Ultima zi în care l-am văzut pe Radu la școală. „Nu pot, doamna. Pe dumneavoastră nu vă lovesc niciodată”

by Îmi verific ghiozdanul dacă am testele copiilor date cu o zi în urmă, fișele pentru ziua în curs și planificările, că poate mai lucrez un pic la ele în tren (deși știu că mintea mi-e complet blank în fiecare zi pe drumul cu trenul; dar niciodată nu-mi pierd speranța). Îmi dau două pufuri de parfum peste rochia cea verde și îmi pun eșarfa. Mintea mi-e în toate direcțiile: trebuie să las asta așa, să merg acolo, să mă întorc și să mă uit pe hărți; aha, mai trebuie să fac și noua așezare în bănci și să printez stickerele […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Îmi verific ghiozdanul dacă am testele copiilor date cu o zi în urmă, fișele pentru ziua în curs și planificările, că poate mai lucrez un pic la ele în tren (deși știu că mintea mi-e complet blank în fiecare zi pe drumul cu trenul; dar niciodată nu-mi pierd speranța).

Îmi dau două pufuri de parfum peste rochia cea verde și îmi pun eșarfa. Mintea mi-e în toate direcțiile: trebuie să las asta așa, să merg acolo, să mă întorc și să mă uit pe hărți; aha, mai trebuie să fac și noua așezare în bănci și să printez stickerele pentru final de unitate de învățare. Să îmi printez un nou mesaj pentru perete, să le amintesc copiilor că mâine e deadline-ul pentru temele auxiliare… să îmi fac programare, să iau niște bani cu mine și două Fibrobar-uri. A, și apă, căci altfel rămân fără voce. Pastile, cărți, telefon.

loading...

A, telefonul. Aud, deodată, ceva vibrând în hol. Era deja pus în geantă, iar eu alergam prin apartament să întredeschid geamurile peste zi. Era doamna directoare. În câteva secunde mi-a zis că până la ora 12 trebuie să aduc o descriere despre Radu (un elev din clasa mea) pentru cineva de la primărie. Îmi suna ușor ciudat, bănuiam cumva ce urma, dar m-am gândit să lămuresc absența lui din ultima perioadă înainte să mă apuc de scris orice.

La un moment dat, disperată fiind de situațiile dese în care ceilalți părinți veneau să se plângă de comportamentul lui, în miezul unei lupte în care m-am așezat între el și celălalt copil, i-am zis: „Radu, ești furios? Dacă ai furie în pumni te rog să lovești aici!”, arătându-i spre burta mea.

Eu l-am văzut pe Radu complet dezechilibrat, fără vreun mecanic care să-l ducă pe șinele potrivite. Violent fizic și verbal, cu un bagaj măricel de cuvinte grele și cu un stil de a-și manifesta furia foarte înspăimântător. Chipul, de obicei vesel, cu niște ochi animați mereu de zâmbet, arăta înspăimântător atunci când se enerva. Aripile nărilor se mișcau pe ritmul suflului greu, pumnii erau încleștați și sprâncenele foarte încruntate. Chipul parcă nu aparținea unui copil. Nu dura mult până căra primul pumn.

La un moment dat, disperată fiind de situațiile dese în care ceilalți părinți veneau să se plângă de comportamentul lui, în miezul unei lupte în care m-am așezat între el și celălalt copil, i-am zis: „Radu, ești furios? Dacă ai furie în pumni te rog să lovești aici!”, arătându-i spre burta mea.

Mereu se dădea în spate, își ridica sprâncenele încruntate a surpriză și spunea: „Nu pot, doamna. Pe dumneavoastră nu vă lovesc niciodată.” Mereu, dar mereu-mereu, la cuvintele astea vedeam în el un om matur. Nu-mi dau seama ce vedeam; un respect real pe care mi-l purta (deci o umbră de chibzuință?) sau un respect indus de adulții din viața lui? Intuiția mă îndreaptă spre prima variantă.

L-am apărat. Mi-am încasat atenționări de la părinți și cancelarie că nu pot să-l gestionez pe copil. Dar l-am apărat, căci credeam că eu, cu bunătate, aș putea construi ceva cu el. În unele zile mă surprindea, arătându-mi că știe să scrie câteva litere abia după o lună de când ne cunoșteam. În alte zile rămâneam fără resurse de energie pentru a-l gestiona. I-am dat caiet pentru că niciodată nu avea, în speranța că se va integra în clasă văzând că toți ceilalți scriu pe caiețele. Nu a mers.

M-am dus la ei și am întrebat-o pe femeie: „Sunteți mama lui?” A răspuns: „Da. Am venit să văd cum se descurcă la școală.” I-am zis că mai avem multe de învățat împreună și că mă bucur că s-a întors. În timpul în care eu vorbeam cu femeia, Radu se ducea să o îmbrățișeze când pe ea, când pe mine. Era cel mai fericit copil.

L-am apărat, dar uneori degeaba. Nu am văzut pe nimeni din familia lui la școală până când, într-o zi, în timpul unei ore, ne-a bătut cineva la ușă. Am deschis și am văzut o femeie în vârstă care, cu buza superioară plină de brobonele de sudoare și cu mușchii feței tremurând, îmi spune: „Radu este aici?” Zic: „Da. Sunteți bunica?” Răspunde scurt: „Da”. Atunci l-a zărit și a intrat furtunos în clasă, țipând din ușă și mergând spre ultima bancă. Striga la el ceva cu „m-ai făcut de râs” și „te-ai bătut cu fata lui X” și „tot satul te știe de om nebun”.

Mi-a luat câteva secunde până m-am trezit din șoc și am rugat-o să iasă afară. Chipul ei, cu toți mușchii feței dansând pe fața palidă de furie, plin de brobonele de sudoare, era rugător. După puterea vocii care răsunase câteva secunde în urmă în clasă, în fața mea arăta un ton slab și aproape supus. Resemnat. Plecând, mi-a zis în treacăt: „o să-l dau la cămin, nu mai pot.”

Bunica îl creștea singură pe băiat și pe cei trei frați ai lui. Părinții lor sunt la muncă în străinătate. Ea, singură fiind, nu a reușit să impună reguli în noua familie (care mai avea încă două persoane).

Într-o zi, parcurgând drumul obișnuit de la gară spre școală, copiii mi-au sărit în brațe. Unul dintre ei mi-a spus foarte simplu: „A venit mama lui Radu”. Eu am răspuns: „Poate bunica, mama lui e plecată în străinătate”. Ajunsă în clasă, deodată, Radu vine de mână cu o femeie destul de tânără. Avea cel mai vesel chip pe care l-am văzut până atunci la el.

M-am dus la ei și am întrebat-o pe femeie: „Sunteți mama lui?” A răspuns: „Da. Am venit să văd cum se descurcă la școală.” I-am zis că mai avem multe de învățat împreună și că mă bucur că s-a întors. În timpul în care eu vorbeam cu femeia, Radu se ducea să o îmbrățișeze când pe ea, când pe mine. Era cel mai fericit copil.

După ce a plecat mama lui, am trecut la lecție. Ca niciodată, Radu și-a scos caietul și era liniștit. Voia să scrie, să se chinuie, să își amintească literele și să își întrebe colegii cum să facă. Am văzut licărul de speranță în mine pentru el. Începusem să văd că a căpătat echilibru acum, cu venirea mamei lui.

Dar aceea a fost ultima zi în care l-am văzut pe Radu la școală. Astăzi, în tren fiind, m-am decis să o sun pe mama lui. M-am prezentat, iar ea a zis imediat, ca o scuză imuabilă: „Aaa, domnișoara învățătoare… Eu sunt internată în spital de o lună”. I-am zis „Sper că sunteți bine. Voiam să vă întreb ce mai face Radu”, moment în care răspunsul ei m-a lăsat perplexă: „Nu mai știu nimic că eu sunt în spital. Dar vă dau numărul bunicii lui”.

Am ajuns din nou la bunică. Mi-a răspuns cu cel mai resemnat ton posibil, spunând: „Aștept să vină să îl ia, îl dau la cămin. Mi-au zis că vin zilele astea. Am făcut actele și tot. Pentru toți patru, nu numai pentru Radu”. Eram șocată din nou și încercam să aflu mai multe. Mi-a mai zis, cumva rugător: „Sper să mă înțelegeți. Dormim șase într-o cameră. Mai am și eu alți copii, iar părinții lor sunt cum sunt. Nici bani nu am să-i hrănesc pe toți. Era cât pe ce să ne luăm bătaie de la niște vecini acum câteva zile pentru că Radu a făcut o prostie. Gata.”

Cu inima frântă pentru bietul copil, am încercat să înțeleg prin ce trec oamenii aceștia și cum au ajuns la cămin ca fiind cea mai bună decizie. Nu o judec; nu pot decât să nutresc speranța că acolo va găsi echilibrul care-i lipsește.

Între timp, pe copii i-am anunțat că Radu nu va mai fi colegul nostru (că se va muta din sat) și că, dacă vor, i-am putea scrie ceva frumos. Au reacționat numaidecât, iar ceea ce a ieșit e incredibil.

Scrisoare către Radu

22 noiembrie.

E ora 20:00; abia am ajuns acasă și simt deodată că totul mi-e străin. Că mi-e frică și nimic nu mai e confortabil. Nici nu știu dacă e de la senzația ușoară de febră provocată de noua mea răceală sau de la noua perspectivă care mi s-a pus în față.

Probabil povestea lui Radu a fost ca o palmă rece peste față și mi-a dat alți ochi. Parcă, atunci când așteptam microbuzul de ora 17:00 din Gălbinași spre București (pe care l-am luat pentru prima dată), totul se urâțea în jurul meu. Întunericul aducea cu el niște fantome peste spațiul pe care eu l-am cunoscut numai animat de copii cu geci colorate, ghiozdane verzi și roz și râsete. Parcă nu mai era nimeni prietenos în acel întuneric. Parcă totul era rece, fără viață, deodată.

M-am urcat în microbuz. Nu am avut putere să întreb pe nimeni dacă ajunge în București (parcă citisem eu ceva vag pe parbriz) și nici unde mă lasă mai exact. M-am așezat pe un scaun single; nu voiam să împart nimic cu nimeni. Răceala mă obosea, povestea lui Radu mă sfâșia. Și priveam pe geam, cu capul lipit de el. Mă întristau satele neiluminate, cu câte un bec răzleț pe ici pe colo. Parcă proiecta și mai tare fantomele pustietății. Știam că becul nu seamănă a pustiu; da, știam. Dar așa semăna în mine.

Mă obosea discuția nestânjenită a doi bărbați din spatele meu. Spuneau întruna de instalații sanitare pe care le făcuseră singuri la ei acasă, de montat faianță și gresie. Parcă mă enervau când îi auzeam ce prinși sunt în problemele lor, când alții le au mult mai grave. Parcă mi-erau ostile cuvintele „acasă la mine” auzite în gura lor. Găsisem, printr-un colț de-al minții, rezonanța ciudată pe care o avea cuvântul „acasă” spus de altcineva pe când eu eram copil. „Acasă” al lui era dezgustător pentru mine, impersonal și urât. „Acasă” al meu era cel mai confortabil și frumos. Nu știu dacă răceala sau povestea m-a tras să gândesc așa astă-seară.

Apoi o doamnă cu o voce groasă a urcat în microbuz dintr-un sat neiluminat. Nici nu mai știam prin ce zonă mai eram… Gândurile mi-erau numai la poveste. S-a întâlnit cu un bărbat care stătea în linie cu mine, la celălalt geam. S-a așezat lângă el și îi spunea că „a fost într-o vizită”, că „se moleșise de tot, dar nu a vrut să doarmă acolo”. Îmi aminteam și de astă dată de rezonanța „vizitelor” din copilărie, care mă sfârșeau de energie. Unele erau plictisitoare fiindcă erau numai pentru ca adulții să discute între ei, altele erau foarte drăguțe fiindcă erau alți copii cu care să mă joc. Întotdeauna însă, pe drumul spre casă, pe bancheta rece din spate mă topeam de oboseală. Același miros din mașină pe când veneam din vizită îl simțeam vag și acum, în microbuz. Mă topeam și mai tare pe lângă geam.

Apoi mi-am dat seama că microbuzul m-a lăsat într-un cadru complet nefamiliar. La fabrica de oxigen din Cățelu, mai precis. Mi-era teamă de nou; prea mult nou deodată și prea înfricoșător. M-a direcționat cineva spre o stație de RATB care m-ar fi dus la Republica. Nu m-am simțit deloc familiar nici când am ajuns acolo. Nici când am intrat în mall Unirii. Nici când am coborât la stația de metrou de acasă. Eram abandonată în necunoscut. Să fie răceala, întunericul sau… povestea?

Povestea…

I-am sunat bunica lui Radu chiar înainte de a pleca de la școală. Era 14:40, iar eu aveam tren în jumătate de oră. Știam că nu-l mai prind. Am mers mult, cam 1,5 km prin Gălbinașiul mai rece decât în alte zile (poate că-l simțeam eu așa de la febră, nu știu). După o tăcere lungă, C. mă anunță că am intrat pe strada lui Radu. Îmi arată care e poarta și apoi se duce spre casa lui.

M-am văzut încurcată. Poarta era întredeschisă dar nu voiam să intru. De strigat… nu puteam striga, căci drumul îngust de la poartă nu arăta și o casă spre care să ducă; am dedus că era ascunsă în spatele casei vecinilor. Vecinii lor aveau un cățel care a început să mă latre. Norocul meu căci, vreo 30 de secunde mai târziu, zăresc silueta lui Radu apărând pe drumul îngust de pământ bătătorit. Avea zâmbetul lui obișnuit; poate mai larg decât de obicei. A venit direct la mine și m-a îmbrățișat. M-a întrebat ce mai fac. Și eu pe el.

Pe drumul îngust apar două femei: una era bunica și cealaltă, am aflat apoi, o mătușă de-a lui Radu. Bunica nu era aceeași cu cea care venise să țipe la el în timpul orelor. Am aflat după-aia că prima bunică nu a mai vrut să răspundă de cei patru copii, așadar i-a pasat noii bunici. Bunica din urmă, cea pe care tocmai o aveam în față, avea un aer de femeie iute și înțeleaptă.

Ne-am salutat și am făcut schimb de amabilități. Mi-am amintit scopul principal al vizitei și am zis: „Radu, să știi că le-am spus colegilor tăi că nu mai vei mai fi cu noi în clasă și că te vei muta din sat, așa că ți-au scris niște scrisori și vreau să ți le dau.” Radu nu știe să citească iar de cele două femei nu eram sigură și nu voiam să jignesc pe cineva; l-am întrebat: „Vrei să îți citesc?”, amintindu-mi ce ghidușe mi se păruseră și, poate, puțin exagerate. Am citit una. L-am văzut pe Radu cum își lăsase ușor capul în piept și se agățase cu mâna de gard.

În timp ce mă apucasem de a doua scrisoare, mătușa lui spune: „of, plânge”. Până am ajuns la finalul scrisorii plângeam toți patru. Nu mi-am imaginat niște cuvinte scrise de niște copii de clasa a doua fiind atât de sfâșietoare, să transmită la adulți dar, mai ales, la un alt copil de vârsta lor atâta emoție. L-am îmbrățișat pe Radu din nou și i-am zis că îi doresc tot binele și că sper că o să-i fie mai bine acolo unde merge. Și să roage pe cineva să i le citească în tihnă pe celelalte, căci mi-am dat seama că nu mai puteam.

Între timp, alți trei elevi de-ai mei, vecini cu Radu, au ieșit afară să se joace cu el. Au început să zburde, iar eu am rămas fără apărare în fața poveștii necruțătoare a băiatului, spusă de gura bunicii.

Mama lui Radu, imediat după ce a venit din Germania (unde, neștiind să scrie și să citească nici în limba maternă, a avut preocupări mai… neortodoxe) s-a internat în spital pentru un TBC foarte grav, care începuse să atace oasele. Bunica mi-a spus resemnată că „probabil nu mai are mult”. Niciunul dintre părinți nu s-a preocupat de copii; până acum un an au trimis bani, dar de un an de zile se descurcă cu toții pe salariul bunicii de 800 RON.

„A trebuit să rup de la gura copiilor acum vreo 3-4 zile ca să îi trimit mamă-sii în spital de mâncare… Na, trebuie și acolo.” Cu sprâncenele ridicate a îngrijorare și resemnare a spus „Nu mai putem să trăim așa. Îmi pare rău că am luat decizia asta că eu i-am crescut pe toți patru… Ce să le ofer eu? Nu am carte, sunt incultă… Lasă, acolo la cămin o să fie bine. O să se ocupe de ei. Au mai fost 7 copii ai unui vecin și au ieșit de acolo educați, liniștiți, cu locuri de muncă… Așa va fi poate și pentru Radu al nostru.”

Și plângea. Se uita după el pe stradă, mă uitam și eu. Încercam să văd dincolo de veselia lui de moment; oare ce simțea? Bunica parcă mi-a citit gândurile și mi-a zis: „Eu i-am luat pe toți patru și le-am vorbit omenește. Ei au înțeles că e spre binele lor. Lasă, să mă înjure ei acum că peste ani or să-mi mulțumească.”

Liniște. Mă gândeam ce bine ar fi fost să mă întind în pat, căci răceala mi-o cerea. Apoi mă certam pe mine însămi pentru egoismul de a mă fi gândit la patul meu, când copilul care alerga vesel pe stradă nu și-l va mai vedea și că, probabil, pentru cei 9 ani ai lui, noul este ostil.

M-am rupt de bunică mulțumindu-mi că am fost așa de drăguță și spunându-mi dacă m-aș supăra să îi dea lui Radu numărul meu, căci ea știa că de la cămin el mai poate suna oameni. Cu bucuria de a recupera ce nu am apucat să fac pentru el, i-am zis că e perfect pentru mine. Bunica l-a rugat pe Radu să mă conducă.

M-am văzut cu trei băieței în juru-mi, care voiau să mă ducă până în capătul străzii. Le-am zis atât de jucăuș cât mai puteam în momentul ăla: „Am o mână liberă care se cere ocupată!” și unul dintre băieței a sărit să mă ia de mână. Celălalt l-a certat: „Bă, nu fi rău, lasă-l pe Radu” și i-a cedat mâna mea lui Radu, cu respect mut față de dreptul lui. Îi spuneam băiatului cu inima ruptă: „Să mă suni, Radu. Orice problemă ai și crezi că te pot ajuta, să mă suni, da?”. Tăcea, iar eu îmi mutam din nou atenția pe mânuța caldă care mă ținea ferm.

Le-am zis că „Gata, acum știu drumul.” Mi-au zis: „Doamna, ne punem acolo la lac să vă facem cu mâna când treceți pe partea cealaltă.” „Bine, le-am zis, dar stați să vă fac o poză”, știind că, probabil, nu-l voi mai vedea pe Radu prea curând. Am plecat, spunându-le un „Pa” spart.

Plecarea lui Radu

Am ajuns pe strada principală, în dreptul lacului. Nu îmi dădeam seama în ce punct al celeilalte laturi a lacului trebuia să mă uit ca să îi văd. Nu fusesem atentă la distanța pe care o făcusem ca să mă pot orienta. Treceau mașini, tremuram de-un început de febră și îmi trăgeam nasul din cinci în cinci secunde. Vedeam câteva vaci care pășteau iarba obosită și eram invidioasă pe viața lor simplă, lipsită de gânduri. Și aud deodată un „mnaaaa” adus de vânt. Încă o dată, și disting un „Pa, doamnaaa”.

Am vâzut trei pete rozalii care fluturau spre mine prin desișul de ramuri maronii. Nu îi distingeam de-a-ntregul. Apoi am văzut cum s-au stins petele rozalii și am văzut o pată albă alergând printre ramuri. Era căciula unuia dintre ei.

Gândurile mi-au tropăit prin minte mult timp și mă apăsau mai tare decât răceala. Mi le îndredințez acum cititorilor acestui text, sperând la mai bine pentru copiii ca Radu.

Iar ție, România, îți încredințez acest copil rătăcit și am încredere în tine că o să-i dai un drum coerent. Poate asfaltat de data asta, nu tot din pământ bătătorit.

P.S. Pentru publicarea acestui articol am obținut acordul bunicii. Radu este un pseudonim, pentru protejarea identității copilului.

Articol publicat pe blogul autoarei. 

loading...

https://republica.ro/ultima-zi-in-care-l-am-vazut-pe-radu-la-scoala-znu-pot-doamna-pe-dumneavoastra-nu-va-lovesc-niciodata

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Comments

comments

Came

Despre Came

Cocoon.ro - Conspiratii indeplinite: Conspiratii, Arta, Fibonacci, Divizia de Aur, Rapire, Serialul Sosirile, Medicina Naturista, Geometrie Sacra, Spiritualitate, Reptilieni, Biblie si multe altele... Contact: came@cocoon.ro