Statuia reptiliana din City of London a familiei regale britanice Windsor!

Distribuie!by Atunci cand aveti drum prin Londra, puteti sa vizitati si centrul administrativ al Londrei, aici aflandu-se centrul financiar al lumii, iar marea atractie este Banca Angliei, fiind o uriasa atractie turistica. Aceasta banca este cea care trage sforile la nivel mondial, iar America nu a ramas decat o colonie […]
Distribuie!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Atunci cand aveti drum prin Londra, puteti sa vizitati si centrul administrativ al Londrei, aici aflandu-se centrul financiar al lumii, iar marea atractie este Banca Angliei, fiind o uriasa atractie turistica. Aceasta banca este cea care trage sforile la nivel mondial, iar America nu a ramas decat o colonie britanica, caci razboiul de independenta nu este decat o minciuna.

Ce puteti sa vedeti in deosebi aici este si aceasta statuie uriasa in care este reprezentata o fiinta reptiliana. De altfel, daca faceti turul City of London si o sa va uitati la casele aristocratice, regale sau nobiliare, veti observa ca ele sint decorate cu astfel de fiinte. De ce? Pentru simplul fapt ca acestia sint stramosii lor. Avem in antichitate zeii-sarpe, zeii-dragon sau regii-sarpe, regii-dragon, care au fondat civilizatia.


1(1).jpg

FONDATORII CASELOR REGALE SI IMPERIALE PAMANTENE AU FOST REPTILIENII ANUNNAKI!

Originea Regalitatii pe aceasta Planeta provine de la Reptilienii Anunnaki! Care este secretul unui Rege? (adica hibrid reptilian/semi-zeul ales de marii zei Anunnaki sa conduca pe oameni la suprafata in locul lor)


“In spatele tronului se afla ceva mai grozav decat insasi regele” Sir William Pitt, 1777, “Camera Lorzilor”, Marea Britanie.

 

“Atunci când luau formă umană ei se mişcau printre noi, dar numai vederii noastre apăreau ca oameni. Aveau cap de şarpe când li se lua strălucirea, dar apăreau omului ca oameni între oameni. S-au strecurat în consilii, luând forma oamenilor, eliminând prin vicleşugurile lor pe şefii regatelor, luând forma lor şi domnind asupra oamenilor. Numai prin magie ei puteau fi descoperiţi, numai prin sunete puteau fi văzute feţele lor…

Dar să ştiţi că Stăpânii erau puternici în magia lor, putând ridica vălul de pe faţa şarpelui, trimiţându-l înapoi la locul lui. Ei au venit la oameni şi i-au învăţat secretul, Cuvântul pe care numai un om îl poate pronunţa; de îndată ei au ridicat vălul şarpelui şi l-au îndepărtat dintre oameni.
Din regatul umbrelor, ei au căutat să distrugă omul şi să conducă în locul lui.“ (Thoth Atlantul despre Reptilienii Anunnaki – Tăbliţele de Smarald: Tăbliţa 8 – CHEIA MISTERELOR)

Regii-dragon – descendenta hibrida reptiliana pe linie masculina pe aceasta planeta

Lumea antică abundă în legende despre şerpi sau rasa dragonilor, despre regi, regine şi împăraţi care pretind domnia de drept divin ca descendenţi ai zeilor-şerpi. Relatări sumeriene povestesc despre şerpi zburători şi dragoni care scuipă foc (simboluri ale aparatelor lor zburătoare?) şi cum regii din Sumer de dinainte de potop, din jurul anului 240.000 î.Ch., erau „schimbaţi” în urma unirii zeilor cu oamenii. Sargon cel Mare, renumitul domnitor al Imperiului Sumerian, pretindea că această origine genetică şi chiar existenţa „regalităţii” este clar un dar al acestor zei.

La fel de clară este şi originea lor reptiliană: „reptilele care coborau”. în plus, există multe referinţe ale sumerienilor la zeii lor ca şerpi de foc înaripaţi. Termenul U-SHUM-GAL, folosit deseori pentru a face referire la Enki, se traduce ca „şarpe de foc înaripat”, imagine care ar descrie perfect un reptilian într-un aparat zburător care scoate flăcări. De fapt, cuvântul SHUM se poate înrudi cu termenul de „vehicul celest”.

Mai poate exista şi o altă origine a acestui simbolism „de foc”. Zeul Anun-naki Ninurta era numit MUSH-SHA-TUR-GAL-GAL – „şarpele zburător cu privirea de foc”, ceea ce se potriveşte perfect cu descrierile şamanului zulu Credo Mutwa despre reptilienii din legendele africane antice şi contemporane. El spune că reptilienii au un al treilea ochi între cei doi, care se deschide dintr-o parte în alta, faţă de ceilalţi doi, care se deschid de sus în jos -„ochiul roşu de foc” din tradiţia africană. Din acest ochi ei emit o rază roşie de lumină asemănătoare laserului, spune el, care poate paraliza oamenii. Aceasta este originea verbului „a deochia” pe cineva.

In China se spunea despre Lung Wang („regii-dragon”) că aveau o „perlă magică” pe frunte, un „ochi divin” care reprezenta o sursă mistică de putere. Poveştile franţuzeşti din zona Alpilor vorbesc despre un dragon cu un „ochi” roşu-rubiniu în centrul frunţii, care era atât de strălucitor, încât creatura părea că proiectează foc. Uneori acest ochi este numit „dracontia”4 şi ne putem aminti aici de ochiul pe care îl aveau în centrul frunţii fiinţele mitice numite Ciclopi.

Credo Mutwa, ca şi multe dintre persoanele răpite, descriu că reptilienii „regali” şi cei din ierarhiile superioare, cum este Draco, au coarne. Unii arată ca Darth Maul din filmul Războiul Stelelor, având ex-crescenţe sau „coarne” pe cap.

Filmele de la Hollywood conţin adeseori foarte mult adevăr, atât prin cei care încearcă să facă publice poveştile reale, cât şi prin cei mai mulţi care pregătesc omenirea pentru apariţia publică a acestor fiinţe în anii care urmează. După părerea mea, regizorul George Lucas face parte din cea de-a doua categorie. Sumerienii îi descriau pe „zeii” lor ca purtând coifuri sau alte accesorii cu coarne, care au fost folosite mai târziu de descendenţii hibrizi pentru a simboliza regalitatea; tot de aici provine şi simbolul coroanei regale. Personajul Darth Maul ne poate oferi o idee despre originea simbolului coroanei.

In prima parte a producţiei “The Reptilian Agenda”, Credo Mutwa spune că este uimit de Darth Maul din cauza asemănării sale cu reptilienii din legendele vechi şi moderne africane. Capul de berbec sau ţap, folosit pe scară largă ca simbol al sata-nismului, este de asemenea un simbol al „regalităţii” încornorate.

Ram este un cuvânt sau o silabă care simbolizează focul şi se referă la zeul atlant al focului, Votan. De aici provin piramida, pentagrama, dar şi numele Semiramida, Ramses, Rama, Ramtha şi poate chiar cuvântul „program”, foarte preţuit de Iluminaţi în strategia lor.

Regii-dragon

Regii succesori ai descendenţilor reptilieni erau cunoscuţi ca „dragoni”. Când mai multe regate se aliau într-o luptă, era desemnat un rege al regilor, cunoscut ca Mare Dragon sau… Draco. Titlul celtic de Pendragon, ca în Uther Pendragon, tatăl „regelui Arthur” din poveştile Graalului, era o versiune a numelui Draco.

In legende, simbolicul Arthur era un descendent al dragonilor, iar pe coiful său (lb. engl. helmet) (sau El-met, numit după zeiţa reptiliană El) era desenat un dragon. Simbolul dragonului roşu al Ţării Galilor provine de la Merlin, „magicianul” lui Arthur, care susţine că dragonul roşu simboliza poporul britanic. Merlin era descris ca fiind numai pe jumătate uman, deoarece se născuse din împreunarea unei fiinţe subterane cu o femeie umană.

Poveştile arthuriene cuprind toate elementele clasice, inclusiv crearea de descendenţi regali prin încrucişarea dintre oameni şi entităţi ne-uma-ne, schimbarea de formă, folosirea imaginilor holografice pentru a ascunde adevărata formă a unei fiinţe şi lupta dintre dragorii. Geoffrey de Monmouth, istoricul secolului XII, afirma că numele anterior al lui Merlin fusese Ambrosius, făcând referire la termenul grec pentru sânge menstrual, ambrozie, atât de îndrăgit de reptilieni.

Tot aici mai este întâlnită şi tema „Doamnei Lacului”, care ne duce cu gândul la poveştile despre popoarele adoratoare a zeiţei-şarpe, precum Naga-şii din centrele subterane sau ţinuturile aflate sub lacuri. Ca şi folclorul celtic, cultura greacă veche s-a inspirat din cea sumeriană, atlanta şi lemuriană, fiind bazată în întregime pe legendele şi miturile acestora, însă sub alte nume. Pretutindeni pe glob se regăsesc aceleaşi poveşti despre zeii-şerpi; sumerienii venerau zeii-şerpi şi, aşa după cum scria reverendul John Bathhurst Deane în cartea sa, “The Worship Of Vie Serpent” (n.tr. Adorarea Şarpelui):

„Unul dintre cei cinci constructori ai Tebei (în Egipt) era numit după zeul-şarpe al fenicienilor, Ofhion… Primul altar ridicat Ciclopilor la Atena îi era dedicat lui Ops, zeitatea şarpe… Adorarea sim-bolică a şarpelui era atât de comună în Grecia, încât Justin Martyr îi acuză pe greci că au introdus-o în misterele tuturor zeilor lor.”

 

Reginele-dragon – descendenta hibrida reptiliana pe linie feminina de pe aceasta planeta

La suprafaţă, agenda Iluminaţilor pare a fi una predominant masculină, dar în realitate, marea preoteasă este la fel de importantă în ritualurile lor ca şi marele preot, iar în inima simbolismului Iluminaţilor se află de fapt adorarea zeiţei-şarpe. Mişcarea New Age doreşte o întoarcere a „zeiţei”, deoarece ea este văzută ca energie feminină eliberatoare a femeilor de sub opresiune. La acest nivel şi eu sunt de acord. Este însă vital ca mişcarea New Age, dar nu numai, să înţeleagă că Iluminaţii şi acoliţii lor nu vorbesc despre acest simbolism al „zeiţei”, ci doar vor să lase această impresie.

David Icke spune:

“Zeiţa-şarpe este cunoscută sub numeroase nume: Diana, Artemis, Atena, Semiramida, Baraţi, Britannia, Hecate, Rhea, Persefona („Primul şarpe”) şi aşa mai departe. Aceste nume au fost folosite pentru a simboliza concepte ezoterice atribuite diferitelor faze ale Lunii, precum şi energia feminină în ansamblul ei. La bază însă, această adorare a zeiţei de către Iluminaţi pare să fie în legătură cu ADN-ul transmis prin femeie, ADN ce îşi are probabil originea în constelaţia Orion. Mi s-a spus că această sursă de ADN reprezintă simbolul, în diferite culturi, pentru reginele-dragon, regina/reginele Orionului sau „Mama Şerpilor”.

Din surse interne şi din mărturiile cercetătorilor avizaţi, o societate reptiliană matură are propria sa versiune despre matcă, ce produce ouă din care provin descendenţii şi progeniturile lor. Artemis, o zeiţă importantă a Iluminaţilor, este descrisă ca având ouă pe piept şi este asociată cu albinele. Unul dintre primele simboluri ale liniei merovingiene, de asemenea legat de adorarea lui Artemis/Diana, este albina sau stupul. Acelaşi simbolism este întâlnit la francmasoni.”

Reptilienii şi cenuşiii au fost descrişi adeseori de către cei răpiţi ca având un fel de mentalitate de roi sau de stup, asemănătoare albinelor, ei încercând să implementeze această mentalitate şi rasei umane. Cercetătorul Frans Kamp a abordat această temă a reginei din Orion:

„Matca are un roi. Amintirile sunt transferate roiului de către femelă/regină. Pentru aceasta este necesară o substanţă chimică/hormon, un „fero-mon”, întocmai cum melatonina este indispensabilă intuiţiei profunde (conexiunii interdimen-sionale). Amintirile sunt reguli tipice pentru comportamentul de turmă. Un animal este pur subconştient, el trăieşte bazându-se pe instinct, un fenomen pe care oamenii tind să-1 numească paranormal. Specia umană îşi foloseşte creierul, despre care credem că face aproape totul, restul fiind instinct. Instinctul ţine de
subconştient. ADN-ul nostru cunoaşte totul, el (subconştientul) fiind cel care ne menţine în viaţă, şi nu creierul. Cum fiinţele de pe Orion sunt încă mamifere în cea de-a patra dimensiune, fiecare dintre ele este legată de regină prin subconştientul colectiv. Fiecare roi are regina sa. Ea are descendenţa pură… ADN-ul mito-condrial este transferat numai de femei şi este cel mai puternic ADN existent.”

S-a spus de multe ori că ADN-ul femeii este foarte important pentru descendenţii reptilieni, iar simbolismul „zeiţei” şi cel al „şarpelui” au o legătură strânsă cu acesta încă din timpuri străvechi.

Sir Laurence Gardner (cel care ii face fraieri pe cei care cred in existenta reptilienilor, desi el scrie despre ei) este purtătorul de cuvânt al “Imperial Royal Dragon Court and Order” (n.tr. Curtea şi Ordinul Dragonului Regal şi Imperial), care reprezintă interesele
„descendenţilor-dragon” însămânţaţi cu ADN-ul „reginelor-dragon”. El spune că acest simbolism şi tema reginelor-dragon fac referire la „mama fondatoare” a Anunnaki-lor, numita Tiamat, dragonul mării din relatările mesopotamiene.

Aceste regine, sugerează el, erau de obicei reprezentate ca sirene, numite adesea Doamnele Lacului. Pretutindeni în regiunile locuite de popoarele atlant-lemuriene se regăseşte adorarea zeiţei-şarpe şi a fiului ei şarpe, care este deseori simbolizat şi ca un taur.

James Churchward afirmă că vechile tăbliţe sumeriene arată că lemurienii adorau zeiţa numită „regina Moo” şi că Lemuria/Mu era numită „Patria Mamă”. De jur împrejurul Mării Mediterane, regii-preoţi erau cunoscuţi drept „copiii zeiţei-şarpe”.

în aceeaşi regiune s-au creat temple şi Şcoli de Mistere în numele ei, mai ales Templul lui Artemis/Diana din Efes (Turcia), una dintre cele şapte minuni ale lumii. Turcia (fosta Asia Mică), Grecia şi insulele din Samotracia, Cipru şi Creta erau principalele centre ale cultului zeiţei. Samotracia, „insula sacră”, pare să fi fost cel mai important centru din regiunea medite-raneană/egeeană. Aici aveau loc ritualurile „Comunităţii Fiicelor” zeiţei Hecate, cea descrisă ca având picioare de şarpe, iar în loc de păr, şerpi.

Câinele, animalul sacru pentru Hecate, era sacrificat în cursul acestor ritualuri, în perioada de lună nouă. Această importanţă a câinelui în mitul lui Hecate se poate lega simbolic de „Steaua câinelui Sirius, ca bază a reptilienilor. în Colchis, vechea aşezare egipteană de la poalele munţilor Caucaz, exista un cimitir sacru închinat zeiţei Hecate. Legendele argonaute ale lui lason povestesc că acesta a oferit zeiţei un sacrificiu la Colchis. (Colches-ter este cel mai vechi oraş englezesc atestat documentar şi prima capitală romană pe teritoriul actualei Anglii).

Reţeaua satanică a Iluminaţilor continuă să practice ritualuri sacrificiale aduse zeiţei Hecate, iar aceasta are legătură cu simbolismul ce învăluie crima rituală a prinţesei Diana, după cum am explicat în Secretul Suprem. într-adevăr, Diana ar fi putut la fel de bine să fie un sacrificiu adus zeiţei Hecate, cea cu trei capete, simbolizând Sirius, Sirius B şi Sirius C. Numele de Hecate înseamnă literal „o sută”. Sirius B şi Sirius C au nevoie de 50 de ani pentru a înconjura Sirius A, iar simbolismul sutei, orbita dublă a „gemenilor”, era deseori folosit drept cod pentru sistemul Sirius, conform lui Robert Temple în “The Sirius Mystery” (n.tr. Misterul lui Sirius).

Este important de remarcat şi faptul că, după cum subliniază Temple, vechiul cuvânt şi hieroglifa egipteană pentru „zeiţă” înseamnă şi şarpe, iar hieroglifa pentru Sirius mai are şi înţelesul de dinte. Astfel, naraţiunile despre „dintele şarpelui” pot fi citite ca poveşti despre „zeiţa Sirius”. Cuvântul egiptean pentru dinte mai poate fi tradus şi prin câine, mai precis zeu-câine, dar şi prin o sută.7 Civilizaţia minoică din Creta, parte a Imperiului Sumerian, este o altă cultură a şarpelui-taur.

Ea îşi are originea în ramura regilor arieni „minoici”, ca „regi-fii ai zeiţei-şarpe”, deoarece – subliniez încă o dată – linia ariană este cea mai pură dintre hibrizii reptilieni. Aceştia erau regii-şerpi care au domnit în Atlantida şi mai târziu în Imperiul Sumerian. Vechea Cretă, ca şi celelalte centre înrudite, era renumită pentru labirintul Sau, cuvânt care înseamnă „casa toporului dublu” sau „casa zeiţei-şarpe”.8 Cultura greacă este şi ea închinată zeiţei-şarpe, pe care grecii o numeau Atena, iar la Delphi, Oracolul (medium interdimensional) transmitea cuvintele zeiţei-şarpe, cunoscută acolo ca Delphinia. Oracolul intra într-o stare de transă în timp ce se uita în ochii unui şarpe. Ea mai folosea canabis şi mesteca frunze de laur, iarba sacră a zeiţei sau „pitoniţei”. Frunzele de laur sunt folosite de Iluminaţi ca unul din simbolurile francmasoneriei, dar şi în sigla Naţiunilor Unite, în care este încadrat Pământul fragmentat în 33 de părţi, cu o semnificaţie ezoterică precisă.

Faimosul erou şi matematician Pitagora a crescut în spiritul cultului zeiţei-şarpe şi chiar numele său înseamnă „Eu sunt Pitonul” sau „Eu sunt şarpele”.

ADN-ul reginelor-dragon

Autorul Sir Laurence Gardner afirmă că vechea Curte şi Ordin al Dragonului Regal şi Imperial poate fi identificată mai întâi drept Curte a Dragonului din vechiul Egipt, aflată sub patronajul prinţului-preot Ankhfn-khonsu, în jurul anului 2170 î.Ch. Mai târziu, a devenit „instituţie faraonică”, graţie reginei Sobeknefru, şi a funcţionat ca un fel de „academie regală”, „adunare unică a ştiinţei şi erudiţiei”, cel puţin conform paginii oficiale de web a Ordinului (mediaquest.co.uk).

Curtea Dragonului a fost relansată în secolul al XV-lea sub numele de Curtea Ungară a Dragonului şi a avut legături strânse cu „Dracula”. Gardner însuşi se autointitulează „Cavaler de Saint Germain şi Ataşat la Marele Protectorat al Curţii şi Ordinului Imperial şi Regal al Dragonilor – Ordo Dragonis, Sarkany Rend, 1408″. El a scris numeroase cărţi, inclusiv “Bloodline Of The Holy Grail” (n.tr. Descendenţa Sfântului Grad, Element Books, Shaftesbury, Dorset, 1996), în care pretinde că merovingienii şi urmaşii lor, cum ar fi casa britanică Stuart, sunt descendenţii lui Iisus şi ai Măriei Magdaiena.

După părerea mea, Gardner ştie mai mult decât spune, iar dacă citeşti printre rânduri, lasă să se înţeleagă deja destul de multe. Revista australiană Nexus Magazine i-a acordat mult spaţiu, în care el “demască” modul în care lumea este manipulată.

Gardner afirmă că descendenţii („regii-dragon”) au fost special concepuţi de Anunnaki pentru a conduce în numele lor. El spune că aceştia beau sânge menstrual cunoscut ca Foc Stelar, dar nu menţionează că sângele provenea de fapt de la victimele sacrificiul uman, care se realizează chiar şi în zilele noastre. Consumul de sânge menstrual ne poartă înapoi în zorile istoriei, când multe calendare erau bazate pe ciclul lunar-menstrual.

Grecii îl numeau „ambrozie” („vinul roşu supranatural” al zeiţei Hera), în timp ce în India era „soma” (hrana zeilor), iar în Persia, „haoma”. Ei considerau că sângele menstrual era sacru şi reprezenta esenţa vieţii, care putea aduce nemurirea. Sir Laurence Gardner îi numeşte pe
descendenţii Anunnaki „descendenţii-dragon”, dar susţine că acest termen provine de la utilizarea grăsimii de crocodil în ceremoniile regale ale Egiptului antic. El respinge ideea că aceşti descendenţi sunt reptilieni care-şi pot schimba forma, deşi recunoaşte că în Antichitate au existat unele surse care afirmau acest fapt. într-un ‘ articol din revista “Nexus”, el suţine că îi este greu să creadă că asemenea poveşti mai pot fi crezute de cineva în epoca modernă. Consemnările sumeriene, spune Gardner, arată că Anunnaki aveau o „cameră de creaţie” pentru a produce aceşti descendenţi „regali” şi că linia descendenţilor era determinată de „ADN-ul mitocondrial al reginelor-dragon”.

Culmea ironiei sau de ce nu, a prostiei, este ca acest reptilian Gardner desi vorbeste foarte detaliat despre anunnaki, el spune ca ii e greu sa creada ca mai sint persoane ce vor crede astfel de povesti. Desi repet, el vorbeste detaliat de ei, daca nu exista, atunci de ce vorbesti detaliat de ceva? iar o alta problema este el la un moment dat recunoaste ca exista argumente care demonstreaza prin texte antice dar si contemporane prin relatari ca acestia exista, cu alte cuvinte se da de gol cu minciuna.

Gardner vorbeşte de „sângele regal” sau Sang Graal din „pântecul reginei-dragon”. Alte texte, franţuzeşti, îi numesc pe aceşti descendenţi „Le Serpent Rouge” – şarpele roşu sau sângele şarpelui. ADN-ul feminin sau ADN-ul „zeiţei” este în mod clar cheia problemei.

Rennes-le-Chateau

David Icke spune ca:

“Catarii sau albigenzii, măcelăriţi de Biserica Romană în secolul al XHI-lea, erau susţinători ai „elfilor” sau ai descendenţilor-dragon, după cum afirmă Gardner. O femelă elfă era numită elba, spune el, şi aceasta a fost sursa de inspiraţie pentru toponimul Albi, principalul oraş al catarilor sau albi-genzilor, în fortăreaţa lor din regiunea Languedoc din sudul Franţei. Termenul de „Gens”, după cum am văzut mai devreme, face trimitere la catari şi este folosit până astăzi drept cod pentru descendenţi.

Catarii par să fie apropiaţi de Cavalerii Templieri, care au fost foarte prezenţi în aceeaşi zonă, în jurul misteriosului sat din vârful muntelui Rennes-le-Chateau. Să fie oare acest munte intrarea subterană spre o bază reptiliană? Pare cu siguranţă un portal interdimensional. Când am mers în acea zonă, am simţit o frecvenţă stranie. Măcelul oribil al catarilor de către armatele Papei Inocenţiu 111 şi ale Bisericii Romane s-a încheiat cu asediul fortăreţei din vârful muntelui de la Montsegur, în anul 1244.”

Argumentul lui Gardner este că Biserica Romană a distrus succesiunea „dragonilor” când i-a îndepărtat de la putere pe merovingieni în secolul al VIH-lea şi a început să numească propriii săi monarhi, inclusiv pe Charlemagne, în Franţa de mai târziu. Gardner menţionează că biserica a suprimat femininul şi adorarea „zeiţei” (regina-dragon), înlocuind-o cu religia în care predomină masculinul.

 

Intreaga cultură chineză se bazează pe rasa dragonului şi a şerpilor. Cu mii de ani în urmă, aici a existat o civilizaţie foarte dezvoltată care s-a inspirat din cea lemuriană şi, mai apoi, a fost influenţată de Imperiul Sumerian. Chiar şi astăzi limba şi scrierile lor sunt remarcabil de asemănătoare, la fel şi mitologia acestora. Marea epocă a culturii chineze îşi are originea în jurul anului 2800 î.Ch., la începutul declinului Imperiului Sumerian. Istoria chineză relatează că primii oameni au fost creaţi de zeiţa Nu Kua, care era jumătate om-jumătate dragon.

Yi King, o foarte veche carte chinezească, povesteşte că odinioară dragonii şi oamenii trăiau în pace, căsătorindu-se între ei. Primii împăraţi chinezi erau descrişi ca având „chip de dragon”. împăraţii japonezi pretind că sunt descendenţii acestor „zei”, iar vechile lor legende relatează că insulele Japoniei erau populate de fiinţe care susţineau că au venit din cer. James Churchward face din nou legătura între rasa japoneză şi Lemuria-Mu. Există nenumărate legende japoneze despre şerpi şi dragoni, despre căsătoriile cu oameni în urma cărora rezultau fiinţe reptiliene-umane. Fiinţele-şarpe îşi schimbau forma în bărbaţi şi femei chipeşe, atrăgând în uniuni sexuale războinici şi lideri umani.

loading...

Michael Mott, autor al cărţii Caverns, Cauldrons, And Concealed Creatures (n.tr. Peşteri, Creuzete şi Creaturi tainice), relatează o poveste despre o fecioară numită Mimoto, sedusă de un membru al rasei şerpilor:

„…Mimoto nu şi-a revăzut niciodată iubitul dragon, dar a dat naştere unui copil hibrid pe care 1-a numit Akagire Taro sau Fiul Crăpat, deoarece pielea sa era crăpată, încreţită şi cu solzi de reptilă. De aici faptele sunt relatate şi în istorie; se vorbeşte astfel despre un descendent direct al lui Akagire Yataro (numele sub care a fost cunoscut la
maturitate), numit Saburo Ogata, membru al clanului Genji, care se mândrea cu solzii de pe trupul său, ca şi strămoşii săi. Era nepotul lui Yataro al Cincilea. Din nou, se pare că o linie genealogică proeminentă a fost ţinta unui schimb genetic original, poate repetat. în timp ce în Orient influxul de „sânge de dragon” este privit cu mare mândrie, în Occident asemenea lucruri sunt considerate drept „poveşti de adormit copiii”. Occidentalii, cel puţin aparent, sunt împotriva unor asemenea legături, deseori din motive religioase dar nu numai, deoarece sub-pământenii au renumele cruzimii, egoismului şi răutăţii.”

Zodiacul chinezesc vechi de pe la 2500 î.Ch., este simbolizat de animale care încă există – mai puţin dragonul. Este oare posibil ca ei să fi ales ca semne fiinţe reale, vii, în afară de una dintre ele, care de altfel este şi cea mai importantă? întâlnim aici din nou tema descendenţilor reptilieni din China. Vechii chinezi credeau că tatăl Primei Dinastii de împăraţi „divini” a fost un dragon, prin urmare împăraţii pretindeau dreptul la domnie, deoarece descindeau din zeii-şarpe. Pe tronul, corăbiile, dar şi pe obiectele lor de mobilier se afla desenat simbolul dragonului. Astăzi există mulţi descendenţi chinezi în rândurile Iluminaţilor, mai ales unii din linia genealogică a lui Li, după cum i-a identificat cercetătorul şi autorul Fritz Springmeier, în cartea sa Bloodlines Of The Illuminati (n.tr. Liniile genealogice ale Iluminaţilor) (Ambassador House, Colorado, USA, 1999).

Chiar în momentul tipăririi acestei cărţi, în martie 2001, Springmeier şi soţia sa au fost percheziţionaţi de agenţiile guvernamentale implicate în masacrul de la Waco, iar toate rezultatele cercetărilor lor au fost confiscate. James Churchward, care a studiat vreme îndelungată existenţa continentului Mu, susţinea că vechile tăbliţe pe care le-a examinat, găsite într-o mănăstire indiană, confirmă că hibrizii şerpi (Naga-şii) populaseră o parte semnificativă a Asiei, inclusiv China, Tibetul şi Imperiul Uigur. Munţii Pamir sau „acoperişul lumii” din Asia Centrală reprezintă zona specifică a locaţiei popoarelor din Lemuria/Mu menţionate de legende şi acolo se găseşte Lacul Naga-şilor sau Lacul Şerpilor. Se susţine că printre descendenţii acestora se numără arienii cu pielea deschisă, un indiciu al legăturii dintre reptilieni şi nordici. Fiind o „colonie de şerpi”, e de aşteptat să întâlnim piramide în China. Şi chiar au existat. Una dintre ele avea aproximativ 300 de metri -de două ori înălţimea Marii Piramide de la Gizeh.

Această structură gigantică era înconjurată de altele mai mici, dintre care unele mai pot fi văzute şi astăzi, inclusiv ruinele piramidei principale. Referinţe la acestea s-au găsit în texte chinezeşti vechi de peste 5000 de ani. Georges Ivanovitch Gurdjieff afirma că făcuse parte dintr-o expediţie eşuată de găsire a unui oraş pierdut din Imperiul Uigur, sub nisipurile deşertului Gobi. El mărturisea că a fost iniţiat în Frăţia Soarelui/Lunii din Asia Centrală şi i s-a spus că fondatorii acestei Frăţii veniseră în Antichitate de pe Marte.18 James Churchward susţine că Imperiul Uigur reprezintă de fapt continuarea fostei civilizaţii lemuriene. Mai târziu, un arheolog rus, prof. Kosloff, a descoperit vestigiile unui mormânt în aceeaşi zonă a deşertului Gobi. Au fost găsite aici portretul unui domnitor şi al reginei sale, pictură estimată la cel puţin 18.000 de ani vechime.19 Tot aici se afla şi o emblemă în care era desenat un cerc cu cruce, iar în centrul acesteia exista un simbol similar literei greceşti Mu. O expediţie a Muzeului American de Istorie Naturală din 1993 a găsit multe fosile de dinozaur în deşertul Gobi. Au fost descoperite aproximativ 40-50 de schelete de dinozaur în numai 3 ore, pe un perimetru nu mai mare decât un teren de baseball.

Cercetătorul şi autorul Mark Amaru Pinkham scrie în The Return Of The Serpents Of Wisdotn (n.tr. întoarcerea şerpilor înţelepciunii) că o rasă de extraterestri numiţi Kumara au stabilit o Şcoală de Mistere în Lemuria, mutându-şi mai apoi sediul în Mongolia, partea chineză a deşertului Gobi, şi în Tibet. Tibetul este unul dintre cei mai importanţi deţinători ai înţelepciunii antice, iar legendele vorbesc despre oraşe subterane şi sisteme de tuneluri unde „supraoamenii” continuă să trăiască.

Agartha şi Shambala sunt cele mai renumite dintre ele. Invazia chineză şi ocuparea Tibetului sunt mai degrabă corelate cu aceste lucruri decât cu dominarea politică. Tibetul, locul de care se leagă atât de multe secrete şi legende ale Iluminaţilor, este un alt leagăn al simbolului şarpelui, ca şi fosta cultură lemuriană a aborigenilor australieni, care include referinţa la Şarpele Curcubeu. Numele chinezesc pentru meridianele reţelei energetice a planetei Pământ este acela de „linii ale dragonului”. Lucru de înţeles, având în vedere că reptilienii exploatează energia acestei reţele şi construiesc temple şi structuri în punctele majore de vortex. O veche poveste chinezească despre regii-dragon face referire clară şi la schimbarea formei acestora. Cel mai uimitor aspect este modul în care reptilienii îşi pot schimba forma, mai exact cum pot oscila între înfăţişarea umană şi cea reptiliană şi invers.

Despre un personaj numit Liu Ye, care dorea să se căsătorească cu o prinţesă din „rasa dragonilor”, se spunea că a văzut palatul împăratului schimbându-se în faţa ochilor, iar curtenii s-au dizolvat pur şi simplu, după care şi-au reluat forma lor originală. El a văzut cozi, aripi deschise şi ochi de dragon. Legenda spune că Liu Ye şi-a schimbat forma sa pământeană, devenind asemănător celor din rasa dragonilor care locuiau în cer. Astfel, el a devenit nemuritor.

TItlul nobil “Sir” care este acordat ca o distinctie anumitor oameni influenti de afaceri (numai masoni) provine de la o zeita sumeriana, o zeita reptiliana Sir, care era sora zeitei Ninhursag, iubita lui Enki, care era de meserie medic genetician care s-a ocupat de crearea primului OM sau dupa Biblie primul Adam, cunoscut in tablitele Sumeriene ca LU.LU.

DAR SI ISTORICII ANTICI VORBESC DESPRE REPTILIENII ANUNNAKI (ANEDOTI/NOMO)

1. Istoricul Alexander Polyhistor (născut în anul 105 î.e.n.) scria că aceste fiinţe erau amfibii şi noaptea se întorceau în mare. Ele sunt descrise ca „semi-demoni” (jumătate umane, jumătate ne-umane) şi animale înzestrate cu judecată. Alte legende spun că erau supraumane în cunoaştere şi longevitate. Ele erau „nemuritoare” şi se întorceau „la zei” într-o navă spaţială, luând cu ei exemplare din fauna Pământului. Interesant este că dogonii numesc Sirius „pământul peştilor” şi „pământul pur”, iar ziua în care Nommo a ajuns pe Pământ este cunoscută ca „ziua peştilor”.

2. Istoricul grec Berossus in secolul III i.e.n. a scris o poveste detaliata despre zeul reptilian Oannes al Babilonienilor, “zeul cu doua fete” cum i se mai zice ca si zeului roman Ianus:

“Tot trupul aceste fiinte arata ca un peste; iar sub capul pestelui se afla un alt cap, dar si o pereche de picioare, asemanatoare cu cele ale omului, imbinate la coada sa… Atunci cand soarele apunea, era obiceiul acestei fiinte de a sarii in mare din nou si de a ramane toata noaptea in adancimile marii.”

Oannes iesea ziua din ape, pentru a-i invata pe oameni lectura, artele si diverse stiinte. “Oannes” este de fapt forma greceasca a numelui
babilonian “Uanna” (numele romanesc oana, ion, ioana au legatura cu acest nume)

SUB CASTELELE FAMILIILOR REGALE SE GASESC TUNELURI CE DUC CATRE BAZELE REPTILIENILOR!

 

Poveştile despre reptilieni şi alte rase nepământene care trăiesc pe Pământ în ceea ce numim astăzi „baze”, oraşe sau reţele de tuneluri, se regăsesc în mare parte descrise şi în consemnările vechi. Se spune despre Naga-şi, sau oamenii-şarpe din India, Asia şi Orientul îndepărtat, că au trăit în două mari centre subterane numite I’atala şi Bhogavati. De acolo, conform legendelor hinduse, ei s-au luptat pentru putere cu regatele subterane ale nordicilor din Agharta şi Shambala.

Hinduşii cred că se poate intra în Patala prin Fântâna Sheshna din Benares, în timp ce despre Bhogavati se crede că se află în Munţii Himalava. Poveşti similare despre peşteri şi sisteme de tuneluri subterane se regăsesc în Tibet şi China. In poveştile despre Ghilgameş din tăbliţele sumeriene ni se descriu vaste oraşe subterane. Ghilgameş era un „semi-zeu” (hibrid reptilian) care căuta nemurirea. Poveştile vorbesc despre KI-GAL sau „Marele Adânc”, unde domnea zeiţa Ereshkigal şi zeul Mergal. In KI-GAL existau paznici violenţi, numiţi „oameni-scorpion”, trupuri umane reanimate, spirite şi „înviaţi”, precum şi fiinţe robotice numite Galatur sau Gala, care răpeau oameni de la suprafaţă. Existau reptilieni cu „capete de vultur” despre care se spunea că aveau şi aripi. Relatările descriu o rasa numită Pazazu, „oameni” cu cap de câine, cu solzi reptilieni şi coadă, care sună remarcabil de asemănător cu scenele descrise în baza de la Dulce de astăzi. O veche legendă chinezească susţine că în Munţii Taishan se afla o lume subterană păzită de nişte demoni numiţi Men Shen. Acesta era „iadul chinezesc”, unde se spune că Lorzii Iadului interacţionau cu Regii-Dragon de la suprafaţă. In „iadul” japonez sau reţeaua subterană existau fiinţe asemănătoare, iar printre entităţile ne-umane se aflau Kappa, umfanoizi reptilieni semi-acvatici şi alte fiinţe care-şi schimbau forma, care locuiau în munţi, în subteran sau în mare. In legendele vikinge/nordice se povesteşte despre şerpi giganţi, Nidhoggr sau Jormungand, care trăiau în subteran şi erau asemănători cu şarpele gigant Apophis din mitul egiptean.

Scandinavii sau germanii îi aveau pe Huldre sau „poporul ascuns”, cunoscuţi şi ca elfi. Unul din numele de cod ale descendenţilor este „elf”, iar fiinţele din folclor ca troli, gnomi, zâne, elfi, troglodiţi ori Nefilimii, maroniii şi piticii din Irlanda sunt toate nume diforite ‘ pentru entităţile oraşelor subterane din relatările moderne ale „bazelor extraterestre”.

Michael Mott a realizat o excelentă colecţie de legende şi povestiri despre locuitori şi mituri subterane. Cartea sa “Caverns, Cauldrons, And Concealed Creatures” (n.tr. Peşteri, Cazane şi Creaturi Ascunse), este disponibilă prin paginea mea web. El scrie că Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda au nenumărate tradiţii despre popoare subterane cu multe asemănări şi origini comune între ele. In opinia mea, Scoţia, Irlanda şi insulele britanice în general sunt centre importante ale descendenţilor Iluminaţi, deoarece există multe intrări spre lumea subterană în acea regiune. La fel se petrece în alte părţi ale lumii, ca Franţa, Germania şi Munţii Caucaz.

Ce se ascunde oare sub castelul Balmoral al familiei Windsor sau sub castelul Glamis din Scoţia, din acel ţinut-cheie al descendenţilor Iluminaţi? Este interesant de amintit că în castelul Glamis există o legendară „cameră secretă”. După spusele unui oaspete, scriitorul Sir Walter Scott, dar şi din relatările altora, este legea sau tradiţia familiei ca secretul să fie cunoscut numai de trei persoane în acelaşi timp. Acestea depun un „jurământ teribil” de a nu dezvălui secretul. Un alt oaspete, lordul Halifax, relata că în 1875 un angajat al castelului a dat peste o uşă care ducea spre un pasaj. El a mers mai departe, dar ceea ce a văzut l-a făcut să o ia înapoi la fugă. Atunci când celui de-al 13-lea duce de Strathmore i s-a povestit ceea ce văzuse bărbatul respectiv, acesta i-a oferit o mare sumă de bani pentru a-l convinge să emigreze şi să-şi dea cuvântul că nu va dezvălui nimănui secretul.Oops, cred ca vazuse un reptilian pe acolo si trebuia pastrat secretul!

Lordul Halifax spunea că, după incident, ducele se schimbase, devenind tăcut şi plin de toane, având adesea un „chip agitat şi speriat”. Zânele şi spiriduşii de tot felul erau fie malefici, fie indiferenţi faţă de oameni, spune Michael Mott, şi trăiau aproape fără excepţie în subteran. Despre movile, dealuri, ruine şi foste dealuri fortificate, munţi sau stânci, vechi oraşe, se spune că erau locurile lor preferate.

Fiinţele descrise în relatările moderne ca Sasquatch (Big Foot) şi Yeti (Omul Zăpezii) se regăsesc şi ele în vechi poveşti despre creaturi subterane care vin la suprafaţă. Ca şi Naga-şii, oamenii-şarpe din Asia, folclorul european susţine deseori că aceste fiinţe mitice intrau în locuinţele lor subterane prin fundul unor lacuri.

Michael Mott continuă:

„Pentru a îndepărta orice îndoială în privinţa înrudirii cu fiinţele ascunse nordice şi Naga-şii indieni, aceste creaturi erau alungate cie lumina soarelui şi deseori păreau interesate de încrucişarea propriilor descendenţi cu fiinţe umane sau chiar de încrucişarea cu diferite animale, cum ar fi vite sau cai, cu speciile de la suprafaţă cu care erau cele mai compatibile. Piticul-spiriduş Rumplestiltskin, în dorinţa sa de a avea copii umani şi bogăţia lor genetică, este doar un exemplu din folclor. Elfii erau foarte interesaţi de evenimentele umane – nunţi, naşteri şi decese, belşugul recoltelor şi creşterea animalelor etc. – dar numai din perspectiva interesului lor egoist. Ei păreau să fie excesiv de preocupaţi de diversitatea genetică şi biologică, furând animafe, recolte şi gene umane atunci când considerau necesar. Elfii sunt în general descrişi ca având părul blond şi pielea deschisă la culoare.”

Exemplele din folclorul european amintite de Mott par a fi desprinse din relatările răpirilor moderne sau ale cercetărilor din bazele moderne subterane.

Aşa-numiţii cenuşii din legendele OZN moderne par asemănători fiinţelor cunoscute ca Galatur şi Ushabitu, care răpeau oameni din subteran în mitologia sumeriană şi egipteană, iar folclorul din insulele Shetland de pe coasta de nord a Scoţiei menţionează „piticii” care răpeau oameni, întocmai ca „vecinii cenuşii”. în America se regăsesc aceleaşi legende despre fiinţele din subteran. Acestea includ oameni, reptilieni, umanoizi reptilieni şi diverşi „monştri” şi „demoni”.

Descrierea lor se potriveşte cu cea din alte culturi ale lumii. Multe triburi băştinaşe indiene, de exemplu indienii Hopi, pretind că au trăit în aceste „oraşe” aflate în peşteri subterane înainte de a se stabili la suprafaţă. In epopeea mayaşă Popol Vnh, doi fraţi „semi-divini” (hibrizi), Hunapuh şi Xbalanque, intră în teribila lume subterane numită Xibalba pentru a se lupta cu monstrul cu cap de crocodil şi, în urma victoriei, fraţii au pus capăt sacrificiului uman – predecesorii reptilienilor de astăzi. Aceste lumi subterane stau la originea credinţei că iadul se află în subteran. Poetul Dante (1265-1321) era un iniţiat al Cavalerilor Templieri. în faimoasa sa operă, “Infernul”, este purtat într-un tur al lumii subterane.

El spune că acesta constă în zece niveluri unde „păcătoşii” sunt închişi şi pedepsiţi de demoni încornoraţi şi reptilieni giganţi, asemănători păsărilor numite harpii. Condiţiile şi circumstanţele descrise de el ca „iad” se regăsesc în descrierile acestor lumi subterane şi ale peşterilor de pretutindeni. Relatările includ chiar ideea de încătuşare acolo în aşteptarea zilei judecăţii. în Irlanda şi Insula Man, două mari locaţii ale descendenţilor Iluminaţi, cea mai mare parte a culturii lor se bazează pe existenţa „piticilor” din subteran. Legende irlandeze povestesc despre relaţii sexuale între anticii milesieni şi Tuatha de Danaan, „zeii subterani” irlandezi care s-au refugiat sub pământ şi s-au stabilit acolo. Se spune că Sf. Patrick, care „a îndepărtat şerpii din Irlanda”, a văzut o „zână” ieşind din peştera Cruachan. Când Sf. Patrick a întrebat un milesian despre ea, răspunsul acestuia a fost:

„Ea face parte dintre Tuatha de Danaan care se trezesc… iar eu sunt dintre fiii lui Mii (irlandezi umani), care sunt muritori şi dispar cu încetul.”

Veşnica poveste a nemuririi şi a morţii. Din relatările lui Michael Mott, ale lui Daniel Bradley şi ale altora, geneticienii de la Trinity College din Dublin au descoperit că cea mai veche linie „pură” rasială din Europa continuă să existe în vestul îndepărtat al Irlandei. Bradley relata agenţiei de ştiri Reuters, în martie 2000, că irlandezii provin dintr-o rasă diferită de europeni. El spunea:

„Privind această veche geografie genetică a Irlandei, se vede că în vest există aproape exclusiv oameni cu cromozomi de tip Y.”

Ei au descoperit că 98% dintre bărbaţii cu nume galice din vestul Irlandei au acest cromozom specific. Dacă mai există vreo îndoială că legendele „zânelor” şi relatările „extraterestrilor” de astăzi descriu aceleaşi entităţi, Michael Mott rezumă aici atributele comune ale fiinţelor subterane din folclorul global:

„în cea mai mare parte sunt reptilieni sau umanoizi reptilieni ori „blonzi” şi nordici; sunt fiinţe telepate cu puteri mentale superioare; îşi pot schimba forma şi crea iluzii; doresc să se încrucişeze cu oameni şi au nevoie de sânge, carne şi materiale reproductive umane; posedă tehnologie avansată, secretul nemuririi; pot zbura, fie de la sine, fie cu ajutorul tehnologiei lor; în principal au planuri malefice cu oamenii; nu pot supravieţui timp îndelungat în lumina directă a soarelui; au fost alungate de la suprafaţă sau se ascund de fiinţele de la suprafaţă şi/sau de Soare; vor să-şi păstreze secrete comorile, cunoaşterea şi identitatea; manipulează din umbră evenimente din lumea exterioară; au la suprafaţă oameni care lucrează pentru ei prin preoţi, culte şi societăţi secrete; miros urât a sulf şi pucioasă.”

Consemnările despre acest subiect de-a lungul miilor de ani prezintă incredibile similitudini. Mott scrie:

„Aspectul reptilian al acestor fiinţe din subteran abundă în folclor. O temă universală care se repetă în povestirile multor culturi este cea a soţului/soţiei şarpe, care ia formă „umană”, având invariabil sânge regal. Eţeseori şarpele sau omul-şarpe face o promisiune de căsătorie sau cere mâna unui copil uman nenăscut, repetând constant interesul subteran de păstrare a propriei diversităţi genetice. O astfel de variantă ar trebui să fie familiară cititorilor multor poveşti, în forma “Prinţului Broscoi”. Acesta este un Făt-Frumos care, asemănător dragonului seducător japonez, are o formă reptiliană sau amfibiană. Legătura cu subteranul este completă, deoarece deseori broscoiul trăieşte într-o fântână adâncă, de unde este descoperit sau salvat de o protagonistă feminină. O posibilă legătură este evidentă în credinţa scandinavă că unii pitici se „transformă în broaşte râioase” dacă sunt prinse de Soare, ca şi iubitul lui Mimoto transformat din om în dragon. Slovenia are legendele sale despre zâne şi pitici, dar poveştile cu zâne de aici includ şi prezenţa Reginei-Şarpe, o creatură mare şi albă care trăieşte într-o peşteră, fiind pe jumătate om-jumătate şarpe. Naga-şii, şerpi dar to-tuşi umani, locuiesc sub India, Nepal şi Tibet, după afirmaţiile credincioşilor hinduşi şi budişti.”

Scepticii si negarea evidentei

Citind şi auzind relatările teribile ale victimelor şi martorilor planurilor.groteşti ale reptilienilor, mai vechi sau mai noi, este greu de înţeles de ce atât de mulţi „cercetători” şi adepţi New Age continuă să creadă că această prezenţă „extraterestră” este benefică omenirii şi că ea reprezintă un semn de schimbare pozitivă a umanităţii. Desigur că nu toate fiinţele „extraterestre” sau interdimensionale sunt malefice, dar asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm faptul că unele chiar sunt malefice. Am fost atacat de „cercetători” care păreau mai interesaţi de efectul lucrării mele asupra imaginii reptilienilor decât de ororile suportate de răpiţi, victime ale controlului mental.

Ce se ascunde oare sub castelul Balmoral al familiei Windsor sau sub castelul Glamis din Scoţia, din acel ţinut-cheie al descendenţilor Iluminaţi? Este interesant de amintit că în castelul Glamis există o legendară „cameră secretă”. După spusele unui oaspete, scriitorul Sir Walter Scott, dar şi din relatările altora, este legea sau tradiţia familiei ca secretul să fie cunoscut numai de trei persoane în acelaşi timp.

Acestea depun un „jurământ teribil” de a nu dezvălui secretul. Un alt oaspete, lordul Halifax, relata că în 1875 un angajat al castelului a dat peste o uşă care ducea spre un pasaj. El a mers mai departe, dar ceea ce a văzut l-a făcut să o ia înapoi la fugă. Atunci când celui de-al 13-lea duce de Strathmore i s-a povestit ceea ce văzuse bărbatul respectiv, acesta i-a oferit o mare sumă de bani pentru a-l convinge să emigreze şi să-şi dea cuvântul că nu va dezvălui nimănui secretul. Ups, cred ca vazuse un reptilian pe acolo si trebuia pastrat secretul!

Lordul Halifax spunea că, după incident, ducele se schimbase, devenind tăcut şi plin de toane, având adesea un „chip agitat şi speriat”. Zânele şi spiriduşii de tot felul erau fie malefici, fie indiferenţi faţă de oameni, spune Michael Mott, şi trăiau aproape fără excepţie în subteran. Despre movile, dealuri, ruine şi foste dealuri fortificate, munţi sau stânci, vechi oraşe, se spune că erau locurile lor preferate.

 

 

P.S. Asta pentru cei care vin cu explicatia “absurda” in ceea ce priveste simbolurile reptiliene de pe blazoanele familiilor regale, nobiliare si aristocratice. Acestia din familiile mentionate daca sint intrebati vor raspunde ca “dragonii inaripati reprezinta vitejia, puterea, curajul”, insa realitatea mitologica ii contrazice deoarece ei sint insasi copii acestor zei

Pe mine nu ma poate mintii niciun membru cu “sange albastru” cu privire la simbolistica acestor blazoane, dar pe tine te poate mintii?

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook Cocoon.ro – Conspirații Îndeplinite!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Despre Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite

Cocoon.ro - Conspiratii Indeplinite