România a avut a cincea flotă de pescuit a lumii. Cum am ajuns acum să importăm 92% din necesarul de peşte al ţării?

Distribuie!by DEZASTRU În ultimele sfert de secol, producţia de peşte a României a scăzut de la 100.000 de tone pe an la mai puţin de 11.000 de tone pe an. În acelaşi timp, necesarul de consum a ajuns să fie acoperit în proporţie de 92% din importuri, deşi ţara noastră […]
Distribuie!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

DEZASTRU În ultimele sfert de secol, producţia de peşte a României a scăzut de la 100.000 de tone pe an la mai puţin de 11.000 de tone pe an. În acelaşi timp, necesarul de consum a ajuns să fie acoperit în proporţie de 92% din importuri, deşi ţara noastră are o suprafaţă de luciu de apă impresionantă: peste o jumătate de milion de hectare.

Modul cum a fost distrusă, sistematic, industria piscicolă românească este un  exemplu grăitor despre cum poate o ţară să-şi bată joc de resursele ei naturale. O analiză făcută de „Adevărul” pe baza unor informaţii publice (datele gestionate de Institutul Naţional de Statistică – INS şi cele existente în dosarele de faliment ale principalelor firme pisicole) dezvăluie o realitate înfiorătoare. Practic, cu largul concurs al autorităţilor statului, România a reuşit ca, în numai un sfert de secol, să piardă 95% din producţia de peşte, să piardă toată flota de pescuit, să ruineze toate fabricile de conserve, să lase de izbelişte sute de mii de hectare de luciu de apă şi să ajungă în situaţia ca populaţia să depindă, în proporţie de 92%, de importuri. Costurile acestui dezastru sunt estimate la circa trei miliarde de euro, dintre care aproape un miliard de euro înseamnă doar valoarea flotei de pescuit oceanic, care a dispărut pur şi simplu în perioada 1993-1997, iar restul valoare fabricilor de conserve din peşte falimentate şi a luciului de apă distrus. Ce aveam în 1990 Institutul Naţional de Statistică arată că, în 1990, România exploata în scop piscicol circa 90% din cele peste 500.000 de hectare de luciu de apă, la care se adăugau cei 76.000 de kilometri de râuri şi 1.075  de kilometri de Dunăre. Toate acestea, aducea o producţie de peşte de 60.000 de tone, dintre care 50.000 de tone era comercializate în stare proaspătă, iar restul mergea la fabricile de conserve din Galaţi, Tulcea, Sulina şi Constanţa. Fabrica de conserve din Galaţi, în 1978 FOTO colectia BVAU Galaţi Aceleaşi fabrici primeau spre procesare şi circa 120.000 de tone de peşte oceanic, din cele 150.000 de tone capturate anual de cele 50 de pescadoare din administrarea Întreprinderii de Pescuit Oceanic (IPO) Tulcea. Aşa se face că, în acel moment, piaţa românescă avea asigurat integral consumul (circa 110.000 de tone), din producţie proprie, iar la export mergeau cam 100.000 de tone anual. Ce avem în 2017 Cifrele de la sfârşitul anului 2016 arată o situaţie total diferită. Interesant este că în vreme ce consumul intern a crescut în ultimii 27 de ani cu circa 12% (ajungând la 116.000 tone anual), producţia a scăzut vertiginos. Potrivit Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, anul trecut s-au realizat un pic peste 10.000 de tone de peşte, ceea ce înseamnă doar 8% din consum.


De fapt, în 2016 am exploatat doar 94.000 de hectare de luciu de apă (23% din total). Un exemplu la îndemână în această privinţă este lacul Brateş, de lângă Galaţi, care în 1990 era cea mai mare exploatare piscicolă din România (ocupa 2.700 de hectare), însă din 2008 statul român (care este proprietarul terenului şi luciului de apă) nu a mai găsit niciun investitor, aşa că producţia este zero. În acelaşi timp, pescuitul oceanic al României nu mai există de ani buni, după ce flota de pescuit a dispărut. Aşa se face că, potrivit statisticilor oficiale, ţara noastră a importat, în ultimii cinci ani, între 95.000 şi 103.000 de tone de peşte pe an.  Cât priveşte fabricile de conserve, au dispărut toate (cea de la Galaţi, Pescogal SA, a fost falimentată sub mandatul lui Florin Pâslaru, actulul şef de cabinet al lui Liviu Dragnea), iar micile fabrici apărute cu sprijin european acoperă doar 4,8% din consumul de peşte procesat. Restul vine, evident, de la import. Cum a dispărut flota de pescuit oceanic IPO Tulcea era, în 1990, un adevărat colos, căci era considerată a cincea flotă de pescuit a lumii. Potrivit fostului director general Ion Crişan, compania (devenită CRPO SA) avea 50 de traulere, 12 nave frigorifice de transport „Polar”, două tancuri petroliere şi peste 10.000 de angajaţi. Totul a dispărut, falimentul fiind declanşat în 2008, după o serie de tranzacţii cumpli de păguboase. „Navele valorau un miliard de dolari. Asta era valoarea lor de înlocuire, mai ales că toate erau într-o stare excelentă şi niciuna nu era mai veche de opt ani. Ştiţi câţi bani s-au încasat la final, trăgând linie, pentru această flotă? Mai puţin de două milioane, adică 0,2%”, ne-a declarat Ion Crişan, fostul director general al companiei, unul dintre puţinii decidenţi care au ajuns la închisoare după falimentarea CRPO. Este de spus că pescuitul se făcea (până în 1992) în apele teritoriale ale unor state africane, care aveau un acord comercial cu România (le furnizam, în schimbul cedării cotelor, armament, muniţie, bunuri industriale).

Din 1993, însă, activitatea a fost abandonată, iar navele au fost rechemate în ţară şi apoi închiriate către diverşi armatori pe sume care nu acoperea nici amortizarea lor, aşa cum rezultă din Raportul Final de Lichidare al companiei aflat în dosarul de faliment judecat de Tribunalul Galaţi. Ion Crişan, fostul director al CRPO FOTO Costel Crângan Prima lovitură pentru flota de pescuit oceanic a României a venit în anul 1994, când Consiliul de Administraţie (cu acordul Ministerului Industriilor) a cedat unei firme cu sediul în Liberia (în spatele căreia se afla firma off-shore Manley Hopkins) opt dintre navele de pescuit.  Noua companie a ipotecat pescadoarele, a luat banii din bancă şi a dispărut. Ulterior, banca a vândut navele pentru a-şi recupera pagubele. Preţul obţinut a fost de zece ori mai mic decât valoare reală a traulerelor, însă nimeni nu şi-a bătut capul cu asta. „Firma Manley nu a participat cu fonduri băneşti, dar faptul că a asigurat managementul şi evidenţa contabilă a dispus în mod vădit în defavoarea SC. CRPO SA Tulcea, de cheltuirea creditelor, fără să poată justifica cu documente cui au fost făcute plăţile şi dacă erau aferente activităţii pentru care s-a încheiat asocierea. Creditele au fost cheltuite fără ca SC CRPO Tulcea să aibă controlul, iar veniturile din activitatea de pescuit nu s-au reflectat şi transmisîn contabilitatea SC CRPO SA Tulcea, ceea ce a dus, în final, la pierderea flotei de pescuit oceanic, întrucât creditele nu au mai putut fi rambursate”, se consemnaezăîn dosarul de faliment. Lovitura de graţie fost dată în 1996, când „investitorii” greci Iannis Diamakos şi Theodoros Ladas, reprezentanţi ai societăţii Harmony Shipping International, au cumpărat 51% din CRPO. „Cumpărat” este un fel de a spune, căci n-au plătit niciun dolar. La numai un an distanţă, cei doi greci şi directorul român al societăţii, Ion Crişan, au fost arestaţi şi apoi condamnaţi la între 13 şi 15 ani de închisoare, pentru delapidare, după ce s-a stabilit că au vândut navele „la negru”, adică la preţ de fier vechi pe acte (au fost pescadoare date cu 15.000 de dolari bucata, nave frigorifice cu 100.000 de dolari samd).


loading...

Fostul director, Ion Crişan, se consideră ţapul ispăşitor. „Navele s-au vândut de către greci cu aprobarea directă a FPS Bucureşti. Nu am avut nicio legătură cu vânzarea navelor şi cu eventuala, ştiu eu, ridicare a banilor în mod ilicit. M-au acuzat de luare de mită, că grecii mi-au promis că mă menţin în continuare în funcţia de director după ce se privatizează şi cumpără acţiunile şi că, dacă merge treaba bine, îmi dau 10% din acţiuni. A fost condamnat pe nedrept, în locul adevăraţilor vinovaţi”, a declarat Crişan. Istoria nu ţine de foame Dacă este să facem portretul-robot al falimentului unei fabrici de conserve, atunci cazul Pescogal Galaţi este absolut relevant, căci vine dintr-un trecut admirabil, încărcat de istorie, şi converge către un sfârşit nedrept, plin de influenţe politice şi operaţiuni financiare controversate. Unele dintre cele mai vechi mărturii scrise despre belşugul de peşte din bălţile Galaţiului vin tocmai din vremea domnitorului Petru Rareş care, în tinereţe, şi-a petrecut o bună perioadă alături de pescarii de la Brateş. Pe atunci, lacul din apropierea municipiului avea aproape 30.000 de hectare (acum, prin desecări, a ajuns la mai puţin de 3.000 ha) şi era un adevărat paradis. Aici se revărsau periodic apele Dunării şi cele ale Prutului, iar în vasta luncă acoperită de ape şi stuf, presărată din loc în loc cu grinduri, îşi câştigau existenţa mii de oameni, mai ales pescari, dar şi negustori, crescători de porci, vaci şi oi, precum şi meşteri în împletituri din nuiele sau în acoperirea cu stuf a caselor. Ulterior, pe la 1800, în oraş au apărut şi au prosperat (vezi lucrarea „Istoria trudită a fabricilor uitate”, publicată de istoricul Tudose Tatu în  anul 2008) zeci de ateliere de prelucrare a peştelui (prin sărare, afumare sau uscare), marfa fiind vândută în mai toată Moldova şi Muntenia, dar şi mai către vest, în imperiul austro-ungar. Iunie 1912 a fost însă momentul când piscicultura a luat faţă industrială la Galaţi. În acel an, prin strădania ministrului Ion Lahovari, s-au pus bazele Pescăriilor Statului, instituţie care avea să fie, câteva decenii, crucială pentru întreaga piaţă a peştelui din estul Europei (mai ales în privinţa cărnii de sturion şi a preţioaselor icre negre şi roşii). Clădirile în care a funcţionat această adevărată bursă europeană a peştelui au fost proiectate şi construite de Anghel Saligny şi G. Vidraşcu (o placă de pe imobilul principal îl creditează doar pe Saligny drept autor, deşi acesta a fost, se pare, doar consultantul lui Vidraşcu), fiind date în folosinţă în anul 1915.  Pescogal FOTO Costel Crângan Complexul era compus dintr-un port pescăresc, o imensă hală acoperită pentru vânzarea zilnică en-gros a peştelui, spaţii foarte mari pentru angrosişti şi comisionari, o staţie de încărcare a peştelui în vagoane de cale ferată, spaţii pentru sărare şi afumare.

Exista chiar şi  Foarte interesant este că primul director al Pescăriilor Statului a fost celebrul biolog Grigore Antipa. Era o vreme când contau profesioniştii, nu culoarea politică. Naţionalizarea din 1947 a însemnat un pas  important în viaţa Pescăriilor Statului, căci aici a fost realizată, în scurt timp (în vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care a avut un interes aparte pentru Galaţi), cea mai mare fabrică de conserve din peşte din România. Producţie de peşte de apă dulce era asigurată de crescătoriile proprii de la bălţile de la malul Prutului şi Siretului, din balta Brateşului, dar şi din pescuitul comercial din Dunăre. Interesant este că fabrica de la Galaţi ajunsese în 1987 să proceseze peste 25.000 de tone de peşte oceanic anual, adus de flota Intreprinderii de Pescuit Oceanic (IPO) Tulcea. În acelaşi an, fabrica valorifica (proaspăt sau conservat) şi 8.000 de tone de peşte de apă dulce, ceea ducea producţia totală undeva la 30% din consumul de peşte din România (sursa: Ministerul Agriculturii). Uciderea cu premeditare a unui simbol al industriei româneşti După Revoluţie, printr-o hotărâre de guvern apărută în februarie1991, se înfiinţează SC Pescogal SA, una dintre cele doar trei întreprinderi româneşti specializate în producerea, industrializarea şi comercializarea peştelui. În 1992, Pescogal încă mai asigura 17% din necesarul de conserve de peşte din România. Dezastrul economic avea să înceapă odată numirea ca director general (pe filieră politică) a lui Florin Pâslaru, fost deputat PSD, secretar al comisiei pentru Cultură din Camera Deputaţilor şi şef al grupului parlamentar social-democrat. Actualmente, Pâslaru este şeful de cabinet al lui Liviu Dragnea, după ce instanţa i-a interzis să mai fie ales timp de trei ani, după a fost găsit în conflict de interese după ce şi-a angajat fiul la cabinetul parlamentar. Florin Pâslaru FOTO C Crângan În cei cinci ani în care a condus Pescogal, Pâslaru (cunoscut şi după indicativul „Pintea”, avut în calitate de colaborator al Securităţii) a reuşit să facă totul praf şi pulbere. Potrivit unui audit încheiat în momentul declanşării insolvenţei societăţii, producţia a ajuns să fie dată pe datorie, cu plata la 4-6 luni, fără penalităţi, într-o vreme în care inflaţia depăşea 10% pe lună. Ba chiar s-a dat şi gratis. Cei care au auditat economic societatea au descoperit că de-a lungul celor cinci ani se făcuseră livrări gratuite de produse (conserve promoţionale, adică) în valoare de aproape 1,5 milioane de dolari.

Deşi au existat suspiciuni că a fost vorba, de fapt, de o deturnare de fonduri, iar organele de urmărire penală au fost sesizate, ancheta s-a îngropat în scurt timp, probabil ca urmare a unor presiuni politice. Grave nereguli au fost sesizate şi la achiziţia materiilor prime. Bunăoară, în 1995, Pescogal cumpăra 3.000 de tone de macrou, import Norvegia, cu 900 de dolari pe tonă, aproape dublu faţă de preţul mediu angro de atunci din piaţa mondială. Şi în acest caz s-a făcut o sesizare penală, dar tot fără rezultat. Florin Pâslaru părăseşte conducerea fabricii în 1997, însă totul era deja distrus. Firma mai avea doar 100 din cei aproape 1.000 de angajaţi, renunţase la toate concesiunile de luciu de apă (lacul Brateş este şi acum abandonat, de altfel), fabrica de conserve fusese închisă, iar veniturile anuale se ridicau la „uriaşa” valoare de 800 de lei. Muzeul Pescuitului s-a făcut în pădure Ulterior, toate utilajele firmei au fost demontate şi vândute, fie la fier vechi, fie unor presupuşi investitori în prelucrarea peştelui. În 2007, Pescogal a fost lichidată şi radiată. S-a vândut tot, până n-a mai rămas decât vechea clădire, ridicată la 1912, care este proprietatea statului român, este monument de arhitectură, însă este aproape o ruină, fiind afectată serios de neîntreţinere, dar şi de hoţi. O şansă de reabilitare a imobilului ar fi existat în 2014, atunci când s-a pus problema înfiinţării la Galaţi a unui muzeu al pescuitului. Finanţarea a fost obţinută de Consiliul Judeţean însă, din cauze de neînţeles, în loc ca imobilul istoric de la malul Dunării să fie preluat de la Agenţia Domeniilor Statului, s-a preferat ca muzeul să fie ridicat în pădurea Gârboavele (la 15 kilometri de fluviu) într-un loc unde nu există nici măcar un izvor, cale de 5-6 kilometri.

Citeste mai mult: adev.ro/pbdqfr

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook Cocoon.ro – Conspirații Îndeplinite!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Despre Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite

Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite