa “amintirile” sale menite peste timp să consolideze marea conspiraţie istorică anti-Eminescu; 2.Ventura făcea parte din loja masonică Discipolii lui Pitagora din Galaţi (formată preponderent din evrei şi greci), corespondenta locală a lojii Steaua României, din care făceau parte conspiratorii întemniţării lui Eminescu: Titu Maiorescu, Şuţu şi ceilalţi (de altfel, toţi ceilalţi membri ai familiei Ventura făceau parte din loja masonică Steaua României).
Informaţiile de mai sus, privind falsul diagnostic pus lui Eminescu şi otrăvirea sa cu mercur reies din studii mai vechi, nepopularizate, dar ele sunt depăşite azi de studiile lui Calin L. Cernăianu demarate în anul 2000: Recurs Eminescu, Suprimarea Gazetarului şi Conjuraţia anti-Eminescu.

Trebuie arătat de la bun început că Mihai Eminescu nu a fost niciodată mason, în schimb cei mai mulţi membri ai “Societăţii Literare Junimea” (din Iaşi) şi fruntaşii Partidului Conservator, da! Toţi aceştia făceau parte, cum am arătat, din loja masonică Steaua României, iar Eminescu era “protejatul” Junimii, poetul Junimii.

Atât Titu Maiorescu, cât şi Petre Carp, cei doi lideri ai Partidului Consen’ator din vremea respectivă aparţineau lojii masonice, dar cel mai important fapt este apartenenţa lui Alexandru Şuţu la această lojă, loja fiind de fapt chiar creată de familia de fanarioţi Şuţu. Ce gândeau oare aceştia, când Mihai Eminescu compara exploatarea evreiasca a românilor cu exploatarea fanariotă?

Loja Steaua României (“l’Etoile de Roumanie”) a fost creată în 1866 de ­principele” Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu, sub obedienţa lojii Marelui Orient al Franţei, lojă franceză apropiată intereselor mondiale evreieşti, controlată de către evrei. De altfel, chiar trezorierul (finanţatorul) lojii Steaua României era un evreu, Adolf Hennig. Familia Şuţu, familie de domnitori fanarioţi (Mihai Şuţu în Ţara Românească, Alecu Şuţu şi Mihai Gr. Şuţu în Moldova) era implicată social în politica româneasca în aceeaşi perioadă cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Şuţu era un reputat economist liber-schimbist, curent atât de puternic combătut şi de blamat de Eminescu, în timp ce Alexandru Şuţu, profesor universitar, trecea de reputat medic psihiatru, el fiind acela care l-a internat forţat pe Eminescu, contribuind activ la eliminarea sa fizică din peisajul socio-politic românesc.

De altfel, se poate spune că până la un punct Eminescu fusese chiar creaţia lojii Steaua României, împotriva conducătorilor căreia s-a întors prin libertatea ce şi-a luat-o ca publicist, în chiar ziarele ce le conducea şi care aparţineau indirect lojii masonice. De exemplu, se cunoaşte ura ce o manifesta Eminescu în scris pentru perioada domniilor fanariote ce au pervertit conştiinţele româneşti şi au supt sângele poporului, pregătind astfel terenul pentru noua ocupaţie, evreiască. El lovea astfel în chiar creatorul lojii, în fanariotul Gh.M. Şuţu.

În bună tradiţie masonică, loja Steaua României avea “de faţă” Societatea Literară Junimea, iar presa ei avea să fie asigurată de Constituţiunea (1866), apoi de Gazeta de Iaşi (1867) şi, în fine, prin Gazeta naţională (1871) – tribune politice ale membrilor lojii. Convorbirile literare (1867) făceau acelaşi oficiu în domeniul literaturii, istoriei şi criticii literare.
În 1866, în cadrul demersurilor pentru desemnarea unui principe străin pe tronul României, a apărut condiţia apartenenţei acestuia la francmasonerie pentru a se obţine sprijinul internaţional al fraţilor masoni şi al Alianţei Israelite Universale, cu atât mai mult cu cât emanciparea evreilor, deziderat masonic, rămăsese încă o chestiune deschisă. De aceea, în toamna anului 1866 Iorgu Şuţu (mason iniţiat la Paris şi “venerabil” al lojii Steaua României) i-a propus principelui Carol I să devină francmason şi şef al Francmasoneriei Române, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, ceea ce ar fi condus la ingerinţe străine în statul român, sub controlul Alianţei Israelite. Reacţia de refuz a casei regale a fost promptă, voinţa regală fiind întărită simbolic de interzicerea imediată a lojii masonice Discipolii lui Pitagora din Brăila , formată în cea mai mare parte din negustori greci şi evrei. La acea vreme toate lojile masonice importante româneşti se aflau sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, şi astfel, indirect, obediente directivelor evreieşti ale Alianţei Israelite, fiind toate înfiinţate de “negustorul francez” Auguste Carence:: Steaua Dunării, Steaua României, Discipolii lui Pitagora, Înţelepţii din Heliopolis. (Oricum, peste câţiva ani B’nai B’rith se implică direct şi creează la Bucureşti lojile Înfrăţirea Sionului şi Fraternitatea.)
Atitudinea general favorabilă românilor din partea regelui Carol I al României (fostul principe Carol) faţă de pretenţiile evreilor, precum şi refuzul său de apropiere de lojile masonice filoevreieşti, nu putea decât să-i oblige pe conspiratori să monteze un scenariu anti-regal, în care “antisemitul” Eminescu, înarmat cu un mare pistol se ducea “la Palat să îl împuşte pe rege”, motiv pentru care a fost pus în cămaşa de forţă şi internat. La rândul ei, opinia publică românească n-ar fi putut fi liniştită dacă Eminescu ar fi fost pur şi simplu concediat de la Timpul. Totodată, gura acestuia nu ar fi fost astfel închisă, căci ar fi putut găsi altă tribună de la care să îşi afirme poziţia puternic naţionalistă. De aceea, el trebuia făcut nebun. Şi cine a lansat versiunea că Eminescu a scos un pistol pentru a se duce să-l împuşte pe rege? Conform evreilor de la Adevărul, afirmaţia fusese cândva susţinută de către doamna Capsa, evenimentul petrecându-se chipurile în cafeneaua literară Capsa. Nimeni din epocă nu a putut confirma această poveste, dar ştim că şi soţul patroanei, domnul Capsa, era membru al aceleiaşi loji masonice ca şi ceilalţi conspiratori, loja Steaua României.
Societatea Junimea a rămas cunoscută în istoria literaturii române ca promotoare a lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, care aveau să colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri Literare. Teoreticianul Junimii era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era aceea de avocat, de pe urma căreia a dobândit o importantă avere. Profesor universitar la Iaşi şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din 1868 s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat în politică. Este poate important să aflăm numele clienţilor lui Maiorescu din perioada în care Eminescu a fost lichidat fizic şi spiritual. Aceştia sunt: Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler, adică o clientelă cosmopolită preponderent evreiască, atât de ostilă lui Eminescu!
Pe bună dreptate se poate pune întrebarea: de ce istoria nu publică, în general, astfel de corelaţii ale faptelor, privind viaţa şi moartea lui Mihai Eminescu? Concluziile sunt triste! Chiar George Călinescu, când a scris Viaţa lui Eminescu, a acceptat orice informaţie, din orice sursă, fără a o prelua critic, singura sa preocupare fiind realizarea unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, Călinescu a colaborat, chiar, cu cei implicaţi în compromiterea lui Eminescu. Astfel, când editează revista literară Lumea, Călinescu îşi lia ca principal colaborator pe B. Brănişteanu, care nu este altul, aşa cum am arătat mai sus, decât evreul B. Braunstein, editor al ziarului Adevărul, ce întina memoria lui Eminescu, perpetuând conspiraţia privind nebunia acestuia. De altfel, o mare sumă de critici literari români sunt de fapt evrei camuflaţi de nume româneşti, conştienţi de activitatea antievreiască a poetului naţional al României şi voluntar interesaţi şi angajaţi în menţinerea mitului “Eminescu dement”, ca şi de salvarea în istorie a onorabilităţii conspiratorilor asasini. Aşa este şi cazul criticului literar Zigu Ornea, considerat o somitate a culturii româneşti, evreu din Botoşani care şi-a făcut chiar o carieră din anumite subiecte care se leagă de viaţa lui Eminescu, precum: Junimismul (1966), Junimea şi junimismul (1975), Viaţa lui Titu Maiorescu vol. I-II (1986-1987). [Zigu Ornea, care a exercitat în anii 90 şi funcţia de director al editurii evreieşti Hasefer, are totuşi meritul de a fi precizat că bancherul rus Warszawsky, deconspirat de Eminescu ca ruinător al ţărănimii române, era de fapt evreu].
Am arătat mai înainte că familia fanariotă Şuţu era o familie de masoni, aproape toţi, în România, fiind afiliaţi lojii Steaua României. Acordăm o atenţie specială acestora deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui Eminescu: medicul Alexandru Şuţu.

Iată situaţia prezentată de amplul dicţionar masonic publicat de Horia Nestorescu Bălceşti: 

– Mihail Şuţu (1730-1802), domnitor fanariot al Ţării Româneşti, apare în 1794 ca venerabil al unei loji masonice din Iaşi.
– Alexandru Nicolae Şuţu (1830-1877), principe, a locuit la Paris şi a făcut parte din cel puţin 4 loji masonice, gr. 30 de iniţiere, deputat în Adunarea Generală a Marelui Orient al Franţei;
– Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu (1817-1875), principe, mare proprietar, fiu al domnitorului Mihail Şuţu, gr. 30 de iniţiere, membru al lojii Sincere Amitie (Paris) şi întemeietor al lojei Steaua României.
– Constantin Şuţu (1820-?), afiliat la Iaşi lojei Steaua României, a devenit ministru;
– C.N. Şuţu, rentier, “frate” în loja Steaua României;
– George Şuţu, proprietar, membru în loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, cea care avea să fie interzisă de Carol I, când Iorgu Şuţu i-a cerut principelui (regelui) să intre în masonerie;
– Nicolae Gr. Şuţu (1840-?), membru al lojei Steaua României, secretar general al Consiliului de Miniştri.
– Alexandru Gr. Şuţu (1837-1919), iniţiat în loja Steaua României, profesor universitar la Bucureşti, autor al lucrării Psihiatria modernă, publicist şi traducător, membru al societăţii literare Junimea, complicele lui Titu Maiorescu în lichidarea lui Mihai Eminescu.
Studiile lui Călin L. Cernăianu şi-au propus mai ales să descurce “iţele foarte încurcate dintr-o singură zi din viaţa lui Eminescu, zi de răscruce când este scos în condiţii misterioase şi prin mijloace violente din viaţa publică”, . dar şi antecedentele şi urmările acestei zile.
“Aşadar – îşi începe acesta unul dintre studii -, la 28 iunie 1883 Eminescu a înnebunit. Simplu ca bună ziua!” Cel care a fost cel mai direct implicat în aceasta acţiune a fost Titu Maiorescu, “protectorul” mason al poetului, secondat de medicul Alexandru Şuţu. Un avocat şi un medic, membri ai aceleiaşi loji masonice. Nici nu se putea tandem mai potrivit pentru a distruge pe cineva. În Jurnalul lui Maiorescu s-a găsit următoarea notă, din ziua fatală: “Foarte cald! În zilele trecute încercări de aranjament cu Alex. Soutzo…”, referire la combinaţia cu doctorul Şuţu. În aceeaşi zi, 28 iunie 1883, la 6,30 dimineaţa, Maiorescu şi inginerul Simţion (apropiat de-al lui Maiorescu) s-au dus la ospiciul particular al doctorului Şuţu şi au convenit cu acesta ca în aceeaşi zi lui Eminescu să i se facă internarea pentru o lună de zile. Aceasta avea însă să se prelungească şi să se repete pentru câţiva ani, până la uciderea sa. “Prin acest demers ilegal – arată C. Cernăianu – avocatul Maiorescu acţionează contra principiilor fundamentale ale Dreptului, aranjând internarea lui Eminescu în lipsa garanţiei că «protejatul» s-ar fi alienat şi stabilind – pe ce criteriu? – o anume perioadă a şederii acestuia în ospiciu.” Ajuns acasă, Maiorescu îl anunţă pe Theodor Rosetti (mare
maestru comandor al Marelui Orient al României, totodată membru, ca şi Maiorescu, al lojii masonice Steaua României, la acea dată preşedinte al Curţii de Casaţie) că treaba este pusă pe roate: “apoi am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th. Rosetti despre aceasta” (din Jurnal). Un al doilea bilet îl trimite lui W. Kremnitz, al cărui sens rămâne obscur şi secret: “Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune!” (traducerea corectă a celei de a doua propoziţii ar putea fi: “Şuţu în regulă”, textul de mâna, în germană, al lui Maiorescu, Sonst alles gut, semănând mai degrabă cu Soutz alles gut).

Al treilea bilet trimis de Maiorescu este către Mihai Eminescu, pe care îl cheamă să îi facă o vizită. Plecând de la redacţia ziarului Timpul, Eminescu călca în cursa întinsă. Maiorescu îl roagă să se deplaseze la complicele său Simţion sub pretextul transmiterii unui bilet, ceea ce Eminescu şi face. “Săracul de el, a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Soutzo” (la Şuţu), îşi amintea fiica lui Maiorescu despre sfârşitul vizitei lui Eminescu. Într-ade-văr, ducându-se la inginerul C-tin Simţion, Eminescu este aşteptat de haidamacii lui Şuţu, este imobilizat, urcat într-o birjă sau în duba ospiciului şi dus la Şuţu. “Acolo nu va mai fi gazetar, ci numai biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era «ocrotit» într-o casă de sănătate” (C. Cernăianu).

Urmează planul doi al conspiraţiei: legendarea nebuniei. Mai întâi se arată că gazda poetului s-ar fi adresat lui Maiorescu cerându-i, printr-un bilet, ajutorul, deoarece “Eminescu a înnebunit”. Minciuna nu rezistă, deoarece Maiorescu se apucase să aranjeze internarea fără a-l vedea pe Eminescu, pentru a-i verifica starea sănătăţii, iar sursele legendei se contrazic: mai întâi, biletul a ajuns la o ora ulterioară plecării lui Maiorescu la Şuţu; apoi, sunt două variante privind persoana care ar fi trimis biletul, Slavici în prima, soţia sa născută Szoke, în a doua. Privitor la criza de demenţă manifestată în public de Eminescu, cum că ar fi scos un pistol spre a se duce să îl împuşte pe rege, ea a fost fabricată târziu (spre a nu mai putea fi verificată) şi lansarea ei publică s-a pus prin presa evreiască pe seama masonului Gr. Ventura (deşi acesta nu a relatat niciodată aşa ceva în timpul vieţii sale). “Lipsa oricărei menţiuni [în Jurnalul zilnic al lui Maiorescu] privind pretinsele ameninţări făcute de Eminescu cu revolverul… par să arate că toate acestea constituie zvonuri care nu fuseseră încă inventate la data la care Maiorescu şi-a completat jurnalul; de altfel, cum am arătat, povestea a fost pusă în larga circulaţie de către evreii de la Adevărul în 1911). În aceeaşi zi, a «internării» lui Eminescu, la ora 17 Maiorescu pleacă în străinătate pentru o perioada de o lună şi jumătate. Din această clipă şi până la revenirea sa, Eminescu nu mai putea fi eliberat din ospiciu nici măcar la cererea rudelor, pentru că persoana care îl internase era, totodată, singura abilitată legal să ceară externarea lui.” (C. Cernăianu)

Toţi cunoscuţii lui Eminescu, mai ales conspiratorii, pleacă rapid în străinătate, în timp ce presa publică o ştire anostă: “Dl. Mihai Eminescu, redactorul [şef al] ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”.
“Flagrantele ilegalităţi comise pentru înlăturarea lui Eminescu din viaţa publică – scrie C. Cernăianu – arată că liderii Junimii [împreună cu alţi masoni din loja Steaua României] erau capabili să ascundă răpirea şi sechestrarea unei persoane, spre a o supune cu de-a sila unui tratament care nu-i era necesar, după care, tot ei, folosind falsuri şi dezinformări, creau victimei o imagine melodramatic deformată, dar suficient de credibilă încât să reziste vreme de mai bine de un secol. Aşa s-a născut un veac de falsă compătimire, un veac în care abilitatea câtorva a făcut ca revolta publică să fie înlocuită cu mila. În acest context, chiar este de crezut că, dacă Eminescu ar fi fost nebun cu adevărat, iar Junimea ar fi dorit sa încerce recuperarea lui, nu ar fi fost capabilă de a-l interna fără tam-tam?…

Una peste alta, între ilegalităţile comise de Şuţu în clipa preluării lui Eminescu sunt şi următoarele:
– l-a primit pe Eminescu în ospiciul sau (particular?), cu toate că acesta, nesuferind o recidivă, boala lui era incertă şi, prin urmare, trebuia să stea fie la un spital, fie în arestul Poliţiei (cum avea să se procedeze, la 6 noiembrie 1886, la Iaşi);
– l-a internat pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”, alături de informaţii privitoare la “felul de relaţiune ce ar fi având acesta din urmă cu smintitul” (Decretul 1012, articolul 8);
– l-a acceptat fără “vreun act medical subscris de doi medici”;
– nu a respectat intervalul maxim în care medicii trebuiau să se pronunţe asupra stării sănătăţii pacientului (3 zile), semnând aşa-numitul lui certificat medical după o săptămână de la internare;
– nu a înştiinţat Administraţia specială” asupra internării;
– nu a solicitat constituirea unei comisii care să-l examineze pe Eminescu;
– nu a întocmit Buletinul unde va scri cauza admiterii” (Decretul 1012, articolul 16)…

Crimă acoperită cu un certificat medical.

În destinul lui Eminescu, biletul scris şi semnat de doctorul Al. Şuţu la 5 iulie 1883 şi acceptat drept “certificat medical” a jucat un rol fundamental, fără el lipsind absolut orice temei legal care să justifice cât de cât internarea. (Degeaba şi-a pregătit avocatul Maiorescu un alibi atât de solid ca plecarea din ţară, tocmai în acea zi?). În plus, acest fals document avea să fie folosit în viitor, simpla lui existenţă permiţând declararea unor “recidive” şi făcându-le credibile pentru publicul larg şi pentru amicii de bună-credinţă. Majoritatea biografilor lui Eminescu au considerat acest document un fel de înscris sacru, asupra căruia nu se poate face nici un comentariu. Ei nu au intrat la idei nici măcar atunci când diagnosticul iniţial, stabilit de Şuţu, a fost înlocuit cu altele, puse de alţi medici, sau când au văzut că a fost supus tratamentului folosit în altă boală decât cea declarată…

Încercarea lui Şuţu de a induce în eroare, astfel încât, pe baza unei probe materiale plăsmuite, să obţină o decizie judecătorească, prin care Eminescu să fie privat de toate drepturile lui civile, mi se pare indiscutabilă. La toată această mizerie, l-a avut permanent alături pe Titu Maiorescu, omul care, avem motive s-o credem, a şi iniţiat acest demers odios. Potrivit jurnalului intim al acestuia din urmă, mai mult sau mai puţin conştienţi de ceea ce fac, doctorul Şuţu şi Simţion i-au devenit complici, într-o faptă necugetată… Pus în cămaşă de forţă, Eminescu a fost predat “Spitalului Israelit “Caritas”. De ce doctorul Şuţu numea acest stabiliment [din strada Plantelor nr.9, unde a fost închis Eminescu] “Institutul Caritatea” şi nu “Institutul Caritas”? Era Caritatea o subunitate a Spitalului Caritas ori o asociere în care Şuţu, proprietar al terenului, era parte? Se găsea în strada Plantelor un fel de secţie specială a Spitalului Caritas, profilată exclusiv pe suferinzii de boli psihice? Asta ar însemna, însă, că Eminescu a fost, de fapt, internat la “Spitalul Israelit Caritas”!… O altă ciudăţenie ar fi aceea că, din câte se cunosc, Eminescu nu a fost niciodată prea simpatizat de evrei, reacţia unora dintre dumnealor faţă de el fiind atât de impulsivă chiar şi astăzi. În 1922, Radu D. Rosetti informa opinia publică: «Se ştie că Mihail Eminescu… între sfârşitul lui 1884 şi începutul lui 1889 părea vindecat, când, în 1889 autorităţile sesizate de cei în drept l-au internat din nou în Spitalul [Israelit] Caritas din Bucureşti».”
Odată închis, Eminescu a fost practic scos de sub protecţia publicului şi chiar a rudelor sale. La 18 iulie 1883, fratele lui Mihai Eminescu, Matei, îi scria lui Maiorescu: “Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el”. Titu Maiorescu s-a prefăcut însă că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu. La rândul ei, Veronica Miele nu a putut pătrunde în Institutul Caritatea (Caritas) şi nici măcar nu a putut afla dacă Eminescu era sau nu internat aici.

La câteva luni de la îndepărtarea lui Eminescu de la Timpul şi din viaţa politică, Maiorescu îşi nota în Jurnal: “mare recunoaştere a importanţei mele politice”.
Următorul pas a fost acela al îndepărtării din ţară a lui Eminescu. Însoţit de gardieni, el a fost transportat ilegal la Viena, în data de 20 octombrie 1883. În momentul plecării din Gara de Nord, Eminescu i-a strigat lui Maiorescu, prezent la plecarea sa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie…” Este posibil ca Eminescu să îi fi făcut, astfel, o aluzie lui Maiorescu asupra legăturilor acestuia cu baronul Mayer, ambasadorul Austriei la Bucureşti şi la implicarea celor doi în conspiraţia împotriva sa. De altfel, în data de 2 decembrie 1883, deci la mai puţin de două săptămâni, Titu Maiorescu nota în Jurnalul său: “La ora 12, prânz la baronul Saurma (ministru plenipotenţiar german), cu baron Mayer (ministru plenipotenţiar austriac) şi cu contele Monts şi consilierul aulic Metz”.

Odată plasat într-un ospiciu din Viena (Dobling), Eminescu intră sub observaţia celui mai mare duşman al său, filo-evreul P.P.Carp, care deşi politic în opoziţie faţă de guvernarea de la Bucureşti, primise de la guvernanţii liberali postul de ambasador al României la Viena. P.P.Carp îl şi vizitează, în data de 5 februarie 1884 şi consideră, savant, că Eminescu nu este perfect vindecat: “Ochiul este cam tulbure, mâinile slabe şi degetele ascuţite”, deci încă nu ar fi indicat a se întoarce în România, aşa că mai este plimbat prin Italia şi ajunge la Bucureşti în 27 martie 1884, iar pe 7 aprilie 1884 este expediat la Iaşi. Maiorescu scria: “Când l-oi şti pe Eminescu plecat, ajuns cu bine şi aşezat la laşi, atunci abia îmi voi permite să mă gândesc la ale mele!” Eminescu avea să spună, la rândul său: “m-au târât prin Italia…, acum m-au târât din nou la Iaşi…” Un fapt trecut sub tăcere zeci de ani până după moartea sa, este acela că în Italia, atunci când a scăpat de sub atenţia supraveghetorilor români, Eminescu a fost capturat de poliţie şi predat acestora. Dar atuncea el era considerat, în acte, un om sănătos şi liber, ceea ce dovedeşte că urzeala conspiraţiei împotriva lui Mihai Eminescu conţinea, pe lângă masonerie şi oculta evreiască, şi puterea politică a statelor europene.

Pentru trimiterea şi supravegherea lui Eminescu în străinătate, Maiorescu îl desemnase pe Al. Chibici-Rîvneanu. Acesta nu a pus însă niciodată pe hârtie relatarea celor câteva luni de deplasare în străinătate a lui Eminescu, motivându-şi reţinerea astfel: “Europa braucht Ruhe” (Europa are nevoie de linişte). “Situaţia lui Chibici are ceva paradoxal – apreciază C. Cernăianu. Pe de o parte, puţinele povestioare pe care le-ar fi istorisit unor amici sunt de natură să probeze nebunia lui Eminescu, dar, pe de altă parte, prin cele trei cuvinte citate, el afirmă exact contrariul…, din cuvintele lui Chibici transpar două elemente: Eminescu era o problemă nu atât internă, cât externă, el interesând (fapt dovedit) anumite mari cancelarii europene şi, în al doilea rând, el nu era bolnav – un nebun autentic nefiind periculos decât pentru sine şi pentru cei din imediata lui apropiere”.

Sfârşitul.

Ce s-a întâmplat? La sfârşitul anului 1888 “locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi s-a alipit ca redactor al unui ziar politic important”. Parcă ar fi fost un blestem activitatea de jurnalist pentru Mihai Eminescu. Nu au trecut nici trei luni de zile (în altă variantă mult mai puţin) de când Eminescu şi-a reluat activitatea de ziarist şi, la 3 februarie 1889 (conform doctorului Şuţu, în ianuarie 1889), el a fost ridicat prin ordinul Poliţiei Capitalei şi dus la Spitalul Caritas, internat, supravegheat şi supus tratamentului medical. Mai ţineţi minte pe cine înştiinţa în primul rând Titu Maiorescu, în 28 iunie 1883, că a perfectat aranjamentul cu Şuţu privind internarea lui Eminescu ca nebun? Pe colegul şi superiorul său mason, pe Theodor Rosetti, adăugând în propriul Jurnal: “Numai de s-ar face asta fără greutate!”. Acum, însă, în 1889, conspiratorii masoni din 1883 aveau puterea politică. Acum, când loja masonică Steaua României, controlând Partidul Conservator conducea statul, când Theodor Rosetti era prim-ministru şi ministru de interne, când Titu Maiorescu era ministru al cultelor, Mihai Eminescu a fost internat prin ordin al Poliţiei Capitalei şi ucis brutal în spital de către un “smintit”.
Dilema dacă Institutul Caritatea, în care a fost internat Eminescu de către tandemul Maiorescu-Şuţu în mai multe rânduri, este acelaşi cu Institutul/Spitalul [Israelit] Caritas din Dudeşti, este rezolvată de către chiar Maiorescu, care în Jurnalul său, la 28 ianuarie 1886, nota: “experimente de hipnotizare la Spitalul Caritatea în Dudeşti”. Spitalul “Caritatea” din Dudeşti nu există, la adresa respectivă găsindu-se însă spitalul evreiesc “Caritas”, ceea ce dovedeşte că, în gura multor români din epocă, evreiescul Caritas devenea Caritatea. Mai reţinem, ca fapt divers, şi că masonii erau preocupaţi de a participa împreună cu evreii la “experimente de hipnotizare” desfăşurate în institutele acestora.
Vom cita în continuare din notele doctorului N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu. Trebuie reţinut de la început că, prin forţa lucrurilor, acest medic făcea totuşi parte din echipa conspiratorilor şi a încercat să-l scoată vinovat tot pe Eminescu:
“Articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii sale…
Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea a fi iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea.
Iată în ce a constat acel accident. Într-o zi, pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară. Aceasta i-a produs o plagă de câţiva milimetri care interesa numai pielea şi care s-ar fi cicatrizat repede dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n-ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu diferite substanţe murdare.”
Urmează autopsia. Creierul avea o greutate de 1490 gr, iar lobul stâng era cu 25 gr mai greu decât lobul drept. Nu se constată nimic important ca indicii de boală. Dr. Tomescu, concluzionează:

“Eminescu n-a fost sifilitic”.

Ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată ce profesa o şcoala germană că paralizia generală este totdeauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de neadevarată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale.”
Dr. Tomescu uită însă să adauge că tratamentul însuşi aplicat lui Eminescu (mercur, morfina ş.a.) au fost de natură să îl îmbolnăvească.
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota:
“Pe la 6 ore a venit Stemill [un evreu!]şi Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Sutzu, de o embolie”.
La nici o săptămână după funeralii, Harieta, sora lui Mihai Eminescu afirma:
“Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi, că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petre Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la doctorul Şuţu”.

Mihai Eminescu a incercat sa avertizeze poporul despre infiltrarea masoneriei in cercurile bisericilor si despre rastalmacirea si recitirea Bibliei in chip si fel, prin celebrele versuri: ” Religia, o fraza de dansii inventata”, insa mare atentie a nu se confunda cu credinta lui puternica si respectul fata de biserica ortodoxa romana despre care sustinea urmatoarele:

Mihai Eminescu: “Cine combate Ortodoxia numai român nu e”

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre.

Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise ; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

(M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879, în « Opere », 1989, vol.X, p. 187)

Surse:

http://www.agentia.org/teoria-conspiratiei/mihai-eminescu-ucis-la-comanda-francmasoneriei-451.html

http://www.crestinortodox.ro/comunitate/blog.php?user=vladh&blogentry_id=5236

 

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook Cocoon.ro – Conspirații Îndeplinite!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Despre Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite

Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite